În zilele noastre când vorbim de trecerea dintre ani (de Anul Nou), majoritatea dintre noi se gândeşte doar la revelion, petrecerea organizată pentru „îngroparea” vechiului an şi primirea celui nou. Simbolul Noului An a devenit acest revelion, adică „dreptul-obligatoriu” de a petrece. Acest drept de a petrece, aşa după cum se presupune, a fost câştigat de către muritori cu mult timp în urmă de la zei, „pentru că în primul rând aceştia se amestecau voios cu supuşii atunci când era vorba de alungatul necazurilor şi despre abrogarea moralităţii”.

Termenul de revelion luat de la francezi are drept etimon cuvântul care înseamnă „trezire”, adică toată lumea petrece aşa cum n-a mai făcut-o pe parcursul între­-gului an, pentru că cea mai lungă noapte albă nu trebuie să semene cu niciun alt chef, să fie la superlativ, să rămână în amintire un an de zile. Deşi ne aflăm în perioada iernii, când zilele sunt mai scurte şi nopţile mai lungi, când jienii şi urmaşii acestora - momârlanii, se întâlnesc pentru a chefui şi a se distra la şezători, clăci, strânsul finilor, frăţii de cruce, tircuri, noaptea de revelion nu a avut conotaţii de mare petrecere pentru ei. Jocurile şi petrecerile deschise după terminarea postului de Crăciun, de colindatul piţărăilor din Ajunul Crăciunului ocoleau oarecum noaptea Anului Nou. Poate şi credinţa că nu este bine să dormi în ziua de 1 ianuarie căci vei fi adormit tot anul a contribuit la acest lucru. După o noapte albă de distracţie ce s-ar mai fi putut face a doua zi decât să se doarmă?

În ajunul Anului Nou, în tot satul tradiţional mirosea numai a pâine proaspătă coaptă şi a cozonaci scoşi de prin cuptoare. În bucătării era zarvă mare cu pregătitul mâncărurilor tradiţionale momârlăneşti pentru ziua Anului Nou. Pe aici era o zicală: „Cum te găseşte Anul Nou, aşa va fi tot anul”, deci masa trebuia să fie îmbelşugată iar punga doldora de bani. Noaptea ajunului de An Nou are o situaţie mai specială fiind încadrată între două mari sărbători împărăteşti: Crăciunul şi Boboteaza, sărbători în care s-ar deschide cerurile iar animalele chiar ar vorbi. Această noapte este precedată de apariţia stelei care a călăuzit pe cei trei magi şi păstorii îndreptându-i spre staulul unde s-a născut Mântuitorul şi urmată de deschiderea cerului şi apariţia duhului sfânt în chip de porumbel la Botezul Mântuitorului.

Legat probabil şi de această credinţă creştină, în satele de momârlani (şi mai alea în estul Văii Jiului) în noaptea Sfântului Vasile, cumpăna dintre ani, se practicau două lucruri care puteau aduce un folos spiritual gospodăriilor şi familiilor de agricultori şi crescători de animale:

A. Colindatul copiilor şi uneori chiar al adulţilor, cu pluguşorul

B. Desfăşurarea unor ritualuri care să dezvăluie starea vremii în noul an precum şi dezvăluirea unor gânduri ascunse ale ursitelor pentru noul an.

A. Colindatul copiilor şi uneori chiar al adulţilor, cu pluguşorul, a izvorât din dorinţa de a ura sătenilor recolte îmbel­şugate, animale sănătoase şi cât mai multe, adică exact de ceea ce aveau nevoie agricultorii şi crescătorii de animale, precum şi sănătate în sânul familiilor. Nici nu se însera bine şi lătratul câinilor vestea sosirea copiilor cu pluguşorul. Îmbrăcaţi în costume momârlăneşti de sărbătoare, cu tricolorul peste căciuliţele ce le acopereau frunţile şi urechile, precum şi peste piept în diagonală, în grupuri de 3-4 trag un pluguşor făcut din lemn, frumos ornamentat după ei din casă în casă, nelipsind nici buhaiul, vestind sosirea Anului Nou. Ei sunt primii care urează părinţilor, rudelor, vecinilor, cunoştinţelor un an nou bun, sănătate, fericire, recolte bogate, noroc şi spor în înmulţirea turmelor. Drept răsplată primeau nuci, colăcei, mere, cârnaţi pe care le îndesau cu multă răbdare în străiţile ce la atârnau până sub genunchi. Acum, locul acestora a fost luat de bani. Aşa că după ce termină copiii cu uratul, gazda le înmânează o sumă de lei unuia dintre ei, casierului. Cât sunt de mici ştiu să mulţumească gazdei, bineînţeles în raport cu suma primită. În satele Popi şi Dobreşti, a existat un vechi şi unic, cred, în Vale obicei de colindat al adulţilor. Acesta a fost amintit de către Popa Botoască Ionel ca existând încă înainte de 1850 (aşa cum i-au relatat bunicii şi străbunicii săi) şi a dăinuit până prin anii 1960-1970. Un grup de câţiva feciori şi fete se adunau la o casă dintr-un capăt al satului odată cu înserarea, de unde începeau uratul. Intrau în fiecare casă. Când se apropiau de târnaţul casei rosteau următoarea colindă:

Pe cărarea şerpuită

Cu argint împodobită

Vin cântând de sărbători

Cete de colindători.

Bate vântul prin târnaţ

Scoală, gazdă, dă cârnaţ

Şi ţuică bună de prune

Să aveţi noroc pe lume

Busuioc verde pe masă,

Dă-ne gazdă drumu-n casă

După ce li se deschidea uşa,

aceştia continuau:

Noi v-aducem bucurie,

De pe deal şi din câmpie,

Sănătate, lucru sfânt

Cât trăiţi pe-acest pământ.

Întru mulţi ani să trăiţi

Tot cu fericire

Până la a vieţii sfârşire

Şi la toate mesele

Numai inimi vesele

La anul şi la mulţi ani!

Gazda îi primea cu un „lităr” de ţuică din care le dădea la fiecare să guste, dar şi ei scoteau sticlele ce le-au primit de la alte case şi serveau gazda. Era un fel de „cinstire” reciprocă, aşa ca în familie.

Fluieraşul cânta din fluier în timp ce două-trei perechi ardeau o învârtită. Aducând mulţumirile cuvenite gazdei, plecau mai departe spre altă casă fiind însoţiţi acum de către cel puţin unul dintre gazde. Acesta la rându-i lua sticla de ţuică la el şi acest lucru se repeta la fiecare casă până ceata ajungea la celălalt capăt al satului.

 

În ultimul timp din cauza „orăşenizării” caselor, în multe case aceşti colindători pe care i-am numit „piţărăi nocturni fără steaguri” nu au mai fost primiţi pentru a nu murdări covoarele persane şi parchetul. În vechile case ţărăneşti erau doar podele de „blană” (scândură) care înainte de sărbători se „şurluiau” (spălau) cu leşie şi se frecau cu peria de rădăcini pentru a fi curate, au apărut apoi preşurile ţesute la război, mici covoare de iută. Acestea nu prezentau un impediment pentru acest tip de colindat cu joc, căci atunci când lătratul câinilor anunţa sosirea colindătorilor, acestea erau ridicate dintr-o odaie sau pridvor unde se putea juca. Odată cu apariţia covoarelor persane şi a parchetului stratificat (lăcuit) acest lucru nu a mai fost posibil şi acest tip de colindat s-a autodesfiinţat. Au fost uitate şi colindele pe care cred că le-am prezentat în premieră.

B. Acum, când datorită încărcăturii pozitive, aşa după cum am mai amintit, dintre cele două mari praznice împărăteşti: Naşterea şi Botezul Mântuitorului, când „porţile cerului se deschid şi animalele vorbesc” după credinţa populară era momentul potrivit pentru a se descifra, pentru a vedea viitorul privind starea vremii precum şi a ceea ce rezervă ursitoarele în noul an, mai ales tinerelor. Acest lucru se încerca prin practici transmise din generaţie în generaţie. Acum şi la sate Anul Nou s-a orăşenizat. Obiceiurile vechi s-au pierdut an de an fiind luate de chefuri şi petreceri organizate chiar dacă nu au amploarea unui mare revelion. Se adună mai multe familii de prieteni sau rude la câte o casă în jurul unei mese bogate cu tot felul de bunătăţi culinare şi băutură. Aceste reuniuni se termină de obicei în zori cu turmentarea bărbaţilor.

Dintre credinţele şi obiceiurile vechi aducem în discuţie două categorii:

1. Aflarea stării vremii în noul an, prin calendarul de ceapă. Cum ocupaţia de bază a momârlanilor, agricultura şi creşterea animalelor, este strâns legată de starea vremii din cursul şi mai ales de capriciile acesteia, era şi normală preocuparea de a afla din timp cum va evolua starea vremii, când vor fi mai multe precipitaţii, când vor fi mai puţine. Răspunsurile în acest sens le dădea calendarul de ceapă. Se tăia i ceapă mai mare în două apoi se alegeau 12 jumătăţi de foi de ceapă cât mai apropiate ca mărime. După ce se îndepărta pieliţa aceea subţire din fiecare foaie, acestea se înşirau pe masă numindu-se în ordine fiecare cu numele unei luni calendaristice din an. În fiecare dintre foi era pusă aceeaşi cantitate de sare (un vârf de cuţit). Foile care lăsau cea mai multă apă reprezentau lunile ploioase, cele ce rămâneau uscate erau luni de secetă iar cele cu puţină apă erau luni moderate de mijloc. Nu întotdeauna aceste „citiri” corespundeau întru-totul realităţii, dar oare serviciile meteorologice chiar din zilele noastre, înzestrate cu aparatură ultramodernă beneficiind şi de informaţii primite prin sateliţi etc., nu mai greşesc uneori? Obiceiul acestui calendar se mai practică şi azi în unele gospodării ţărăneşti.

O altă metodă folosită în vederea pronosticării stării vremii era aceea de a observa aspectul meteorologic al zilelor dintre Crăciun şi Bobotează (12 la număr). Începând cu prima zi după Crăciun şi până la Bobotează, fiecare zi corespunde unei luni. Cum va fi vremea în ziua respectivă aşa va fi şi în luna respectivă. Aspectul zilei, dimineaţa va corespunde cu prima treime a lunii, amiaza cu mijlocul lunii, iar după-amiaza cu ultima decadă.

2. Ursita a stârnit mai mult curiozitatea persoanelor de sex feminin, în special a fetelor de a-şi afla măcar ceva timp mai devreme ce le va hărăzi soarta în privinţa căsătoriei. În acest sens în noaptea magică dintre ani, la ora magică de hotar dintre ani se foloseau diferite teste, unele abordabile doar vieţii de la ţară.

a) Testul cu vaca. În casa în care este o fată de măritat, aceasta merge la miezul nopţii în grajd la o vacă pe care o alege din casă în cazul în care gazda are mai multe vaci. Cum deschide uşa aruncă privirea la vaca respectivă (foto 3). În cazul în care vaca este în picioare atunci este mare bucurie pentru fată, acesta fiind semnul că în cursul anului se mărită. În schimb, dacă o găseşte dormind îi spune vacii pe nume şi mai adaugă: „nici la anul?”. În cazul că vaca nu se ridică, îi zice din nou: „nici peste doi ani?” şi aşa mai departe până ce vaca se va ridica, indicând anul când se va mărita. Probabil că acest lucru de a fi ridicată, de a fi pregătită de „ducă” (plecare) al vacii a făcut o asociere cu plecarea fetei ca noră.

b) Sarea în opincă. Un alt obicei era acela ca fata să pună sare în opinca sau pantoful din piciorul drept şi să o aşeze sub pernă la culcare. Se zice că-şi va visa soţul, urmând deci ca în anul început să se căsătorească. În cazul în care nu visează un bărbat, nu-i rost de nuntă în anul respectiv.