O zi între muncitorii mineri

 

E zi de sărbătoare. Muncitorul trudit de munca istovitoare a unei săptămâni întregi abia aşteaptă câte o Duminecă, câte o sărbătoare. Atunci, numai atunci se simte într-adevăr la lumina zilei, şi spălat, gătit de ziua Domnului, grăbeşte spre lăcaşul sfânt de închinare al strămoşilor săi, spre biserică. Bărbaţii în haina cernită a înstrăinării de ţară, iar femeile în portul de acasă, inima însă le este tot aceeaşi, bătând pentru vatra părinţească, de unde au plecat. Se gândesc adeseori la cei de acasă, din fundul văilor Ardealului, se frământă pentru greutatea traiului şi pentru scumpetea, care le mistuie toată agoniseala. Se iveşte o lacrimă pe faţa-i îngălbenită, dar grăbit o şterge şi intră în locaşul Domnului.

Singur aici îşi află mângâiere şi alinare, aici se simte cu adevărat acasă şi sub scutul Părintelui ceresc, care va răsplăti odată din belşug toată truda, munca şi omenia celor ce aleargă la Dânsul.

Dar iată, se deschid cărţile bătrâne, bătrâne ca lumea şi din filele îngălbenite ale Evangheliei se desprind cuvintele de aur ale Mântuitorului către poporul muncitor:

„Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei curaţi la inimă, că acei vor vedea pe Dumnezeu. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este la ceruri”!

Cu adevărat cuvinte de aur pentru cel ce le înţelege!

„Că mai uşor este funiei corăbiei a trece prin urechile acului, decât bogatului a ajunge întru împărăţia cerurilor... Fericiţi sunteţi voi, săracilor, că a voastră este împărăţia cerurilor”.

Iată mângâierea sufletească a celor ce nu se îmbuibă în plăcerile şi bogăţiile lumei acesteia. Munca, truda şi suferinţa curăţesc sufletul omului, şi rugăciunile lui ca o jertfă bine primită se unesc cu jertfa Mielului nevinovat, pentru a coborî de la tronul dumnezeiesc harul dătător de viaţă, şi ajutor pentru ziua de mâine.

Rosteşte aceeaşi rugăciune, care a rostit-o de atâtea ori la intrarea în pământ: „Dumnezeule vecinic atot-puternice! Ţie-ţi închinăm trupurile şi sufletele şi toate ale noastre! Păzeşte-ne Doamne pe noi, cei ce lucrăm în întunericul pământului de moarte întâmplătoare, de primejdie trupească şi sufletească!”.

Cu încredere în darul şi ajutorul lui Dumnezeu părăseşte lăcaşul Domnului.

Pe străzile strâmte se văd cete de muncitori pe ici şi colo. Multe năcazuri, multe griji au pe suflet şi stau bucuros de vorbă cu omul, care se interesează de soarta lor. Nu auzi cântări, nu vezi jocuri vesele, ca pe cele sate, ci pe feţele tuturor este întipărit dorul înstrăinatului de ţară:

„Ne mâncă scumpetea ortace, şi nu ne alegem cu nimic pentru zilele bătrâneţelor din truda noastră amară!”, zice un maramureşan, venit aici în vremurile bune dintr-un sat, care de prezent aparţine Cehoslovaciei. „Speculanţii care ne-au supt acasă şi măduva din oase, parcă ne-au însoţit şi aici”, adaugă un alt maramureşean.

„Dacă nu se dreg de grabă treburile de la Minister, atunci, în lipsa pânei, vom fi siliţi să luăm lumea în cap” zice un bătrân de 60 de ani.

„O fi umblând oare şi acum tot ani răi pe acasă, ca în vremea războiului?”, întreabă un om roşcovan de pe câmpia Ardealului pe un ortac al său, care primi scrisoarea de la cei bătrâni.

„Destul de greu şi pentru bietul plugar în scumpetea asta mare, şi în lipsa de bani. Îmi scrie însă tata de acasă că, dacă vor fi până în capăt sămănăturile, aşa cum se arată, atunci se vor îndrepta toate, şi atunci va fi şi pentru noi, minerii, mai uşor, dar şi pentru cei rămaşi la coarnele plugului”.

„Aud că se deschid minele de aur”, zice un roşian către un grup de muncitori mai tineri, care îl ascultă cu mult interes. „E greu să te tot muţi dintr-un loc în altul, când ai familie numeroasă!” explică un miner din Câmpeni.

„O să vedem ce-o fi cu ăl ce ne-a luat arvuna să mergem la Brazilia!”, zice un muncitor chipeş, doritor de aventuri nouă.

„Şi-o fi pierdut urma sărmanul de el, cu bani cu tot, după ce ne-a făgăduit ceriul şi pământul”, răspunde un crişan păţit de multe în viaţă.

Un glas sinistru de clopot se aude... Iar a trecut din viaţă un muncitor. A răcit ieşind înfierbântat şi asudat din mină, şi în 3 săptămâni s-a sfârşit, lăsând pe drumuri o familie numeroasă.

Minerii amuţesc la vestea tristă şi, zicând un „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească”, se resfiră pe la casele lor pentru a urca din nou drumul crucii! (Gazeta Jiului, 26 martie 1922)

 

Suprema sforţare pentru cultură în Valea Jiului

 

Înainte de aceasta cu câţiva ani a întrebat cineva pe vestitul învăţat Pasteur cum poate să fie el ca mare învăţat un aşa sârguincios şi credincios creştin, iar el a răspuns foarte nimerit: „Chiar fiindcă am învăţat cu temeiu, am aşa credinţă ca un ţăran din Bretagne; iar dacă aş fi învăţat şi mai mult, aş avea credinţa unei ţărance din Bretagne”.

Nu se poate un răspuns mai nimerit ca acesta la întrebarea cum se poate potrivi ştiinţa cu credinţa! De aceea susţinem cu tărie că biserica şi şcoala sunt fraţi şi trebuie să lucre mână în mână pentru progresul cultural.

Însă neavând aceste şi mijloacele materiale, e dator statul şi societatea a le servi cu toate ajutoarele posibile întru realizarea scopului măreţ.

Biserica şi şcoala sunt factorii fireşti ai culturii. Ştiinţa şi morala nicicând nu se pot certa. Omul cu adevărat cult şi învăţat, cu urmare logică trebuie să fie şi creştin bun; cultura minţii şi cultura inimii sunt surori.

Iată pentru ce, mai ales aici în Valea Jiului, în împrejurările noastre culturale în care se află muncitorimea, cerem să se facă sforţarea supremă pentru cultură prin biserică şi şcoală.

Ne trebuie instituţii bisericeşti şi şcolare de model, în care cadru cade atât cerinţă unor zidiri moderne de biserici şi şcoli, cât şi dotarea cuviincioasă a preoţilor şi învăţătorilor şi ajutorarea lor pe toate căile din partea Statului şi a Direcţiunilor miniere, pentru ca, adăpostiţi de grijile traiului, să-şi poată vedea exclusiv de marea misiune culturală ce îi aşteaptă.

Aceşti doi factori culturali vor prinde mâna cu intelectualii ceilalţi funcţionari şi privaţi, pentru ridicarea culturală a poporului muncitoresc. În mâna acestor doi factori fireşti ai culturii trebuiesc unite toate organizaţiile de cultură, Asociaţiune, biblioteci populare, conferinţe, propagande culturale, dar trebuie să li se dea şi toate resursele pentru a putea şi executa misiunea lor.

Ridicarea culturală a muncitorimii nu are să sperie pe nimeni nici chiar pe capitalistul care adeseori are anumite prejudiţii faţă de muncitor.

Prin cultură vom căpăta o muncitorime de valoare, onestă şi morală, un element de supremă necesitate pentru societate şi Stat.

Cultura minţii şi a inimii va face din muncitorul brut un om conştient de misiunea şi datorinţele sale, creştin bun, membru folositor Bisericii şi patriei; cultura însoţită şi de darul şi binecuvântarea lui Dumnezeu îi va povăţui în toţi paşii săi şi în toate lucrările sale, îi va ajuta să-şi învingă năravurile şi patimile rele, îi va smulge din braţele alcoolismului şi desfrâului de tot felul, îi va conduce la apărarea cinstită şi meritorie a drepturilor sale, îi va îndrepta spre bunăstare, îi va face un element de ordine şi disciplină, la care poate conta societatea şi ţara în orice împrejurări.

Fiind aceasta o cerinţă vitală, mă întreb de ce nu ar putea oare să aibă fiecare colonie mai însemnată o biserică corespunzătoare, o şcoală de model, o bibliotecă muncitorească aşezată într-o casă culturală etc.?

Dacă noi, prin mijloacele care le putem crea, nu le facem acum, în momentul ultim, propaganda culturală o vor face alţii în direcţie greşită, aşa cum nu vom vrea şi cum nu o dorim, dar va fi prea târziu! (Gazeta Jiului, 15 aprilie 1923)

 

Renaşterea culturală în Valea Jiului

 

Zguduirea enormă produsă de războiul mondial pe toate terenele pretinde o refacere radicală pe terenul economic, social, dar mai ales pe terenul moral-cultural.

Războiul a slăbit, ori a stins aproape de tot energiile fizice şi psihice ale omenirii. Deci, se impune refacerea respectivă, recâştigarea acestor energii pierdute, iar după aceea concentrarea tuturor energiilor spre ajungerea ţintei refacerii mult dorite.

Fără îndoială că latura cea mai importantă a problemei sociale de azi este educaţia maselor bazată pe morală şi cultură.

Educaţia se face parte în familie, parte în Biserică şi şcoală.

Un ajutor puternic al acestei educaţii ar fi şi presa sănătoasă ziaristică, literatura frumoasă scrisă în spirit creştinesc şi arta cinstită.

Nu strică să medităm puţin ce s-a întreprins în această privinţă în timpul mai nou la noi în Valea Jiului. În anii din urmă vedem un progres din ce în ce mai îmbucurător pe toate terenurile.

Fiind muncitorimea în urma vremurilor vitrege de înainte de război şi din vremea războiului, precum şi în urma ravagiilor ce le-au făcut toate curentele subversive imediat după război, sufleteşte cu totul dezechilibrată, se impuneau stăpânirii nouă române mari îndatoriri pentru a crea nişte stări mai ideale din punctul de vedere moral-cultural şi naţional deopotrivă. Preoţimea şi învăţătorimea chemată primo-loco la lucrarea mare a refacerii avea lipsă în lupta grea de sprijinul moral şi naţional al factorilor conducători în viaţa industrială a Văii Jiului.

Şi acest sprijin a şi venit.

Inspectoratul General al Minelor Statului, reprezentat prin dl Iosif Iancu, precum şi Direcţiunea Minelor Petroşani, prin dl I. Winklehner, au înţeles că până ce nu se organizează bine biserica şi şcoala, nu poate fi vorbă de progres social-cultural pe Valea Jiului.

Îl vedem pe dl. inspector general I. Iancu luptând pentru ridicarea morală a muncitorimii din coloniile erariale, prin căutarea modalităţii de a se ridica acestor muncitori biserici corespunzătoare, îl vedem luptând pentru ridicarea culturală a muncitorimii şi a ţărănimii din întreaga Valea Jiului prin organizarea cât mai întinsă a Asociaţiunii pentru cultura poporului, zbătându-se ca să câştige pentru această propagandă culturală pe toţi preoţi, învăţătorii şi intelectualii mineri din Valea Jiului, putem zice că d-sa e sufletul propagandelor culturale din acest colţ de ţară.

Vedem Direcţiunea Minelor „Petroşani”, jertfind an de an sume tot mai mari în scopuri culturale (zidiri de biserici, şcoli impunătoare, căminuri şi case culturale muncitoreşti etc.), dând prin aceasta capitalului o menire prea frumoasă şi nobilă.

Unde astfel îşi pricepe capitalismul menirea sa pe terenul progresului, acolo apostolii moralei şi ai culturii: preoţii şi învăţătorii se vor încuraja, ca să se ştie jertfi şi ei în mod desăvârşit pentru progresul şi cultura neamului.

În timpul recent un factor de o deosebită importanţă în propaganda morală şi social-culturală din Valea Jiului, asupra căruia se concentrează simpatiile tuturor, este dl. Subsecretar de Stat şi deputat de Gorj Gh. Tătărescu, care cu sufletul său candid, însufleţit pentru toate idealurile mari a ridicării neamului şi a consolidării patriei, e menit să ducă la triumf deplin luptele şi năzuinţele morale-sociale-culturale şi economice ale intelectualilor şi poporului muncitor din Valea Jiului.

Prin astfel de factori cultura are terenul cel mai favorabil de a renaşte la o nouă viaţă această Vale a Jiului, azi cel mai important colţ industrial al ţării. Iar dacă toţi factorii competenţi, adică şi administraţia, va prinde mâna cu factorii sus pomeniţi pentru lecuirea rănilor alcoolismului, presei sectare şi imorale, reprezentaţiilor cinematografice imorale pentru copii, etc. şi dacă va urma o organizaţie de model şi pe terenul medico-sanitar, atunci deodată cu consolidarea stărilor din Valea Jiului, cu aceasta şi prin aceasta se va pune o temelie neclătită şi consolidării scumpei noastre patrii. (Gazeta Jiului, 27 ianuarie 1924)

 

Din volumul „Palatul Cultural (Teatrul Minier) Lupeni/ Serate, ceaiuri, şezători, spectacole, petreceri, serbări, conferinţe, adunări, hore, chermeze” de Marian BOBOC, Ed. MJM, Craiova, 2014