„Călătorie în lumea fabulei” este noul meu volum, apărut, de curând, la Editura „Karina” Deva, cu sprijinul Sindicatului Învăţământului Preuniversitar al Judeţului Hunedoara, în cadrul Concursului de manuscrise „Magister 2014”. Fabulele cuprinse în carte au fost scrise pentru concursurile de umor, multe dintre ele fiind premiate. 

 

În prefaţă, dl. George Corbu a precizat că „slujind deopotrivă, cu graţie şi dezinvoltură, epigrama şi fabula – cele două arte care-şi datorează nobleţea patronilor lor, Marţial şi Esop, autoarea a conştientizat în mod inteligent, în calitatea sa de cadru didactic, că apelul la aceste accesorii educaţionale nu poate fi decât benefic. Punându-şi semnătura pe un volum exclusiv de fabule, înainte de a-şi edita volumul de epigrame menit a-i consolida statutul dobândit în breasla oamenilor de spirit, Vali Slavu dovedeşte nu doar o predilecţie pentru această specie literară, ci o adevărată vocaţie. De când a apărut în rândul creatorilor de umor, pentru a se instala confortabil, fără complexe, de sex în primul rând, alături de practicanţii de atestată notorietate, mai vechi sau mai noi, ilustrând, de regulă, linia masculinităţii, izbânzile ei, cumulate, au impus-o ca nume, ca valoare incontestabilă şi, de ce nu, ca model”.

 

Coţofana hoaţă

 

Recunoscută drept o hrăpăreaţă,

Având apucături de cleptomană,

Se descurca mereu să iasă-n faţă,

S-ajungă sus, cumătra coţofană.

 

A strâns averi cum alte păsări n-au,

Bijuterii, bani mulţi şi patru case...

Şi alte coţofene mai furau,

Dar nu au fost la fel de norocoase.

 

Furând, de-abia trăiau, de azi pe mâine,

Cât să le dea copiilor mâncare,

Iar pentru nişte firmituri de pâine

Intrau, săracele, la închisoare,

 

În timp ce coţofana cea bogată,

Râvnind, de-acum, o viaţă liniştită,

În Parlamentul Păsărilor, iată,

Ajunse într-o funcţie râvnită.

 

Morala

Acel ce din furat abia trăieşte

E printre semeni doar un hoţ pârlit,

Dar când hoţia îl îmbogăţeşte

Va fi apreciat ca om cinstit.

 

Soluţie pentru 

menţinerea puterii

 

Un leu, ajuns manager la o firmă,

De felul său, un bun conducător,

Prin muncă şi putere se afirmă,

Dar asta nu-i pe placul tuturor.

 

Se duce-n locul unde se lucrează,

Supraveghind atent cum merge treaba

Şi, precaut, adeseori, veghează

Să nu stea nici un angajat degeaba.

 

Girafa, şefă peste trei sectoare,

Când şeful trece-n grabă, ocupat,

Întinde-n glumă lungile-i picioare

Şi-l pune la pământ imediat.

 

Pe post de curier, urangutanul

Se-aruncă-n faţa boss-ului, ca vântul,

Când pleacă-n misiune, bădăranul,

Şi-l face iarăşi una cu pământul.

 

Ajunse leul nostru demn de milă…

De câte ori se duce prin sectoare,

Când întâlneşte-o zebră, o gorilă,

O piedică îi pune fiecare.

 

El nici nu rage, nici nu-i pedepseşte,

Chiar dacă este încurcat mereu,

Deşi s-a săturat, de-un timp, fireşte,

Să-l tot doboare, cât e el de leu.

 

Aşa că i-a trecut ceva prin minte,

Şi poate vi se va părea ciudat,

De-l veţi vedea pe leu, de-acu-nainte,

Ducând în spate câte-un angajat.

 

Morala:

Un şef, de vrea puteri neperturbate,

Nu ţipă, nici nu ţine predică,

Ci-i cară el pe subalterni în spate,

Să nu-i mai poată pune piedică!

 

Visul unei cârtiţe

 

O cârtiţă cu blana lucitoare

Avea lăcaş la mine în grădină

Şi vieţuia acolo, la răcoare,

În lumea ei ferită de lumină.

 

Dar a aflat odată, nu ştiu cum,

Că pe pământ e viaţa minunată

Şi a-nceput, de-atunci, să sape drum

Spre lumea de afară, mult visată.

 

Se şi vedea jucându-se pe-alei

Şi-atunci continua, cu foc, să sape,

Cu cât creştea tunelu-n urma ei,

Cu-atât era lumina mai aproape.

 

A tot muncit cu spor şi cu răbdare,

Croindu-şi drum spre-un trai mai fericit,

Dar când ajunse, în sfârşit, la soare,

Lumina a orbit-o şi-a murit.

 

Morala:

Când ai trăit, ani mulţi, în întuneric,

Zadarnic vei înainta cu zel,

Că nu-ţi va oferi un trai feeric

Lumina de la capăt de tunel!

 

Menire

 

Când doftoricea un fag, în zori,

Curăţându-i scoarţa invadată

De gândaci şi alţi dăunători,

Ghionoaia se-auzi strigată.

 

“Cin’ să fie?” zise curioasă

Şi-observă, când se uită în jos,

Printre frunze-n coaja ei ţepoasă,

O sămânţă ce-o rugă frumos:

 

“Scapă-mă, te rog, de la pieire,

Căci visez s-ajung un fag semeţ,

S-am în lumea asta o menire,

Nu să fiu mâncată de-un mistreţ!

 

Vreau să cresc, departe, într-un loc

Unde să-mi croiesc un viitor.

Ia-mă, deci, te rog, la tine-n cioc

Şi de-aicea să plecăm, în zbor!”

 

A luat sămânţa-n cioc, miloasă,

Şi au survolat pădurea-ntreagă,

Dar aceasta, foarte mofturoasă,

Nu putea nicicum un loc s-aleagă.

 

Dup-un ceas de zbor, s-au odihnit

Şi-au pornit din nou în cercetare,

Până când, departe, au zărit

Stânca stearpă şi impunătoare.

 

“Uite-acesta-i locul ideal,

A grăit sămânţa încântată,

E aparte, nu-i ceva banal,

Lasă-mă, te rog, acolo-ndată!”

 

În firida cu puţin pământ

Greu de tot a prins o rădăcină,

Dar a rezistat prin ploi şi vânt,

Cu întortocheata sa tulpină.

 

Stând de ani, acolo, cocoţat

Cu-ncântare, fagul se gândea:

„Ce noroc! Eu nu voi fi tăiat

Pentru lemn de foc sau cherestea!”

 

Îi privea de sus pe fraţii lui,

Însă el, pe stânca cea săracă,

Singuratic şi al nimănui,

Nu avea nici umbră cui să facă.

 

Morala:

Dragi prieteni, nu e de mirare

Când vedem cu fagul cum stă treaba,

Căci există chiar şi oameni care

Umbră fac pământului degeaba!

 

Samson şi Dalila

 

Dalila, căţeluşa frumuşică,

Stătea-n aceeaşi curte cu Samson,

Dulăul care îţi inspiră frică,

Atunci când, noaptea, şade de planton.

 

Prietenia lor a început,

Stând, seara, împreună, la şuete,

Şi-ncrederea atâta a crescut,

Că, între ei, nici nu mai sunt secrete.

 

Dalila i-a mărturisit, cândva,

Că are-n gând să fugă-n lumea mare.

Dulăul a aflat, chiar de la ea,

Şi care-i planul pentru evadare.

 

Samson e nume clar predestinat

De-a fi trădat, dar, de această dată,

Povestea biblică s-a inversat

Şi uite că Dalila e trădată.

 

De alţii, poate că s-ar fi temut,

Dar nu se aştepta că o înşală

Prietenul în care s-a-ncrezut

Şi-acuma se gândeşte la morală:

 

Să taci, să nu spui nimănui nimic,

De vrei secretul tău să se păstreze!

Tăcerea este singurul amic

Ce niciodată n-o să te trădeze!

 

Olimpiada iepuraşilor 

 

În Iepurida – ţară-ndepărtată –

Concursul de-alergări a început

Şi s-au înscris atleţi din lumea toată,

Sportivi grozavi, cum nu s-au mai văzut.

 

Sunt premii valoroase puse-n joc:

Medalii multe, bani, cununi de laur

Dar toţi visează, cu puţin noroc,

Să ia trofeul „Morcovul de aur”.

 

Sportivii, dup-un pic de încălzire,

Au început s-alerge-n grabă mare,

Când sconsu-a dat semnalul de pornire,

Cu semnalizatorul din dotare.

 

Picioare-Lungi, o vreme-a fost în faţă,

Dar, chiar când să ajungă la final,

Fu depăşit un pic de-o mogâldeaţă,

De-un concurent necunoscut, banal.

 

Ei, asta-i bună, cum o să-l întreacă

Un nimeni, el e un sportiv de fală,

Aşa că s-a gândit ceva să facă:

I-a dat un şut în fund, ca din greşeală.

 

Dar şutul căpătat i-a dat avânt,

N-a fost o piedică, a fost un stimul,

Că-n loc să-l pună iute la pământ,

L-a propulsat şi-aşa ajunse primul.

 

Morala are un mesaj profund

Şi merită să meditezi la ea:

Când vrei să dai cuiva un şut în fund,

Să nu îl propulsezi în faţa ta!