Actul de la 1 Decembrie 1918 constituia temelia indispensabilă a dezvoltării luptei pentru înfăptuirea idealului libertăţii sociale pe întregul teritoriu românesc. Întreaga naţiune română, animată de idealul milenar al întregirii patriei, s-a angajat, la 14 august 1916, în condiţiile intrării României în prima conflagraţie mondială, într-un adevărat război de eliberare naţională şi întregire statală. Bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917, ca şi marile adunări naţionale plebiscitare care au încheiat procesul de desăvârşire a statului naţional unitar român au fost, în esenţă, exprimări ale aceluiaşi demers legic, obiectiv întru materializarea unui drept inalienabil al popoarelor, recunoscut – cum se sublinia în presa vremii – de întreaga presă internaţională.

În vâltoarea luptelor politice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, iar mai apoi în conştiinţa urmaşilor, figura lui Vasile Lucaciu a fost reţinută printre cele mai distincte ale luptătorilor pentru unirea românilor de pretutindeni într-o ţară cu hotare istorice fireşti. Chipul şi idealul pentru care a luptat i le surprinde cu strălucire Nicolae Iorga în „Oameni care au fost”. Visul milenar al românilor de realipire a Transilvaniei la patria-mamă a fost ţinta supremă a vieţii şi a activităţii lui Vasile Lucaciu. Cu justificat temei îi plăcea să spună „acolo unde sunt eu, bate inima Ardealului”. De numele acestui destoinic bărbat al neamului, care „proiecta lumină în jurul său”, de numele acestui tribun al poporului supranumit „Leul de la Sişeşti” se leagă nemijlocit acel eveniment de culme al istoriei noastre care a fost Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Dacă vom întoarce fila de istorie, vom vedea că însuşi „Memorandumul”, în forma sa finală, îi aparţine (în colaborare cu Iuliu Coroianu). Vom mai vedea că tot el, „Leul Sişeştilor”, a condus delegaţia celor 300 de români care, la Viena, i-a înfăţişat împăratului doleanţele reale ale transilvănenilor. Procesul memorandiştilor, desfăşurat la Cluj, la 7-15 mai 1894, s-a soldat cu condamnarea a 14 luptători. Vasile Lucaciu a pri­-mit pedeapsa cea mai mare, cea mai aspră: 5 ani, ispăşiţi la Seghedin. Poporul român l-a ridicat la rangul de erou naţional cântat în vestitele, de acum, versuri ale „Doinei lui Lucaciu”: „Cântă mierla prin păduri, of, of, of,/ Robu-i Lucaciu la unguri/ Pentru sfânta libertate/ De care noi n-avem parte// Nu fi mierlă, supărată, of, of, of, of,/ Nu-i robia ne-ncetată;/ Vine dalba primăvară,/ Fie-va Lucaci liber iară!”. Se cuvine să facem aici o necesară îndreptare de istorie literară. Versurile nu aparţin învăţătorului Gheorghe Bocu, cum îndeobşte se crede, ci lui Iosif Vulcan. În „Gura satului” nr. 10 din 5/17 martie 1870, Iosif Vulcan a publicat „Hora lui Alexandru Roman”, un alt mare luptător pentru cauza dreaptă a românilor din Ardeal. „Doina lui Lucaciu” a fost preluată după aceasta de Gheorghe Bocu. Nu sunt prea mulţi acei eroi ai istoriei care, încă în viaţă fiind, să primească prinosul supremului omagiu al neamului, exprimat prin folclor. Vasile Lucaciu – luptător dedicat cu trup şi suflet cauzei „sfintei libertăţi”, cauzei dezrobirii românilor din Transilvania şi unirii lor cu fraţii de peste munţi – este unul dintre aceştia. Şi-a cucerit acest impresionant omagiu prin tot ceea ce a trăit, a rostit, a scris, a înfăptuit. A luptat pentru cauza românilor transilvăneni şi peste hotare, în America, Franţa, Anglia şi Elveţia. A crezut până la sfârşit în dreptatea luptei sale, consacrându-se ei cu întreaga-i fiinţă. Articolele, ca şi demersurile sale oratorice, abundă în astfel de fraze tulburătoare: „Dacă vă lăsaţi să vă închidă, să vă calce libertatea şi onoarea naţională, nu meritaţi altă soartă”. Sau: „Noi nu voim asuprirea altor ţări şi altor popoare, voim dezrobirea neamului românesc. Noi nu voim încălcarea altor teritorii ce nu ne aparţin, voim numai asigurarea drepturilor noastre naţionale, de veacuri răpite cu nedreptul”. Nu numai „Doina” care-i poartă numele, dar multe alte mărturii – din epocă sau din ziua de azi – dau glas admiraţiei faţă de cel ce a fost Vasile Lucaciu. Octavia Goga l-a numit „omul-drapel” şi „cel mai mare talent oratoric al românilor ardeleni”, scriitori şi istorici i-au nemurit figura aşezând-o în Pantheonul gloriilor naţionale.

 

Documentare: Magazin istoric, presa vremii

Petru Bolog – Cimpa