11.02.2010,  14:28:02 | 0 comentarii | 831 vizualizari
Eugene O’Neill şi fundalul expresionist
de Ziarul Vaii Jiului
Teatrul american este stimulat în procesul său de maturitate, din prima jumătate a secolului al XX-lea, de cele două tendinţe ale teatrului european, oarecum divergente: cea realistă şi naturalistă şi cea simbolistă şi expresionistă, îndeosebi, prin propensiunile de avangardă. Cum teatrul lui Eugene O’Neill este piatra de temelie a teatrului american, ambele aceste tendinţe se regăsesc în intimitatea sa. Se cunoaşte că în deceniile doi şi trei ale secolului trecut, influenţa expresionistă cuprinde scena americană de la dramă la regie, de la scenografie la spaţiul neconvenţional de joc. Mardi Valgemae a cercetat, într-un studiu, influenţa expresionismului în teatrul american, şi în altul a corelat opera lui O’Neill cu expresionismul german. Consideră că „începutul mişcării moderne în drama americană, fertilizând chiar şi sterilul peisaj de pe Broadyay” a fost marcat de premiera din noiembrie 1920 a piesei Împăratul Jones de O’Neill, la Compania „Provincetown Blayers”, prin care s-a făcut vădită capacitatea teatrului american de „a concretiza stări subiective de spirit”. (Această companie, care a pus în scenă numai piese de avangardă şi în premieră absolută, care i-a dat „certificatul de naştere ca dramaturg” lui Eugene O’Neill, şi nu numai acestuia, jucându-i aproape toate piesele într-un act şi o mare parte dintre celelalte, s-a înfiinţat în 1915 şi, odată cu prăbuşirea Bursei din New York, şi-a lăsat cortina definitiv în octombrie 1929).
Aceleaşi trăsături moderne, expresioniste se surprind şi în următoarea premieră, Maimuţa păroasă, din 1921.
În timpul studiilor de la Harvard, din 1914-1915, O’Neill învaţă germana pentru a citi în original opera lui Nietzsche şi teatrul lui Wedekind. Iar când începe colaborarea cu Teatrul din Provincetown, în 1916, este deja familiarizat cu tendinţele din teatrul european, cele două piese Împăratul Jones şi Maimuţa păroasă construindu-le după tehnici expresioniste: acţiunea desfăşurându-se într-o succesiune de „staţiuni”, personajele concentrate în jurul unei idei-forţă, de forare în straturile adânci ale psihismului şi de relaţionare cu absolutul.
În 1921, criticul de teatru, Kenneth Macgowan, prieten al dramaturgului, publică volumul Teatrul de mâine, care cuprinde o amplă expunere şi analiză a expresionismului dramaturgului german, Georg Kaiser. O’Neill îi va spune, ulterior, criticului că, în anii 1920-1921, „parcursese întregul spectru, de la extremul naturalism până la extremul expresionism, înclinând mai mult spre cel de-al doilea decât spre primul”. Dramaturgul le recomandă celor de la Teatrul din Provincetown să cuprindă în repertoriul stagiunii 1923-1924 piese din Wedekind, Hasenclever şi Strindberg – din acesta din urmă, Sonata fantomelor. Strindberg îi va deveni treptat piatra din unghi în viziunile teoretice asupra teatrului. În cuvântarea rostită cu prilejul decernării Premiului Nobel, în 1936, O’Neill aminteşte despre „datoria pe care o avea faţă de Strindberg şi de expresioniştii germani”. O influenţă puternică asupra teatrului american, asupra dramelor lui O’Neill a avut-o şi filmul expresionist Cabinetul doctorului Caligari al lui Robert Wiene (premieră: Berlin, 27 februarie 1920), prin dezarticularea viziunilor, de sorginte maladivă, şi deformarea imaginilor vizuale. La acesta, se adaugă şi intră în consonanţă freudismul, desfăşurat peste Atlantic şi ajuns în vogă pe noul continent. O’Neill este creatorul monologului interior în teatru, al refulărilor în subconştient şi reverberaţiilor în conştient. 
Elemente şi determinante expresioniste se găsesc în mai toate piesele lui O’Neill, de la Împăratul Jones şi Maimuţa păroasă, trecând prin Anna Christie şi Toţi copiii lui Dumnezeu au aripi (1924), ori, mai ales, prin Marele zeu Brown (1926), Râsul lui Lazăr (1928), şi sfârşind cu trilogia Din Jale se întrupează Electra, Straniul interludiu, sau postuma Conace mai falnice. Autorul consideră că adevărata contribuţie a expresionismului consistă în „calităţile dinamice” din structura dramei şi a evidenţierii lor din psihismul personajului. Pentru el teatrul este, cum spune în prefaţa, rămasă în manuscris, la drama Marele zeu Brown, un spaţiu în care „urcăm pe un plan de unde putem pătrunde în lucrurile necunoscute dinlăuntrul şi de dincolo de noi înşine”. (Mardi Valgemae, Expressionism in the American Theater, p. 196; apud. Dan Grigorescu, Istoria unei generaţii pierdute: expresioniştii, Ed. Eminescu, Buc., 1980).   
Şi criticul de teatru N. Carandino îl aşează pe Eugene O’Neill în eflorescenţa americană a expresionismului, dar pune un mai vădit accent pe freudismul operei acestuia: „Încă din ciclul primelor sale piese într-un act, O’Neill este bântuit de problemele obscure ale subconştientului, de tot ceea ce la un moment dat poate erupe imprevizibil la suprafaţa conştiinţei. Fără o cunoaştere sumară a freudismului, multe din piesele mari ale scriitorului american nu se pot înţelege” (Radiografii teatrale, Ed. Eminescu, Buc., 1976, p. 191).
În Anna Christie (piesă făcând parte din explozia oneilliană, scrisă în 1920, publicată în 1922 şi jucată întâia oară de Arthur Hopkins, la Vanderbilt Theatre, la 2 noiembrie 1921), elementele expresioniste consistă în reducţiile la primordialitate. O corabie pe mare devine un simbol al lumii şi omului, a vieţii triumfătoare asupra instabilului şi un spectaculum mundi. Lumea nu este atât de vastă încât să nu încape într-o corabie! Să ne amintim de Arca lui Noe, încăpătoare încă şi pentru toate perechile de vieţuitoare ale pământului. Corabia lui O’Neill din Anna Christie poartă pe Chris cu fiica sa, Anna şi pe naufragiatul Mat Burke, aceştia doi devenind viitoarea pereche pe apele mării. Fiica lui Chris, bătrânului lup de mare, „uitată” la o fermă şi atinsă de pervertirile şi mizeriile uscatului, ajunsă pe mare se purifică în contact cu elementul primordial. Iar irlandezul naufragiat, Mat Burke, „sol al mării” sau ca şi cum s-ar fi născut din apă, sălbatic şi puternic, se îmblânzeşte în contact cu iubirea, îşi elimină sălbăticia. Anna Christie şi Mat Burke sunt readuşi, datorită forţei regeneratoare şi purificatoare a mării, parcă la ziua dintâi, la minunea iubirii. Între apele de jos şi apele de sus navighează o corabie salvatoare a omului ca fiinţă pură şi liberă, a familiei, îndreptată spre simbolicul port al Africii de Sud, Capul Bunei Speranţe. Marea împlineşte prin magia şi viclenia ei ceea ce trebuie să se împlinească. Marea are funcţie de destin. Nu întâmplător, soarta a fost numită de cei vechi, cu un cuvânt din spaţiul întinselor ape,  fortuna! Ea este personajul principal, aşa cum spune şi autorul: „Eroul piesei Anna Christie este duhul mării”. Marea cu primordialele ei ape ne vorbeşte odată cu celelalte personaje, ne răsfaţă, ne încearcă şi ne supune iubirii şi morţii. Prin ea se realizează exemplarul text al purităţii şi libertăţii omului. Pe mare se ridică altarul iubirii, se aude aspra şi pura cântare a cântărilor, în „foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, ca să zicem cu cuvintele lui Ion Barbu, se află şi neştiutele cimitire ale omului, văzute de Paul Valèry. 
Personajele lui O’Neill prinse în mrejele bătrânei vrăjitoare, cum îi zice mării Chris, învinuind-o şi blestemând-o, vin din ceaţă şi dispar în ceaţă, este ca şi cum s-ar zice din pământ eşti făcut şi în pământ te întorci. Sau cum a zis Avraam lui Dumnezeu: „eu care sunt pulbere şi cenuşă”. Ultimele cuvinte ale piesei: „CHRIS (se uită afară în noapte… Cufundat în gânduri întunecate, îşi leagănă capul şi murmură): Ceaţă, ceaţă, ceaţă! Vreme câinoasă! Nici nu vezi încotro s-o iei! O ştie numai marea asta afurisită!”. Ceaţa este unirea dintre aer şi apă, este, după cum spun toate cosmogoniile, locul acelui nepătruns primordial. Personajele de pe corabia Simeon Winthrop („O ceaţă deasă învăluie corabia, care pluteşte nemişcată, pe apa liniştită”) apar ca din ceaţă, se smulg din ceaţă, din acest nepătruns primordial, din acel loc genetic, unde odihnea, cum stă scris, Duhul Sfânt, ele vin ca de la începutul lumii, par primordiale şi au funcţii aidoma. 
În această reducţie la primordialitate şi smulgere din primordial consistă forţa personajelor şi expresionismul lor, fundalul expresionist al piesei Anna Christie. 
 
Dumitru VELEA

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 6 ori 8  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




_____
Administrare pagină de Facebook pentru persoane publice
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Administrare pagină de Facebook pentru afaceri
_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Catalog promoţionale 2022
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!




_____
Catalog promoţionale 2022


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter