Orice titlu care pretinde să sintetizeze substanţa unui roman este amendabil, mai ales atunci când acest titlu ia forma unei conjuncţii. Risc totuşi să încep a înţelege romanul lui Claude Karnoouh – „Autoportretul adolescentului îmbătrânind” (publicat, în limba română, la Editura „Adenium”, Iaşi, 2015, iar în limba franceză – „Autoportrait d’un adolescent vieillisant”, la Editions du Présent Littéraire, Arad, 2012) prin această conjuncţie: „România postdecembristă şi mirajul iubirii”. Sunt conştient de faptul că în orice conjuncţie accentul se pune formal şi inevitabil pe expresia lingvistică dinaintea „şi-ului”, în cazul meu pe „România postdecembristă”, iar partea a doua  a instrumentului gramatical „şi” primeşte o semnificaţie complementară - aici „mirajul iubirii”. Aproape sigur această opţiune nu corespunde intenţiilor literare ale autorului „Autoportretului...”. Probabil autorul ar fi preferat conjuncţia inversă – „Mirajul iubirii şi România postdecembristă”. Dar, fiind un cititor român al scriitorului francez Claude Karnoouh, prefer să încep lectura din punctul meu de vedere. În plus, îmi sprijin îndrăzneala pe subtitlul textului – „un mic roman sociografic”. 

Romanul lui Claude Karnoouh este povestea a două  iubiri: una, mai transparentă, este iubirea împărtăşită de către personajul romanului celei pe care, adolescentin, o numeşte „frumoasa”;  alta, un pic mai ascunsă, este dragostea pentru o ţară care nu-i aparţine, dar pe care încearcă s-o înţeleagă în urma unor cercetări antropologice. Femeia nu are nume, este doar „frumoasa”, ţara are nume - România, dar nu este evaluată estetic. Cititorului atent îi rămâne sarcina să completeze această omisiune. Şi nu e greu.

Aşadar, să revenim în Oraş. Oraşul, nici el, nu are un nume propriu (cunoscătorilor le propun să intre în jocul autorului). În roman, suntem într-un mare centru universitar din România postdecembristă, proaspăt... postdecembristă. Personajul, pe care-l vom numi, conform datelor existente, „El”, e un dandy angoasat, un intelectual „răsfăţat” francez care încearcă să regăsească „Paradisul pierdut”: în plan sentimental, prin dragostea pe care o arată tinerei românce trădându-şi căsnicia; în plan cultural, prin experienţele trăite într-un sat românesc trădând valorile capitalismului recent. Toate acestea sunt însoţite de conştiinţa faptului că lucrează şi gândeşte împotriva modernităţii noastre târzii. Probabil şi de aici autoportretului i se adaugă această calitate de adolescent.

Cronologic vorbind, prima iubire pe care o împărtăşeşte personajul nostru este cea pentru ţara cvasi-adoptivă. Şi s-ar putea ca prioritatea acestui sentiment să nu fie doar cronologică. Este clar faptul că „frumoasa” beneficiază de o atenţie afectivă ieşită din comun, mai ales că vorbim despre un „El” aflat la o anumită vârstă, una a deplinei maturităţi. Totuşi, manifestările acestei iubiri sunt în mare parte adolescentine. Dovada certă o constituie pasajul în care personajul nostru recurge la un gest  romantic-aventurier care cu greu îşi mai are locul în practicile de seducţie ale sfârşitului de secol XX: îşi convinge mama, aflată la Paris, să-i cedeze un inel, un fel de blazon al familiei, care era destinat fiicei sale; mama cedează insistenţelor fiului ei, astfel că inelului i se imprimă o nouă destinaţie: „frumoasa” tânără româncă. Privit din punctul de vedere al pasionaţilor de jocuri idilice acest gest pare spectaculos; privit însă dintr-un punct de vedere mai realist, atitudinea amorezului francez dacă  nu e cinică, aduce cu atitudinea lui Meursault din „Străinul” lui Camus, adică o indiferenţă faţă de valorile intime ale unei familii. Coincidenţele cu această proză camusiană sunt uimitoare. Şi stilul literar în care Claude Karnoouh îşi exprimă povestea mi se pare asemănător: mimarea unei distanţe auctoriale faţă de ceea ce se întâmplă; rămâne doar o mimare, un artificiu care nu-l poate înşela pe cititorul atent.  Dar, pentru a încheia povestea pentru pasionaţii de jocuri idilice, inelul ajunge pe fundul Someşului, pierzându-şi destinaţiile.

E lesne de urmărit idila dintre aceşti doi amorezaţi, mai ales că ea se consumă, de cele mai multe ori, departe de aglomeraţiile cotidiene. Puţine sunt personajele care migrează printre şi lângă ei. Mai dificil de înţeles e dragostea pe care „El” o împărtăşeşte faţă de ţara în care a ales să-şi desfăşoare cercetările etno-antropologice. De data aceasta avem de-a face cu o dragoste în care adolescentismul îndrăgostitului este înlocuit cu luciditatea cercetătorului care cunoaşte în mare măsură aspectele noilor societăţi occidentale. Este vorba despre iubirea pentru România, o ţară abia ieşită din blocul comunist şi pe care Claude Karnoouh o zugrăveşte, în stilul său propriu, în gri. Dac-aş fi regizor, aş compune un film alb-negru în care aş prezenta nu doar România postdecembristă descrisă de autor în acest roman, ci, concomitent, relaţia dintre „frumoasa” şi „El” pe care o văd în aceleaşi culori. M-aş inspira din filmul lui Alain Resnais – „Anul trecut la Marienbad”, dar cu mai puţine personaje. N-am amintit întâmplător acest film; cartea de faţă creează o astfel de atmosferă.

Revin la iubirea stranie pentru România. România e o ţară urâţită şi faptul că „frumoasa” e o bibliotecară navetistă stă la baza unor mici aventuri care dezvăluie aspecte fizice ale organismului acestei ţări: autobuze care scot zgomote infernale, muncitori-călători care se calcă în picioare mirosindu-şi unul altuia transpiraţiile acumulate după o zi de muncă, frigul etc. Dar astea sunt mici crăpături pe faţa României. Intelectualii care o populează o urâţesc excesiv şi nu mă pot abţine, în acest sens, să nu citesc un pasaj din roman: „La universitate, colegii săi se lamentau cu privire la sfârşitul valorilor culturale, fără să înţeleagă că acest sfârşit se citea nu departe, sub ochii lor, pe străzile Oraşului. Doriseră ca regimul comunist să cadă, cel puţin asta le spuneau vizitatorilor veniţi din ţările occidentale, sperând şi în abundenţa materială, şi într-o viaţă care să se ordoneze în jurul vechilor valori, de mult timp părăsite în Vest, în jurul avânturilor spre lectură, teatru, operă, concerte de muzică clasică. Astăzi ei constatau descumpăniţi triumful pop-rockului. Nu înţeleseseră că regimul comunist, prin cultul său naiv şi criminal pentru triumful tehnic, cu respectul pentru buna-cuviinţă mic-burgheză, pentru valorile patriotarde, îl protejase de nihilismul occidental. Subjugaţi de propaganda comunistă, nu văzuseră nimic, nu înţeleseseră nimic din mutaţiile petrecute în Occident de patruzeci de ani; pentru ei, postmodernismul, triumful tehnologiei, nu era decât un moft suplimentar de agăţat în rastelul gândirii gata confecţionate de import, cu care îşi hrăneau visele moraliste, fără a sesiza că banii şi obiectele deveniseră modul de viaţă al tuturor şi singurul destin oferit omului contemporan. Cu atât mai rău. 

Ceauşescu fusese asasinat legal, dar nu democraţia politică şi socială îl înlocuise. Cultul personalităţii unui personaj, ajuns cu trecerea anilor din ce în ce mai grotesc, i se substituiseră gesticulaţiile dezordonate ale politicienilor şi intelectualilor sau mai precis ale pretinşilor intelectuali neputincioşi şi ridicoli sau imaginile personajelor din foiletoanele americane. Astăzi idolii tineretului se numeau Michael Jackson, Arnold Schwarzenegger, Stallone, Madona; împreună, formau personajele noului mit mondial, cel al violenţei şi al sexului, pus în serviciul banilor şi al corupţiei. Aceşti bravi profesori participau şi ei la dansul macabru al profitului, dar n-o ştiau. Nu vedeau încă faptul că noile generaţii de birocraţi universitari nu mai aveau drept orizont exerciţiile formale de gândire şi multiplele sale jocuri intelectuale, dar că, agăţaţi de telefonul lor mobil, cu ochii ţintă la e-mailuri, ei voiau să trăiască precum nişte businessmeni şi, pentru a se pregăti, accelerau barbaria managementului”.

Acestea sunt  marea majoritate a personajelor intelectuale care bântuiau România postdecembristă şi care s-au intersectat cu personajul nostru. Dacă la acestea adăugăm atmosfera gri de care vorbeam adineaori şi pe care cititorii de o anumită vârstă au trăit-o „în carne şi oase” la începutul anilor 90, rămâne să ne întrebăm: De ce iubeşte personajul „El”, sau, ca să nu ne mai ascundem după personaje, de ce iubeşte Claude Karnoouh, România? 

Karnoouh a scris şi a vorbit mult despre România: în interviuri, în cărţi, în conferinţe, în eseuri, în reviste... Cred că sunt unul dintre cei care i-au citit aproape toate textele pe această temă şi nu am fost întotdeauna de acord cu el.  Dar mi-a plăcut totdeauna modul sincer cum vorbeşte despre România şi, acum, în limbajul literar al „Autoportretului adolescentului îmbătrânind” mi se pare cea mai frumoasă abordare a sa, mai ales prin poveştile de iubire la care ne face părtaşi romanul. Mă număr printre cei care cred că limbajul literar construieşte ficţiunea cea mai vie, cea mai apropiată de cele întâmplate şi existente.  

Aşadar, de ce iubeşte declarativ Claude Karnoouh România?

•