22.02.2010,  11:42:26 | 0 comentarii | 566 vizualizari
Argus şi o metaforă a operei de artă
de Ziarul Vaii Jiului
Din aurora grecească ne priveşte cu o mie de ochi, presăraţi pe tot corpul, zeul Argus. Grecii au găsit de cuviinţă ca pentru simţul cel mai spiritualizat al omului, pentru ochi şi vedere, să reprezinte un zeu cu o mie de ochi, adică cu o infinitate de ochi, care prin agerimea vizuală să vegheze la existenţa zeilor şi să lumineze calea omului. După unii este fiul lui Agenor (sau Arestor), după alţii, al lui Phrixus. Acesta fusese fiul lui Athamas şi al Nephelei; dar, împreună cu sora sa Helle, fiind persecutaţi de mama vitregă Ino, care vroia să-i ucidă, fuge pe un berbec înaripat şi cu lână de aur. Datorită repeziciunii zborului prin văzduh, Helle ameţeşte şi cade, înecându-se în apele mării, care de atunci îi poartă numele, Hellespont. În schimb, Phrixus ajunge teafăr în Colchis, la curtea regelui Aeetes. Fiindcă a fost salvat, sacrifică berbecul lui Zeus şi lâna de aur i-o dăruieşte regelui. Acesta, mai târziu, îi dă de soţie pe fiica sa, Chalciope. Se spune că fiul său, Argus, cu ajutorul Athenei, a construit corabia Argo, cu care argonauţii au pornit în expediţia lor după Lâna de Aur. Printr-o astfel de construcţie, corabia trebuie să aibă din însuşirile celor doi zei, vedere şi înţelepciune în despicarea întunericului şi necunoscutului spre Lâna de Aur (partea este întotdeauna şi întregul), spre fabulosul vehicul cu care omul ar putea să scape de pericol şi moarte. Precum scăpase părintele lui Argus. Pentru zei, se spune că Argus a fost pus de Hera să o păzească pe Io, preoteasă la templul său, pe care o prefăcuse în vacă, din gelozie fiindcă aceasta îi devenise iubită lui Zeus. Ca să o salveze, Zeus trimite pe Hermes să-l ucidă pe Argus. Este omorât, după cum s-a transmis, fie cu o piatră, fie i se taie capul. Hera îndurerată îi adună cei o mie de ochi şi-i seamănă pe coada păunului, pasăre ei dedicată. “O mie de ochi” înseamnă o vedere cuprinzătoare, a totalităţii – şi, un acelaşi lucru simbolizează coada păunului. 
Din aceeaşi auroră ne priveşte, însă, şi Homer. Celeştilor şi perspectivei lor li se ridică în întâmpinare, omul şi calea sa, fiinţa privitoare la stele şi în continuă călătorie, în navigare şi iniţiatică întoarcere acasă. Grecii i-au adăugat, corelativ, zeului Argus, cel cu o mie de ochi, pe Homer, cântăreţul orb – cum lasă şi numele a se înţelege, homeros însemnând orb – pe care l-au găsit aşezat discret de creatorul Odiseei, sub numele de Demodocos la curţile regelui Alcinou din insula Feacilor. Greu de sens este faptul că insula aceasta nu a putut fi identificată, rămânând în imaginar şi simbolic, şi că numele ei trimite spre pace şi artă! După Vasile Lovinescu, “Insula Feacilor este una din aşa-numitele Heliopolis – Oraşul Soarelui”, ea fiind guvernată de regele Alcinou (Alkynoos), al cărui nume înseamnă “cel tare prin minte”, şi de soţia sa, Areté, ce înseamnă “virtute” (Mitul sfâşiat, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, p. 101). Pe ţărmul acestei insule Ulise este aruncat de furtună “complet gol”, cu el petrecându-se fenomenul re-naşterii. În fine, sosind la curtea regelui Alcinou, acesta îi oferă, în onoare, un ospăţ – ce ia dimensiunea de a fi al artelor – şi, în mod firesc, îl pofteşte pe “Demodocos, / Dumnezeiescul cântăreţ, să vie” ca să ofere încântare şi desfătare. Acestuia muza îi dăduse “Şi bun şi rău: vederea i-o luase / Şi-i dăruise-n schimb vrăjitul cântec” (Odiseea, Ed. Univers, Buc., 1979, trad. George Murnu, pp. 183, 184). Demodocos, fără să ştie cine e oaspetele, aduce în cântare călătoria întoarcerii acasă a lui Ulise, cu peripeţiile şi rătăcirile ei, făcându-l pe Ulise să-şi dezvăluie identitatea şi să-şi povestească rezumativ şi integrator călătoria cu probele ei iniţiatice. Cântăreţul orb a văzut călătoria. Grecii, în rând cu celelalte vechi popoare, au pus în raport vederea cu cunoaşterea, vederea obişnuită, a lumii aparenţelor şi fenomenelor, ca fiind cea care înşeală, iar vederea esenţială, a ochiului ce se deschide înăuntru, ca putând să descifreze şi să cuprindă fiinţa, ceea ce este. “Ochiu-nchis afară, înăuntru se deşteaptă”, se trezeşte ca din somn, vrea să spună şi Eminescu. Ochiul ce se deschide înăuntru, indiferent la lumea aparenţelor, este al orbului. Şi pe această ambivalenţă dintre vedere şi orbire, prima fiind un raport de identitate a ochiului şi vederii cu ceea ce apare; a doua, de negare a acestei lumi a aparenţelor în favoarea a ceea ce este dincolo de ele, grecii au ridicat coloanele templului cunoaşterii şi înţelepciunii. Când au despărţit lumile prea mult, excluzând mişcarea, au căzut în paradox, precum cel numit Ahile şi broasca ţestoasă, ori au creat opere în care un Oedip îşi smulge ochii, fiindcă aceştia l-au înşelat, şi chiar un filosof materialist precum Democrit, ce văzuse jumătate din lumea cunoscută, face la fel. De aceea grecii au extrapolat asupra întemeietorului culturii lor, a marelui Homer, “mitul” orbului. Homer nu putea fi decât orb, având o a doua vedere, arhetipală, în sensul platonian al cuvântului. 
Însă, să revenim. Domodocos este şi nu este Homer. Povestea lui Ulise ajunsese înaintea lui Ulise! Ceea ce este extrem de important, ajunsese înaintea adevărului despre ea, a fiinţei “vii” supusă întâmplărilor şi încercărilor, şi acţionând cu ele deodată în propria fiinţare. Ceea ce “cântă” Demodocos este şi nu este identic cu povestea lui Ulise. Pe de o parte, emoţionat, Ulise plânge; pe de altă parte, provocat, Ulise îşi povesteşte povestea, îi scoate la iveală adevărul, el fiind de fapt purtătorul şi întruchiparea acestuia. Iar în această scoatere la iveală a adevărului, a reamintirii, anamnesis, după Platon, sau dezvăluirii, după Heidegger, pornind de la aletheia (fără-uitare, termen ce este sinonim cu primul în forjarea platoniană de nume şi concepte), povestitorul Ulise pune în lumină o experienţă mai dinapoia primei orbiri, a lui Domodocos. Zeiţa zeiţelor, Circe, îl eliberează din propria-i captivitate şi-l iniţiază întru coborârea în infern pentru a consulta pe “prorocul” orb, Tiresias. El povesteşte experienţa proprie, coborârea în regiunea Hadesului, unde-i lumea eide-lor, acolo aflându-se spectre şi divinităţi, şi detaliază întâlnirea cu acestea şi cu Tiresias, care îi dezvăluie sensul şi finalitatea călătoriei sale, întoarcerea acasă, în Ithaca. În umbrele Hadesului are loc un proces dialectic: Ulise este cuprins de prima orbire, a părăsit lumea aparenţelor; Tiresias se află în a doua orbire, orb printre umbre. El vine din lumea eide-lor, prin aducerea unei jertfe, şi-i orb pentru umbre; fiind orb pentru umbre şi spectru, totodată, el vede prin umbre. Suprapunând pe unul cu altul, pe Ulise cu Tiresias, prima orbire cu a doua orbire, se surprinde faptul că Ulise începe să vadă spectral lumea, să se deschidă către a doua vedere, să perceapă, să poată primi descifrarea eide-lor acesteia cum îi sunt transmise de Tiresias. I se “prezintă” sau “prezice” desfăşurarea călătoriei, ajungerea în Insula feacilor, de unde este “trimis” acasă, miraculos şi încărcat cu daruri. În insula artei, cum am zis, Ulise vine cu propriul său adevăr, trecut prin umbrele Hadesului şi smuls din “apele uitării”, din valurile râului Lethe. Îl confruntă cu cel de primă instanţă, apărut din cântarea şi orbirea lui Domodocos, îl anulează pe acesta şi îl preia în desfăşurarea şi finalizarea călătoriei, într-un adevăr de a doua instanţă, în care sălăşluieşte fiinţa, în cazul de faţă, fiinţa artei. Dar lucrul acesta nu îl mai face Ulise, ci Homer, lăsând să strălucească peste veacuri şi milenii însemnele unui model ontologic al vederii, de fapt, al deschiderii celei de-a doua vederi.  
De la această înaltă clipă homerică, omul a legat continuu cunoaşterea de vedere şi, implicit de lumină, propunând în aventura sa căi după căi cu orizonturi în afară şi înăuntru. A umblat prin mitologii şi religii, prin psihologii şi teorii ale cunoaşterii, prin alchimii şi calcule exacte, încât din ochi pare a nu mai fi rămas nimic de văzut, în afară de vedere.  De pildă, zeul uranian al indienilor, Varuna, este numit cel “cu o mie de ochi”, care “vede tot”, dar care este, totodată, şi “orb”, indiferent pentru aparenţe, considerat ca având o privire esenţială. Mithra, atoatevăzătorul, este reprezentat cu “zece mii de ochi”, iar Puruşa, omul cosmic, cu “o mie de ochi”. Buddha, în reprezentări, are ochi în toate extremităţile, în buricul degetelor, mai mult, în fiecare ochi găsindu-se un alt ochi, la infinit. Creatori după creatori gândesc ochiul ca fiind simbolul unei pure contemplaţii. Pornind de la versurile penultimului cânt al Purgatoriului, unde Dante întâlneşte pe Beatrice şi, în pofida mustrărilor aduse poetului, lumea se erotizează şi spiritualizează, William Blacke transpune într-o lucrare a sa, o invazie de ochi, precum făcuse la începuturi Hera cu ochii lui Argus. În magia privirilor de pe Poarta sărutului, V. G. Paleolog găseşte “unitatea Narcis-Sărutul-Pogany”, pe care o consideră, din partea lui Brâncuşi, ca stând “sub semnul unei preocupări de a preamări ochiul” (Ochii portretului Donişoarei Pogany de Brâncuşi fac iarăşi ocolul pământului, în Tribuna, 16 martie, 1967). Culorile în tablourile lui Ţuculescu se aşează întru simbolizarea vederii, de la decorativul motiv al ochiului (Pana de păun) la multiplicarea magico-simbolică a acestuia (Ochi călători), ori de la aluzia spirituală a triunghiului divin la decelarea psihologică a Sinelui (Autoportret, Privirile umbrei). Sau, în poezie, de la Nichita Stănescu, cu acel “Era un singur ochi peste tot”, din poemul Nod 5 (1982), până la acel “copil teribil” al poeziei române, Adrian Maniu, cu “Am slăbit încât ochii mi-au acoperit faţa / cum oastea ta înnegreşte Iudeea”, din preafrumosul poem Salomeea (1915). Din cercetările exacte de istorie şi filosofie a artei să amintim opus-ul lui Rudolf Arnheim, Art and Visual Perception, A Psychology of the Creative Eye (1954) (Arta şi percepţia vizuală, O psihologie a văzului creator, Ed. Meridiane, Buc., 1979).
Pictorul teoretician Paul Klee relaţionează “privirea exterioară” cu “viziunea interioară” pentru generarea “formei”, cu precizarea că: “Arta nu reproduce vizibilul, ci face vizibil” (Théorie de l’art moderne, p. 34). Anterior, Hieronymus Bosch în stampa Bufniţa în arbore putrezit (“Pădurea care aude şi câmpul care vede”), aşezase simbolul înţelepciunii pe temeiul “antropomorfizării” lumii: contemplarea este naturală, simţurile umane devin şi ale naturii, natura devine transparentă pentru spirit: obiectul supus cunoaşterii se întoarce subiectivizat. Este intuită de cei doi pictori o dialectică pe care Hegel o surprinde la nivelul schimbului de determinaţii între subiect şi obiect: “Dacă vrei ca lumea să fie raţională, priveşte-o raţional”, privitorul nu poate fi decât privit – cine priveşte se priveşte. Cercul privirii nu este altceva decât o mişcare creatoare a omului. Pentru opera de artă, care priveşte şi realizează omul ca totalitate, Hegel – cel mai zgârcit filosof al vorbirii ornate – nu a găsit de cuviinţă să-şi înceapă cel mai important capitol al Esteticii, Frumosul estetic şi idealul, decât cu metafora lui Argus: “Dacă însă ne întrebăm în care organ particular apare sufletul întreg – scrie el – indicăm îndată ochiul; căci în ochi se concentrează sufletul, şi el nu numai că priveşte prin ochi, ci este şi văzut în el. Cum însă la suprafaţa corpului omenesc e vizibilă pretutindeni inima care bate (contrar corpului animal), în acelaşi sens trebuie să afirmăm despre artă că ea transformă fiecare formă, în toate punctele suprafeţei vizibile, în ochi, care sunt sediul sufletului şi fac să apară spiritul – sau cum exclamă Platon către stea în cunoscutul distih: «Când privesc la stele, steaua mea, oh / de-aş fi cerul / să privesc atunci în jos, la tine, cu mii de ochi!». Astfel arta face, invers, din fiecare plăsmuire un Argus cu mii de ochi, ca sufletul interior şi spiritualitatea să fie văzute în toate punctele aceleia. Şi nu numai forma corporală, figura feţei, gestul şi ţinuta le-a transformat arta pretutindeni în ochi în care se face pe sine cunoscut sufletului liber în nemărginirea lui interioară, ci a făcut ochi de asemenea şi din acţiuni şi întâmplări, din vorbiri şi tonuri şi din seria desfăşurării lor în toate condiţiile apariţiei lor” (Prelegeri de estetică, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1966, p.160). Parafrazând versul lui Nichita Stănescu, s-ar putea formula: arta nu este decât un singur ochi peste tot!
 
Dumitru VELEA

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 4 ori 5  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




_____
Administrare pagină de Facebook pentru persoane publice
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Administrare pagină de Facebook pentru afaceri
_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Catalog promoţionale 2022
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!




_____
Catalog promoţionale 2022


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter