La 24 ianuarie 1849 s-a născut în satul Cîrţişoara din judeţul Sibiu, sub numele de Gheorghe Cîrţan, cel ce avea să devină unul dintre cei mai mari răspânditori ai limbii române şi un mare luptător pentru cauza „Unirii celei mari”. De mic copil când abia învăţase să se ţină pe picioare, tatăl său, un renumit cioban, l-a luat cu el la oi, la stână, aşa cum procedau mai toţi oierii sibieni. Aici în mijlocul naturii, pe plaiuri, pe munţi, între ciobani, viaţa era calmă şi senină. În acest cadru pastoral va învăţa de mic meşteşugul de a doini din frunză, din fluier, atribute indispensabile unui păstor ce-şi trăia viaţa pe înălţimile munţilor. Cum avea şi voce bună, doinea cântece învăţate de la ciobani, dar mai ales de la mama sa pricepută în acest domeniu. Erau cântece de dor şi jale, cântece revoluţionare de unire cu ţara ce circulau pe buzele ţăranilor oropsiţi din Ardeal. Văzându-l că-i băiat „dezgheţat”, ciobanii au stăruit pe lângă tatăl său să-l dea să înveţe carte. La şcoală nu avea unde să facă lucru şi atunci părinţii au luat hotărârea să-l dea la învăţătură la popa Vulcan din comună, de altfel singurul ştiutor de carte. Acesta i-a pus în mână Istoria biblică pe care Cîrţan a purtat-o în sân alături de Cronica românilor a lui Şincai, până i s-au măcinat toate filele. „Cu aceste cărţi s-a legitimat şi poliţiei din Roma, când a fost ridicat de la Columna lui Traian, unde a dormit o noapte  după ce a făcut drumul pe jos până acolo” (I. Munteanu – Badea Cîrţan 125 de ani de la naştere, Telegraful român, Sibiu, 1 martie 1974).

De tânăr a început să răspândească ideile revoluţiei şi unirii, idei ce umpleau inimile românilor asupriţi, dându-le câte un strop de bucurie şi speranţă. Avea acest har misionar pentru o cauză dreaptă pusă în slujba neamului său cel românesc. Toată viaţa acestui om simplu a fost dedicată în întregime unei cauze nobile: „a luptat pentru apărarea limbii străbune şi a unirii neamului românesc”, aşa cum chiar el afirma.

Avea să spună, odată, într-o discuţie avută cu Spiru Haret, pe atunci ministrul şcolilor din Bucureşti: „mi-a fost dat să mă nasc în ziua Unirii Moldovei cu Ţara Românească şi viaţa mea o închin Unirii celei mari, a toate pământurile locuite din veac de români, cu Ţara” (I. Munteanu, op. citată). 

Într-unul din drumurile sale prin Ţara Românească, avea să vadă lumina exploziilor obuzelor de peste Dunăre, în timpul Războiului de Independenţă cu turcii din anul 1877. Coloa­nele de ostaşi români ce treceau Dunărea îndreptându-se spre Plevna şi Rahova i-au răscolit sufletul şi i-au amplificat sentimentul patriotic. Întâlneşte mai mulţi ostaşi voluntari ardeleni şi ia o hotărâre serioasă. Întors la stână, îi spune lui Ion Cotigă, tovarăş cu el la stână: „Eu, Ioane, trebuie să plec pe front, să dau o mână de autor fraţilor noştri români, să nu lase duşmanul să calce în picioare tot ce avem mai scump, limba şi sfântul pământ al patriei” (I. Munteanu).

Nu face niciun fel de pregătire prealabilă, nu încheie niciun act cu Cotigă, doar atât îl roagă să aibă grijă de oile lui până se va întoarce. Iar de-o fi să nu se mai întoarcă din război, ale lui să fie. Cu desagii pe umăr şi cu o mare ambiţie în suflet pleacă voluntar pe front. O hotărâre mare, dar luată aşa cu atâta seninătate de parcă i-ar fi spus baciului Cotigă doar aşa ca la o simplă despărţire: „la revedere”.

Revenit de pe front, îşi dă seama şi mai mult că românii din Transilvania erau tot mai asupriţi şi că ideea unirii într-o singură ţară era salvatoare. Procesul Memorandului, condamnarea scriitorilor ardeleni, măsurile de oprimare din partea autorităţilor austro-ungare au adânci ecouri în sufletul lui. Pleacă pe jos, mergând timp de 16 zile, la împăratul de la Viena să-i spună „în faţă” suferinţele poporului român şi strâmbătăţile de tot felul pe care le face administraţia şi jandarmii. Mai credea încă în „omenia” împăratului. Ajuns la Viena după un drum prin ploaie, frig şi oboseală, ofiţerii de la cancelaria împăratului refuză să-l înscrie măcar pe lista celor ce solicitau audienţă. Cu o tenacitate deosebită, solicită această audienţă în fiecare zi timp de 60 de zile (!!!). Dându-şi seama că împăratul care l-a minţit pe Horea, pe Avram Iancu, deşi nu era acelaşi „dar tot împărat era”, îl minte şi pe el şi nu este aşa cum îi plăcea să se numească „şi al românilor”.

Se întoarce amărât la Cîrţişoara, dar nu-şi găseşte liniştea nici pe locurile natale. De aici pleacă tot pe jos, peste munţi, la Bucureşti, cale de trei zile, pentru a vedea cu ochii lui statuia Craiului care a unit pentru prima dată şi pentru puţină vreme laolaltă pe toţi românii (în anul 1600), statuia lui Mihai Viteazu. După ce dă la o parte zăpada, obosit, se pune la picioarele marelui voievod şi adoarme. În ziua următoare face cunoştinţă cu V.A. Urechia, preşedintele Ligii Culturale, pe care îl roagă să-i spună adevărat dacă „taica” Traian are într-adevăr o statuie la Roma. Profesorul de istorie V.A. Urechia vede setea ciobanului de a cunoaşte cât mai multe despre istoria poporului român şi-i povesteşte despre Traian şi Decebal, despre războaiele lor şi că la Roma se află Columna lui Traian, pe scenele căreia sunt imortalizate chipurile vitejilor daci. Cîrţan îl întrerupe, îi pune dese întrebări, care-l fac pe profesor să devină suspicios şi să-l întrebe: „Te pomeneşti că-ţi trece prin minte s-o vezi cu ochii tăi?”. Răspunsul îi veni mai repede decât se aştepta, din partea lui Cîrţan: „Am să vin să vă spun cum a fost”.

Hotărăşte să plece la Roma. De la Bucureşti face cale întoarsă acasă în Ardeal, traversând Carpaţii pe cărări numai de el ştiute şi după trei zile ajunge la Cîrţişoara. Cu traista din nou în băţ, cu opincile bine „plotojite”, după numai o zi pleacă pe jos la Roma. A mers aşa de unul singur „prin cele ţări străine”, fără să cunoască pe nimeni, fără o hartă, fără nimic în afară de dorinţa fierbinte de a cunoaşte strămoşii istorici, timp de 43 de zile.

Ajuns la Roma, n-a tras la niciun hotel sau vreo casă pentru a-şi odihni trupul istovit după atâta amar de drum, ci o taie aţă la Columnă, unde se culcă pe piedestalul acesteia.

Se zice că în anul 1899 a mers pentru a treia oară la Roma, unde avea să aibă loc Congresul Orientaliştilor la care au participat delegaţii şi oameni de ştiinţă din 40 de ţări ale lumii. Printre cei ce luau parte la acest congres din delegaţia Austro-Ungariei făcea parte şi profesorul Ovary. Acesta a ţinut o conferinţă publică în Roma prin care contesta originea daco-romană a românilor precum şi continuitatea noastră pe pământul Daciei. La congres a luat parte şi o delegaţie română, condusă de profesorul V.A. Urechia. Printre oamenii de ştiinţă ce făceau parte din delegaţie a fost cooptat şi ciobanul Gheorghe Cîrţan care se afla la Roma, fiind, aşa cum am văzut, o cunoştinţă mai veche a profesorului V.A. Urechia.  Îmbrăcat în portu-i moştenit din moşi-strămoşi, având pe cap o căciulă miţoasă de miel, cămaşă albă din in desfăcută la gât, lungă peste cioarecii albi din dimie de lână, strâmţi pe picior, încins peste mijloc cu un brâu din piele, încălţat cu obiele în opinci, era privit cu oarecare mirare de către oamenii de ştiinţă participanţi la lucrările Congresului.

Din iniţiativa şi stăruinţa lui, cu sprijinul profesorului Urechia, Cîrţan reuşeşte să convingă un artist plastic italian să-i reproducă mai multe scene de pe Columnă, în special cu figuri de daci. N-a bănuit nici profesorul ce avea de gând să facă cu ele.

În plin congres, ciobanul nostru se pune alături de ele şi spune: „Priviţi, prealuminate minţi, de este vreo deosebire”. Înfăţişarea şi portul ciobanului din Carpaţi era aidoma unui dac rupt de pe Columnă şi reînviat. Acesta a fost cel mai tare document „viu” ce atesta originea noastră dacică şi vechimea pe aceste meleaguri. (Va urma)

 

Dumitru Gălăţan-Jieţ