02.03.2017, 20:56:49 | 0 comentarii | 1045 vizualizari
GALERIE:
FOTO
Cornel Nistea / Mecanicul de mină
Articole de acelasi autor
de Ziarul Vaii Jiului
Era de-o jovialitate cum nu mai văzusem printre minerii pensionari din B. Stătea pe terasă, picior peste picior, cu țigara în gură și saluta pe toată lumea, sau mai degrabă era salutat, iar el răspundea cu gesturi de complezență, din când în când aruncând câte un ce mai faci, ce mai faceți, depinde de rangul celor care intrau pe terasă la o cafea, la o bere sau o votcă. Cu cei cu care lucrase în mină făcea vreo glumă, stârnind buna dispoziție:
- Măi Grigore, tu ești la a doua sau la a treia nevastă, iar soră-ta a îngropat vreo trei-patru bărbați...
- Hei, măi Ică, asta depinde de geană, de altele nu puține, mai cu seamă cum știi să negociezi cu viața...
- Dat dracului mai ești, măi Grigore, că tu n-ai pus mâna pe picamer și pe lopată, nici la încărcat vagoneți...
- Dar nici cu tine nu mi-i rușine, să stai șase ore pe locomotivă, să bagi și să scoți schimburile și vagoneții, curată trecere de vreme...
- Mă, tu ești băiat deștept, știi doar, nu-i cum vrea omul, ci cum i-e data...
- Așa, la a câta bere ești, măi Ică?...
- Să tot fie a doua sau a treia, dacă n-o fi a patra...
Omul cu care se ocăra sta la o masă alăturată, cu o doză de bere în față, mineri de-o viață, acum pensionari cu pensii bunicele. Curând l-am auzit pe mecanicul de mină:
- Măi Grigore, ține minte ce-ți spun: Eu îs la a treia sau la a patra bere, dar vin în B. o dată pe săptămână, nu-s pe terasă toată ziua ca tine, eu am gospodărie,dragule…
- Tu și gospodăria, cu patru copii, doi în Italia și doi în Spania. Pentru cine ai făcut casa aia mare, cine va locui în cele zece camere după ce mori tu?
Mecanicul nu s-a lăsat, măcar că pe fața lui a coborât o umbră de tristețe:
- Nepoții, Grigore, nepoții, am patru nepoți, doi de la fata cea mare din Spania și doi de la fiul meu din Italia, Crinuța din Germania va naște și ea un băiețel peste o lună sau două...
- Fain, n-am ce zice, cum m-aș lăuda eu cu un singur nepot și acela plecat Dumnezeu știe pe unde...
- Noa așa, că și tu ți-ai făcut casă mare, da’ cu silicoza cum stai?
- Cum să stau, iaca mă duc pe drum și gâfâi, noroc că mai pot veni până pe terasă să beau câte-o bere...
Curând au intrat alți pensionari veterani pe terasă, iar Grigore n-a mai fost băgat în seamă de către fostul mecanic de mină, pentru că trebuia să răspundă și să glumească cu alte fețe luminoase. Da, fețe luminoase, pentru că atunci când un fost miner intră pe terasă, e lege, el trebuie să fie vivace și tandru, chiar dacă nu de puține ori se sprijină într-o cârjă. A, că-l doare pe câte unul un picior sau câte un șold, asta nu-i ceva grav, toată lumea știe că în adâncul pământului, la diferențe de temperatură de 40-50 de grade, minerii stăteau încălțați în cizme de cauciuc să nu se ude la picioare, pentru că nu de puține ori nu răzbeau pompele să scoată apa din abataje, mai ales că acestea se defectau mereu.
Cândva, mecanicul de mină s-a întors la fel de jovial spre mine, doar eram invitatul lui special la o cafea și o bere.
- Ați văzut, toată lumea mă cunoaște, mă salut cu oamenii indiferent că omul a fost miner la lopată, la împins de vagoneți, că a fost maistru, inginer sau director. Cu toți m-am avut bine. I-am băgat la șut și i-am scos de la schimb: Salut, salut, noroc, ce mai faci? Asta a fost, vremea a trecut, iar acum...
- Acum iată-ne aici pe terasă la o cafea și o bere...
- Așa-i, domn profesor, au fost vremuri și mai bune și mai rele...
- Domnu’ Ică, vreau să-mi povestești încă o dată cum a fost când s-a închis mina și v-au disponibilizat.
Mecanicul a tresărit, surprins de întrebarea mea, părea pus în dificultate. M-a privit și a zâmbit:
- Ei, ia să vă spun mai-nainte una. A venit în prealabil la noi la întreprindere o echipă de la minister, ziceau ei să verifice rentabilitatea minei. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că delegația de specialiști era condusă de chiar ministrul economiei. Ce să vă spun, niciunul dintre colegi n-a cutezat să-și ia responsabilitatea să se urce pe locomotivă să ducă echipa de la minister în mină. Inginerul-șef s-a uitat spre mine: Ce zici, domnu` Ică, te încumeți să duci echipa de la minister în mină?, eu: S-a făcut, nu-i nici o problemă. Închipuiți-vă, să duc echipa cu ministrul economiei cu trenulețul cu care băgam minerii în mină trei kilometri prin măruntaiele pământului până la abataje. Era totuși o responsabilitate...
- Spuneți mai departe, m-ați făcut curios.
- Mecanicii ăilalți credeau că o să am emoții, că cine știe ce o să se întâmple în vreme ce duc delegația cu trenulețul acela mizerabil. În mină, pe atunci, erau reguli stricte, ca în armată. Când a venit ministrul spre mine, am luat poziția de drepți și i-am raportat: Domnule ministru, vă raportez: garnitura de vagoneți vă stă la dispoziție, vă puteți îmbarca. A dat mâna cu mine și mi-a spus: Bucuros de cunoștință, iar eu, în tradiția minerească: Vă doresc Noroc bun, domnule ministru...
- Ei, ei, domnule Ică, prin multe ați trecut și-ați mai văzut în cei 15 ani de minerit...
- Multe, domnule profesor, mulțumesc lui Dumnezeu că n-am avut accidente. În mină e periculos, se poate prăvăli pe tine muntele sau poți cădea pe un rostogol și-ai lăsat în urmă patru-cinci copii orfani...
- Dar silicoza?
- Pentru a face producție, v-am mai spus cum era, îi obligau pe mineri să perforeze stânca pe uscat, iar minerii inhalau praful ăla care li se lipea de plămâni...
- Praful acela pe care cândva l-ați numit praful morții...
- Nu eu l-am numit așa, minerii i-au zis astfel. Dumnezeule, ce să vă spun, a murit nepotu-meu Dorel de silicoză la nici treizeci și cinci de ani și a lăsat orfani de tată trei copilași...
Din nou intră pe terasă cineva și mecanicul e nevoit să răspundă la salut, ceea ce-l face desigur să uite că nepotul său Dorel a murit de silicoză și a lăsat în urmă trei copii minori fără tată.
- Dumnealui este maistrul de la 450, cred că el e cel mai vârstnic dintre toți minerii care vin pe terasă. Mă tot mir cum dracu a supraviețuit omul ăsta condițiilor groaznice de acolo. Uneori aveau probleme mari cu aerisirea, li se defectau ventilatoarele și rămâneau ore întregi fără aer...
S-a căutat în buzunarul vestei și a scos pachetul de țigări abia început.
- Dar, domnu’ Ică, abia ați stins țigara și aprindeți alta?
- Așa e, dar când vin pe terasă nu mă pot abține, nu știu de ce...
Își aprinde țigara și pune din nou picior peste picior.
- Ei, nu mi-ați terminat de spus povestea cu închiderea minei...
- Păi, nu vă spuneam c-a venit acolo la evaluare echipa din minister, că am dat mâna cu ministrul, căruia i-am raportat că totul e în regulă și i-am urat Noroc bun?...
- Mi-ați spus asta, dar cum a fost mai departe?
- La ieșirea din abataj, pe când să urce în trenuleț, l-am auzit pe ministruadresându-i-se directorului exploatației: Dragilor, voi munciți rudimentar, ca acum două mii de ani, cu sapa și trocul, cum să faceți în felul acesta producție? V-am dat termen de grație doi ani să vă modernizați, să vă procurați utilaje performante, să vă reorganizați, la care directorul i-a replicat: Să investim milioane și să lăsăm fără locuri de muncă 800 de oameni, majoritatea tineri cu familii cu câte trei-patru copii?, la aceste afirmații ministrul a conchis: Ordin, disponibilizați luna viitoare 400 de mineri pentru a rentabiliza mina… Restul discuției n-am mai auzit-o, c-a trebuit să mă urc pe locomotivă...
A început să bată cu degetul arătător în masă. Era de acum spre ora prânzului și noi eram tot acolo. Cineva l-a bătut din spate pe umăr, iar el s-a întors liniștit:
- A, tu ești, Mitre, veniși bagsamă și tu la o bericică.
- Venii, măi Ică. Fusei și de dimineață, dar văd că mi se făcu iar dor de-o bere. Ia spune cum ești?
- Îs nu ca tine de vrednic, ia mai vin și eu să mă mai văd cu ortacii...
- Ortacii? Vai de capul ei lume...
- Ce-ți pasă, tu ai pensie mare, nu ca mine, care am ieșit la prima disponibilizare...
- Ei, parcă eu aș mai fi câștigat mare lucru la pensie, dacă am ieșit la a doua disponibilizare?
- Lasă, ai luat o căciulă de bani…. Am aflat că ți-ai cumpărat tractor, ai fermă de animale...
- Ei, da, mi-am luat tractor... Măi Ică, să nu mă confunzi cu cineva care, cine știe...
- Ha, ha, ha!, iacă mai glumim și noi, dragă prietene...
Adevărul e că din cei 1600 de mineri disponibilizați din minele din B., să zicem doi la sută dintre ei cu banii luați la disponibilizare, vreo douăzeci de salarii, și-au făcut mici ferme, restul de 98% n-au știut ce să facă cu banii, jumătate i-au cheltuit pe băutură, cealaltă jumătate au hotărât nevestele cum să-i cheltuiască: s-au înțolit, au cumpărat televizoare cu ecran mare, frigidere, aragaze și mobilă prin casă. Pe banii primiți, mecanicul și-a cumpărat o sută de oi, dar a avut probleme cu angajatul unui cioban, până la urmă a perseverat și și-a dublat numărul de oi, iar de pe primii bani ce i-a luat toamna pe cei optzeci de berbecuți și-a cumpărat între altele un șerpar cu ținte și o căciulă de astrahan.
L-am vizitat de câteva ori acasă, iar acum îl găseam pe terasă stând la o masă picior peste picior. Cum mă vede, mă strigă:
- Domn’ profesor, ce plăcere! Veniți, vă rog, încoace, am reținut anume un loc pentru dumneavoastră...
- Așa deci, vă țineți de cuvânt: o zi din viață la săptămână o petreceți cu foștii ortaci pe terasă...
- Ce-aș putea face alta, eu nu citesc cărți ca dumneavoastră... Ce ziceți să stăm împreună pe terasă la o poveste și o bericică?...
- Bună idee, domnule Ică, cum nu se poate mai bună…
Alba Iulia, 15 iunie 2016
Despre cerşit, sfinţi şi feţi-frumoşi
Curând după ce am ieşit în bulevard, din mulţimea de oameni a apărut un tânăr chipeş, bine îmbrăcat care i-a întins Mariei o iconiţă.
- Primiţi, vă rog, icoana făcătoare de minuni a părintelui Arsenie Boca...
Maria îl priveşte uimită, de parcă ar fi avut în faţă în tinereţea ei un Făt-frumos. Ia iconiţa instinctiv şi-n vreme ce-l priveşte pe tânărul ce ne oprise din drum, îl ascultă parcă sedusă de cuvintele lui:
- Facem colectă pentru o fetiţă bolnavă de leucemie. Vrem să ajutăm, să facem bine!...
Faţa tânărului, mai degrabă veselă, atrăgătoare, nu sugera deloc dezastrul fetiţei bolnave şi-a familiei acesteia. Maria l-a privit pe tânăr entuziasmată, a scos din geantă portmoneul şi i-a dat lui Făt-frumos, pentru fetiţa bolnavă, câţiva lei.
Am privit-o derutat. Omul putea fi un şarlatan care abuza de iconiţa cu chipul părintelui Arsenie Boca şi motivul fetiţei bolnave, o boală incurabilă, înşelând mai ales femeile de toate vârstele prin chipul său frumos, ţinuta vestimentară impecabilă și felul politicos în care li se adresa.
Nu m-am putut abţine şi i-am spus soției mele:
- Tipul poate fi un escroc. Am stabilit, ţi-a spus şi fiul nostru Iulian, să nu dăm bani cerşetorilor oricât ar fi ei de amărâţi, deoarece cerşesc în folosul unor şarlatani...
- Termină! Mereu spui asta! Eu nu ţi-am făcut vreo observaţie dacă ai dăruit vreunui cerşetor ceva...
Nu aveam nici o șansă a continua discuția cu ea pe tema cerșitului. Am mers pe terasă şi am comandat pizza şi sucuri. De necrezut, Maria, cum rar se întâmplă, a plătit consumaţia şi-a lăsat bacşiş un leu băiatului care ne-a servit. Mai eram la masă când şi-a făcut apariţia printre mese Ovidiu, un băieţel de vreo şapte-opt ani pe care tatăl său îl aduce mereu la cerşit în faţa magazinului alimentar de la parterul blocului nostru. Nu m-am mirat deloc când Maria i-a dat şi băieţelului un leu, cu precizarea: Să-ţi cumperi ceva de mâncare...
- Să citeşti proza mea Liber profesionist din volumul pe care l-am tipărit recent, acolo scriu despre cerşetori.
- În proza ta nu-i decât ficţiune!, m-a contrazis ea.
- Da, da, e ficţiune, dar ştii că ficţiunea adeseori e mai teribilă decât realitatea...
M-a privit supărată. Ne-am ridicat de la masă, am ieșit în bulevard, ea a intrat într-un magazin să-şi cumpere o scurtă, iar eu am intrat la poştă să cumpăr timbre pentru a-mi expedia Vânzătorul de apă colorată criticilor. Ne-am revăzut curând şi-am plecat spre casă, cu gândul ca în drumul nostru să trecem prin piaţă să cumpărăm fructe şi legume dar şi pâine de la un magazin care pretinde că produce pâine pe vatră într-un cuptor ars cu lemne, ca pe vremea bunicilor și părinţilor noştri.
N-am făcut nici douăzeci de paşi că în faţa noastră a reapărut acelaşi Făt-frumos cu teancul de iconiţe cu chipul recentului Sfânt al Ardealului, popularizat pe mai toate canalele de televiziune, care induc ideea că cei care se duc în vizită la mormântul său se vindecă negreşit de orice boală, iar de aici şi până a lua şi a ţine în casă, la birou sau în maşină o iconiţă cu chipul călugărului martir Arsenie Boca e o dovadă de mărturisire a credinţei noastre ortodoxe. Dar oare nu au circulat aceste iconiţe cu chipul părintelui Boca şi-n timpul campaniei electorale a partidului socialist al liber cugetătorilor în zeci de mii de exemplare? E adevărat, candidatul la preşedinţia ţării al acestui partid, care se dădea mare ortodox, a pierdut alegerile, dar aceasta nu diminuează cu nimic puterea iconițelor vindecătoare cu chipul părintelui Arsenie, care cât de curând va fi trecut de biserică în rândul sfinţilor.
Ei bine, la doi paşi de noi, Făt-frumos întinde iconiţa unor fete de liceu, dacă nu cumva erau studente. Una dintre ele se entuziasmează, întocmai cum i se întâmplase cu o oră mai devreme Mariei, ia iconiţa, admiră chipul sfântului şi dă cinci lei tânărului care-şi spusese povestea cu fetiţa bolnavă de leucemie, deoarece „vrem să ajutăm”.
- Ei, ce spui de asta?, îi zic Mariei cu oarecare indignare.
- Să taci!, poate omul chiar face o faptă bună...
Am tăcut, desigur, am luat-o de mână şi ne-am continuat plimbarea mai departe spre piaţă şi casă. În drumul nostru, la vreo sută de paşi, în vecinătatea unei simigerii, cerşea o măicuţă căreia din când în când Maria i-a lăsat câţiva bănuţi, în staţia de autobuz, un tânăr călugăraş cerşeşte şi el cu icoana lui Iisus în braţe. Maria nu-i băgă în seamă, nu-l băgă în seamă nici pe cerşetorul fără un picior de la intrarea în piaţă, e adevărat, omul e cam burduhănos.
Toată ziua m-a frământat întâmplarea şi-am rememorat alte întâmplări cu cerşetori aflate de mine, unii dintre ei făcând parte din grupuri organizate, şefii acestora cumpărându-şi maşini de lux şi construindu-şi palate. Cândva m-am surprins amuzându-mă de o întâmplare avută cu regretatul meu prieten Eugen Curta în vreme ce ne aflam împreună într-o vizită la Paris. Ne îndreptam spre Tour Eifel, când în faţa noastră au apărut două ţigănci românce, care cerşeau una în apropierea alteia în două atitudini absolut diferite, una dintre ele cerșea cu capul aplecat, umilindu-se, implorând mila, iar cealaltă stând dreaptă, într-o ţinută aproape arogantă, sugerând ideea: Sunt aici, aveţi obligaţia civică să mă băgaţi în seamă, să-mi daţi ce mi se cuvine, la care Eugen, bucuros să audă în Paris vorbă românească, surprins parcă de prezența celor două cerșetoare, zice entuziasmat: Eu îi dau doi franci ăsteia care cerşeşte cu demnitate, la care îi replic destul e vehement: Eugen, e un scenariu, nu te lăsa sedus de poziţia în care cerşesc astea, iar el, la observaţia mea, a renunţat să mai dea cei doi franci uneia dintre cele două cerşetoare.
Sunt zile când oraşul nostru, deşi mic, e invadat de zeci de cerşetori veniţi de aiurea şi lumea le dă, altfel n-ar mai cerşi, îmi zic, ar fi nevoiţi să lucreze undeva, numai că cerşetorilor, de obicei ţigani, nu le place să muncească. Încercările unor asociaţii de a-i integra pe oamenii ăştia într-o formă socială au eşuat mereu. Mi-amintesc de povestea unui stareţ de la o mănăstire care a luat de la o gură de metrou din capitală, într-o iarnă geroasă, un cerşetor, om în toată firea, desigur rău îmbrăcat ce suferea de frig, l-a dus la mănăstire, l-a îmbrăcat, i-a asigurat masa, dormitul în schimbul unor servicii minime. Cum a dat primăvara, omul a dispărut şi nu peste multă vreme părintele stareţ, având drum la Bucureşti, l-a regăsit în aceeași gură de metrou cu mâna întinsă.
- Păi, ce faci aici, măi omule, nu-ţi era bine la mănăstire?
- Ba mi-era bine, părinte, dar tot mai bine e aici, să iau două mii de lei pe săptămână. Mă iertaţi, munca nu-i de mine...
- Toată Europa e plină de cerşetori, cum îţi explici că la Istanbul n-am văzut nici un cerşetor, mi-a zis Maria după ce am ajuns acasă.
- Cum să-mi explic eu fenomenul acesta, dacă nu şi-l pot explica sociologii, guvernele, am încercat eu să-i diminuez controversa.
- Ei, vezi, atunci de ce ai făcut atâta caz că i-am dat doi lei omului ăluia care voia să ajute?
- Habar n-am de ce, draga mea, chiar n-am habar…
Alba Iulia, 29 mai 2015
Comentarii articol (0 )Nu exista niciun comentariu.
Adauga comentariu
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre. Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare... Cataloage promoţionale 2024 Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii Rame click - comandă online! Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul! Steaguri publicitare - click pentru a comanda! Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online! Cataloage promoţionale 2024 Alege să o susții! Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! Newsletter
|