Câţi dintre noi ne mai aducem aminte de perioada grădiniţei? Deşi eram prea mici ca să avem amintiri notabile, uneori ne mai aducem aminte de anii grădiniţei când punem mâna pe un cub de lemn, când simţim mirosul de aracet sau când, pur şi simplu, trecem pe lângă grădiniţa unde ne-am pregătit sufleteşte să devenim şcolari. Eu am intrat în grădiniţa din colonia Brătianu din pură curiozitate. Grădiniţa e ascunsă printre casele specifice coloniei, case construite de când s-au deschis minele, case vechi care au fost modelate după priceperea fiecăruia. Am nimerit taman în pauza de masă. În timp ce păşeam în holul grădiniţei tot aşteptam să dau de forfota specifică copiilor de 3 ani. Dar atmosfera era total diferită. Copiii stăteau cuminţi şi ascultau cuvintele educatoarei. „Iubiţilor, cine mai vrea la toaletă să-mi spună acum. Că sigur o să vreţi cu toţii mai încolo”. Pe lângă faptul că încă din hol grădiniţa arată impecabil, mai are şi toaletă şi chiuvete. Eu când am făcut grădiniţa, mergeam afară la o toaletă din lemn şi ne îngheţau trupurile pe scaunele albe, rigide. Însă, a trecut mult timp de atunci. După ce copiii, destul de numeroşi la prima vedere, se aranjează milităreşte în rânduri de câte doi, se porneşte un cântec vesel cu care educatoarea îi conduce frumos în sala unde se desfăşoară activitatea preşcolară. Graţiela este o fată tânără, cu aer de adolescentă pusă pe şotii, dar a cărei voce te poate pune frumos cu picioarele pe pământ. O adevărată voce de educatoare. „Iubiţilor, ştiţi ce aveţi de făcut. Fiecare să stea frumos cu mâinile la spate până împărţim cornurile şi cutiuţele cu lapte. Să nu mâncaţi repede că vă înecaţi. Serafim, ce faci? Dă-te jos de pe masă! Ce să le faci… au energie şi trebuie să îi stăpâneşti cumva. Oricum sunt extrem de cuminţi copiii aceştia. Rar mai vezi aşa ceva”. Din primul moment în care am intrat în grădiniţă, am avut senzaţia că sunt martor la un ritual frumos de creştere şi educaţie făcută cu dragoste şi cu pricepere. De la felul în care era ordonată grădiniţa, la întrebările naive şi pline de curiozitate a copiilor, până la râsetele zglobii şi indicaţiile respectuoase ale educatoarei. Atâtea lucruri mă surprind la felul în care Graţiela a aranjat grădiniţa, încât îmi e ciudă că nu mai am şi eu 3-4 ani, să mai vin pe la „grădi”.

„Iubiţilor, ce facem noi înainte de masă? Spunem rugăciunea, da? Cine spune rugăciunea astăzi?”. O mare de mâini sare în aer şi face locul să tremure. „Roxi, tu spui astăzi rugăciunea. Şi noi o spunem în acelaşi timp cu ea. Da, iubiţilor?”. Vuietul învălmăşit al vocilor transformă rugăciunea într-un zgomot de nedescris. Fiecare o zicea după ritmul lui, după vocea lui. Dar Graţiela nu i-a oprit nici măcar pentru o secundă. Totul e firesc în demersul acesta a lucrurilor. După ce vocile se opresc, fiecare copil se aşează la loc. Vuitetul se transformă în linişte, poate şi din cauză că au gurile pline. Din când în când, se mai aude câte un râset zglobiu. În timp ce picioarele lor dansau sub măsuţe, în ritm nebunesc, am observat că sunt încălţaţi în papuci de casă. „Copiii au vestiarele lor, acolo în hol. Când intră în grădiniţă îşi lasă gecile şi încălţămintea în dulăpioare. Şi, în timp ce îşi dau jos gecile şi bocănceii, eu îi întreb în ce zi suntem, cum e vremea afară. Tot timpul îi ţin ocupaţi. Şi aşa au învăţat dragii de ei zilele săptămânii, anotimpurile, cum să îşi dea seama cât e ceasul”. În timp ce copiii îşi mănâncă suplimentul, arunc o privire prin grădiniţă. Pereţii sunt încărcaţi cu culori vii, iar rafturile sunt arhipline de cărţi, de acuarele, de litere, de cifre, de planşe pregătitoare, de desene infantile dar pline de viaţă care îţi lipesc imediat un zâmbet pe faţă. În vestiar tronează un mare arbore aranjat din hârtie creponată, iar pe fiecare ramură e prinsă o palmă din hârtie colorată cu o poză a unui copil. În total, 24 de poze. Pe trunchiul copacului scrie, cu litere decupate, „Grupa Muguraşilor”. „Aşa se numeşte grupa din anul ăsta. Tot ce vezi aici, eu am aranjat, eu am venit cu ideile. Unele dintre cărţi le-am primit, altele le-am cumpărat. Grădiniţa asta are noroc, că părinţii copiilor se implică foarte mult. Le-am prezentat programul după care o să muncim, le-am spus de ce o să avem nevoie şi ei au fost ascultători şi au dat bani”. Graţiela râde cu poftă şi ochii ei parcă m-ar întreba „nu-i aşa că avem o grădiniţă frumoasă?”.

După ce termină de mâncat, copiii îşi fac frumos ordine pe masă iar gunoaiele sunt aruncate în coş. Deşi am în faţă nişte copii de 3-4 ani, disciplina lor exemplară mă uimeşte din ce în ce mai tare. „Iubiţilor, haideţi să cântăm noi cântecelul de după-masă”. La îndemnul învăţătoarei toţi copiii sar, dau din mâini, îşi rotesc trupurile lor mici şi cântă cât pot ei de tare “Ca să fim copii voinici facem sport încă de mici, sărim ca iepuraşii şi zburăm ca fluturaşii”. După programul sportiv, Graţiela scoate nişte planşe pe care sunt desenate frumos animale domestice. „Noi săptămâna asta am avut ca temă animalele care trăiesc în ograda omului. Ioana, spune-mi frumos, într-o propoziţie, aşa cum v-am învăţat, cum îi spune mamei mânzului”. Fetiţa se ridică în picioare şi cu cea mai mare lejeritate îi răspunde „Mama mânzului se numeşte armăsară”. Până la terminarea programului, copiii mi-au arătat ce înseamnă să ai lângă tine încă de mic o educatoare care, pe lângă dragostea pe care ţi-o arată tot timpul, te pregăteşte cu răbdare pentru viaţa care va urma. “Acum câţiva ani, la o inspecţie am fost întrebată de ce le spun copiilor iubiţilor. Aşa le arăt eu lor cât de mult îi iubesc, aşa le arăt eu lor cât de mult îi respect, iar ei ştiu la rândul lor să mă iubească şi să mă respecte. Cuvintele educatoarei m-au întovărăşit multe ore după ce am plecat de la grădiniţă. Doar când stai de vorbă cu un om ca şi Graţiela realizezi cât de mult contează pentru un copil grădiniţa, locul unde se pregăteşte să devină şcolar, locul în care fiecare copil ar trebui să poarte papuci frumoşi de casă.