08.02.2010, 11:47:58 | 0 comentarii | 585 vizualizari
Jieţ - satul muzeu
![]() Articole de acelasi autor
de Ziarul Vaii Jiului
Jieţul se întinde de o parte şi de alta a unei străzi asfaltate, încă fără gropi. Satul este privit necontenit de poalele Parângului, care îl veghează ca un moş înţelept. Iar momârlanii, nepoţii moşului Parâng, trăiesc în zona aceasta de mii de ani.
Pe Marcu Jura l-am vizitat într-o zi de sărbătoare, pentru că atunci aveam certitudinea faptului că îl voi găsi acasă. În zi de sărbătoare niciun momârlan nu munceşte, nu se duce la oi, nu îşi găseşte de lucru prin gospodărie. În timp ce traversam pe jos Jieţul, eram transpus într-o lume veche amestecată cu una nouă. Priveam case vechi momârlăneşti vecine cu case noi din beton şi cu maşină străină în garaj, priveam locul de joacă amenajat de Primăria Petrila la 2 metri de stradă, fix lângă tomberoanele primite de la UE, tomberoane în trei culori, menite să îi înveţe pe momârlani cum se face ecologia. Marcu locuieşte în incinta vechiului magazin universal de pe vremea comuniştilor, pe care şi l-a transformat într-o gospodărie în adevăratul sens al cuvântului. Gardul de scânduri proaspete îţi dă senzaţia că el acum câteva zile s-a mutat acolo. Poarta nu face zgomot, nu anunţă pe nimeni venirea mea. Dar o face un câine care ţâşneşte de sub o camionetă înfundată în zăpada curţii. „Vifor, lasă omul în pace!”. Vocea lui Marcu vine de lângă maşină. Dulăul ciobănesc tace şi se retrage sub camionetă, permiţându-mi astfel să mă apropii. Ne salutăm prieteneşte şi mă invită în casă. „Te rog să scuzi deranjul. Am atâtea pe cap încât uite-te la mine, nici măcar nu mi-am pus clanţa la uşă”. Am intrat în bucătărie şi ne-am aşezat la masă. Marcu se pune se pregătească focul. E tânăr, poartă figura tatălui său (n.n. - preotul Jura), parcă ar fi o copie a lui, dar întinerită, şi mâinile lui nu îmi arată că ar fi terminat Facultatea de Sociologie - Etnografie din Sibiu. Are mâini de momârlan, mâini puternice, muncite.
„E greu şi cu lipsa asta a banilor. Noroc că încă mă sponsorizează tata. Şi când fac rost de nişte bani, imediat sare nevastă-mea că vrea să zugrăvim sau să ne schimbăm mobila. Eu o liniştesc şi îi spun că doară nu murim noi fără zugrăveală. Nu ne dă nimeni afară din casă”. Râsul lui se aude puternic în toată bucătăria, care nu este deloc o bucătărie momârlănească. Cum nu este nimic din casă de altfel. Şi mi se pare ciudat pentru că Marcu are planuri mari în ceea ce priveşte istoria şi cultura momârlanilor.
Deschid subiectul care mă interesează. „Muzeul pe care vreau să îl fac este de partea cealaltă a Jieţului, pe un pământ care e al meu. E aproape de pescărie. Hai să merem până acolo”.
Am ieşit din curte, cu lătratul câinilor în spatele nostru, am traversat strada şi pârâul peste un podeţ făcut din bucăţi mari de fier. Cu cât ne apropiam, privirea lui Marcu se întuneca şi îi simţeam din ce în ce mai mult tremurul vocii. Tremur de nervi. „Tata a luat amendă pentru că, vezi Doamne, poluează râul cu apa pescăriei. Dar ai văzut şi tu mai jos, la intrare în Jieţ cum tronează excavatoarele şi balastierele primarului, cum distrug acolo tot malul. Dar aia ce e? Nu e poluare?”. Mai întâi îmi arată lacul unde ţine păstrăvi. Loc gol, trist şi îngheţat. Zăpada aşternută în timp nu a fost deranjată nici măcar de labele câinilor. Noi suntem primii care spargem zăpada sub picioare. „Pământul ăsta ne-a fost dat de primărie şi acum dom’ primar cu Gui încearcă să ni-l ia înapoi. Pe o bucată de lac are acte ceva nepot de-al lui Gui, dar nu are acte că ar fi împroprietăriţi. Eu cu tata am muncit aici de ne-am rupt spatele. Locul ăsta era o groapă de gunoi. Iar noi am transformat-o într-un loc frumos, unde poţi să te relaxezi şi să pescuieşti. Dar acum noi am devenit un ghimpe în coaste care trebuie neapărat scos. La un moment dat a trebuit să dau afară nişte indivizi, care au venit cu o gaşcă mare, cu ATV-uri şi grătare şi distrugeau pe aici iarba. Am fugit acas’, am luat o canistră cu benzină şi i-am ameninţat că dacă nu pleacă, dau foc la tot pe aici”. În timp ce îmi povestea, Marcu se adâncea tot mai mult în căciula rusească cu urechi. Păşea apăsat şi mă aşteptam ca din secundă în secundă să trântească o înjurătură neaoşă. Am lăsat lacul îngheţat şi neatins şi am pornit spre „pământul lui”, unde vrea să construiască muzeul. “Numai eu ştiu pe câtă lume am sunat pentru o sponsorizare, ceva. Toată lumea îmi zicea, da, da e fain proiectul, sună-mă mâine să vorbim pe îndelete. Şi mâine se transforma în poimâine şi tot aşa. Dar nu mai stau eu după nimeni. M-am apucat şi singur am făcut fundaţia asta. Două săptămâni mi-a luat. Acum mi-am găsit pe un tânăr de pe aici care mă ajută şi să am numai timp şi bani”.
Se vede că proiectul muzeului este copilul lui Marcu, pentru că toţi nervii au dispărut şi faţa i s-a luminat. Gesticulează puternic, explicându-mi unde va pune coliba de iarnă, cum v-a aduce casa momârlănească din ograda unei mătuşi, casă care a fost la rândul ei adusă aici în Jieţ în anul 1872. „Oamenii ăştia nu-şi mai iubesc tradiţiile deloc. Numai la bani se gândesc. Păi, am găsit într-o casă momârlănească părăsită o cruce din 1912 aruncată pe jos. L-am rugat pe proprietar să mi-o dea, că şi aşa era aruncată pe jos şi stătea să putrezească. Crezi că mi-o dat-o? NU. Mi-a cerut o căruţă de bani pe ea. Şi eu atunci ca etnolog fără bani ce să fac? Am furat-o!”. Alături de Marcu am stat înconjuraţi de zăpadă şi de fundaţii şi mi-am imaginat viitorul muzeu, într-un sat care nici măcar nu e pe hartă, într-un sat din Valea Jiului. „Eu mă zbat aici să fac un loc în care să păstrez vie tradiţia şi cultura momârlănească şi ştii ce primesc în schimb? Pungi de gunoi aruncate de oamenii primăriei, cu scutece şi alte gunoaie şi telefoane de la fiica primarului care îmi zice că îmi plânge de milă. Dar eu nu mă las, eu nu o să plec de aici pentru nimic din lume”.
Ninsoarea care a început puternic îmi dădea de înţeles că a venit timpul să plec. L-am lăsat pe Marcu storcând nişte portocale pentru sucul fetiţei lui, l-am lăsat zâmbind. Un zâmbet frumos de momârlan, un zâmbet care transmitea tuturor că timpul trece repede şi totul dispare, chiar şi lemnul cu care strămoşii noştri şi-au construit case.
Comentarii articol (0 )Nu exista niciun comentariu.
Adauga comentariu
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre. Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! ![]() Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare... ![]() Cataloage promoţionale 2024 ![]() Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii ![]() Rame click - comandă online! ![]() Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul! ![]() Steaguri publicitare - click pentru a comanda! ![]() Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online! ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() Cataloage promoţionale 2024 ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() Alege să o susții! ![]() Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! ![]() Newsletter
|