Poetica sophiei, după Ion Hirghiduş
Articole de acelasi autor
de Ziarul Vaii Jiului
A-l întâlni pe Ion Hirghiduş este sinonim cu ceea ce denumea Heidegger întâlnire destinală. Este genul de întâlnire care, chiar dacă nu te transformă din temelii, îţi înlesneşte accesul la întrebările cu sens pe care şi le poate pune fiecare.
Dacă mi se permite formularea, personalitatea domnului profesor Hirghiduş defineşte cumva ceea ce denumim prin Personalitate, acel cineva care se remarcă în mod deosebit într-un domeniu al gândirii şi/ sau al acţiunii umane. Tocmai de aceea am denumit întâlnirea cu el ca fiind destinală. Indiferent că l-ai audiat în calitate de student, elev ori prieten ai aceeaşi impresie că, vorbindu-le tuturor, se adresează doar ţie. Pe de altă parte, este impresionant modul în care discursul său urmăreşte firul logic a ceea ce urmează să fie susţinut fără să se piardă, cu exemple revelatoare, erudite.
În primul rând, Ion Hirhiduş este poet. Dar a face poezie înseamnă să fii filosof, sau invers. Ambele îndeletniciri sunt intim legate în ceea ce transpare din opera poetică şi filosofică a autorului datorită existenţei poeticii conceptelor, imaginarului, inconştientului individual şi colectiv, dar şi pentru că „spaţiul poetic e locul de întâlnire al poeziei cu filosofia”. (Ion Hirghiduş, Aporiile tinereţii lui Ghilgameş. Cercetări filosofice, Editura Presa Universitară Clujeană & Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2016, pag. 58). Aşadar, avem în faţă ultima carte de eseuri filosofice scoasă de Hirghiduş, apărută la Cluj în cele mai bune condiţii editoriale, reunind eseuri de autor, cum este eseul care dă titlul cărţii, dar şi eseuri despre poetica eminesciană, blagiană, despre ontologia filosofică a lui Noica, despre raţionalitatea ştiinţelor sociale, despre spaţiul antropologic al Văii Jiului. Aparent acestea sunt subiecte disparate, dar sunt tratate într-o manieră unitară, căci înţelegem că trecerea de la natură la cultură nu se poate face decât prin educaţie, că felul în care se manifestă şi produce o cultură e dependent de înţelegerea spaţiului în care se formulează, că orice ştiinţă, oricât de ştiinţifică s-ar dori, are o doză de imaginar care-o face să semene într-un fel cu poezia etc.… Toate acestea transpar din cartea la care ne referim, aşa cum pentru a înţelege o cultură, poate chiar cultura română, e nevoie de a-i studia aspectele disparate, aparent fără vreo legătură.
În chiar eseul care dă titlul cărţii, Aporiile tinereţii lui Ghilgameş, aflăm că „Nimic nu este mai frumos şi mai util decât tinereţea” (op. cit., pag. 13), pentru că ea face posibile faptele eroice, dar că în ea se află speranţele noastre. Tinereţea este şi cea care contrazice realitatea devenirii pentru că ne considerăm tineri chiar şi atunci când nu mai suntem. În acest sens, consideră Hirghiduş, imaginarul tinereţii suplineşte ceea la un moment dat nu mai suntem. De ce eseul face referire la Epopeea lui Ghigameş? Din mai multe motive (şi aici intervine poetica filosofică a autorului): ea este măsura spiritului uman de a se întrece pe sine, că marile opere sunt eterne, că mişcarea culturilor păstrează aceleaşi idei de forţă prin care au apărut. Pe de altă parte, Epopea lui Ghilgameş, cel mai vechi text al culturii babiloniene, este expresia a eroismului şi încrederii care nu reprezintă altceva decât structuri ale imaginarului mitic la care apelează orice cultură tânără. Şi pe ce altceva să se bazeze dacă nu pe puterea tinereţii? „Tinereţea înseamnă eroism şi încredere în forţele proprii” (op. cit., pag. 18). Mai departe, eseul are în vedere structurile antropologice ale imaginarului eroismului. Citându-l pe Durand, pentru care imaginarul se constituie din semne, simboluri, imagini, alegorii etc., Hirghiduş încearcă să demonstreze că Epopeea lui Ghilgameş este un exemplu deplin al felului în care aporia tinereţii e încadrată în perimetrul eroismului şi încrederii, cele două dimensiuni ale eroilor de pretutindeni, şi că aceste trăsături sunt, prin excelenţă, imaginea tinereţii. Aporia tinereţii este aceea că mişcarea temporală este înlocuită cu dorinţa subiectului de a fi într-un fel anume. De asemenea, ea este rezultatul imaginarului. Timpul poate fi învins, marile opere sunt eterne. În acest sens, tinereţea se desprinde de biologic pentru a trece în cultură. Aporia tinereţii reprezintă imposibilitatea mişcării omului ajuns la vârsta faptelor memorabile. Totodată, eroismul şi încrederea fundamentează imaginarul. Aporiile tinereţii reprezintă cea mai frumoasă preocupare de sine. Aceste fragmente nu sunt puse între ghilimele pentru că nu sunt exacte, ele reprezintă ce mi-a rămas mie în minte citind acest eseu. Tocmai de aceea l-am numit eseu de autor pentru că nu doar analizează o anumită problemă, despicând-o asemeni unui chirurg în căutarea unei tumori, ci Hirghiduş foloseşte o analiză creativă, novativă, asemeni poeziei care dă înţelesuri noi unor cuvinte vechi. Cu toate acestea, eseul păstrează linia logică a argumentaţiei, linie care face să fie un veritabil exerciţiu al gândirii, punând în legătură tinereţea (a se citi aici inclusiv tinereţea unei culturi) cu eroismul şi încrederea. Cum ar putea să se impună cineva altfel decât prin eroism şi prin conlucrarea cu ceilalţi, veritabilă măsură a încrederii?
Deseori tinereţea este privită ca elan şi risipire a faptelor a căror rezultantă trebuie să fie construcţia sinelui (dacă tinereţea nu este nesăbuită), contradictoriu bătrâneţii, care este privită de Hirghiduş ca economisire a faptelor, o etapă de revedere a faptelor trecute. Tinereţea este privită în eseul lui Hirghiduş ca solul perfect posibil omului, culturii, civilizaţiei, pedagogiei, pentru împlinirea misiunii cu care sunt însărcinate. Doar ea le poate institui. Motiv pentru care am considerat că eseul acesta este o metaforă a lumii noastre, o magistrală interpretare ce-l face pe autor unul din cei mai buni eseişti contemporani.
Mediana cărţii lui Hirghiduş are o referinţă mitologică şi una filosofico-metaforică (eseurile Insomnia femeilor în aşteptarea lui Ulise, Cu Heraclit însoţitorul prin grădina anotimpurilor). În eseul despre Ulise căutarea lăuntrică este privită ca proiectare a sinelui în celălalt. Femeia care aşteaptă eroul reprezintă naivitatea dar şi perfidia, în măsura în care erosul începe prin naivitate, care este începutul oricărei creaţii, iar perfidia este pânza naraţiunii erotice. Totuşi, erosul exprimă în chip înalt fiinţa umană. Consider că, pentru Hirghiduş, erosul este reversul aceleaşi monede, cea a eroismului, poate exprimarea lui cea mai adecvată. Iubirea este o temă predilectă a autorului ca expresie a semnificaţiei umanului. Deseori găsim iubirea, mai ales în poezia lui Hirghiduş, ca pierdere, regăsire etc., dar mai ales ca forţă motrice a umanităţii omului. Sintagma Grădina anotimpurilor reprezintă efortul autorului de a aborda Exterioritatea în care locuieşte omul. Reprezintă, în acelaşi timp, o metaforă pentru drumul infinitesimal spre Celălalt (însoţirea prin iubire, op. cit pag. 51). „Când poezia îl însoţeşte pe om în trecerea lui prin lume este ca şi cum Heraclit ne-ar spune din nou, viu, să nu ne temem niciodată de spiritul schimbării.
Heraclit este ca şi Vergilius un însoţitor, dar el este faţă de marele poet roman un permanent însoţitor…” (op. cit., pag. 51).
O altă temă importantă a cărţii este cultura română prin referirea la Blaga, Eminescu şi Noica. În eseul despre spaţiul poetic eminescian, analiza lui Hirghiduş porneşte de la ideile lui Gaston Bachelard asupra spaţiului poetic (spaţiul poetic eminescian este un spaţiu fericit în sensul pe care-l dă gânditorul francez). Acesta nu poate fi explicat prin recursul la ştiinţă, spaţiul poetic se poate localiza la nivelul sufletului, din moment ce construcţia poetică este înţeleasă ca o condiţie ce ne este dată. Hirghiduş explică faptul că spaţiul poetic eminescian are două dimensiuni cosmice: „un cosmos care reprezintă o anumită percepţie a universului în sensul lui fizic şi un cosmos oglindit în noi…” (op. cit., pag. 59). Pentru a înţelege mai bine spaţiul poetic eminescian Hirghiduş face o admirabilă interpretare a poeziei La steaua. El consideră că poezia are dimensiunile care decurg din spaţiul poetic: fizice, spirituale şi lumina a cărei prezenţă în univers creează o estetică iar la nivel uman aceasta construieşte o etică. Cele două eseuri despre Blaga, atât cel despre conceptele-imagine, cât şi cel despre epifania focului, sunt construite din prisma filosofiei imaginarului (în special din perspectiva imaginarului bachelardian). Cele trei concepte-imagine analizate sunt: spaţiul mioritic (orizont spaţial cu accent pe destin), sofianicul (prezenţă a înţelepciunii divine în lume) şi conceptul propriu gândirii lui Blaga, Marele Anonim (concept la fel de interpretabil ca cel de Dasein la Heidegger sau lucrul în sine kantian). După părerea lui Hirghiduş, inconştientul la Blaga joacă un rol comparabil cu imaginarul la Bachelard. Conform acestuia din urmă, memoria şi imaginaţia au rolul de a constitui o comunitate a amintirii şi a imaginii. Se realizează o trecere de la elementele materiale la cele imateriale, astfel spaţiul material devine spaţiu poetic. Alte două eseuri prezintă câteva concepte ontologice importante din filosofia lui Noica şi un eseu despre poetica fiinţei din perspectiva ontologiei lui Noica. Am remarcat în aceste două eseuri faptul că poziţia lui Hirghiduş este aceea de a susţine că limba română poate construi ceva de genul unei metafizici, lucru reliefat la nivelul ontologiei lui Noica.
În eseurile despre educaţie remarcăm termenul de educaţie pentru alteritate, termen care se referă la necesitatea ca educaţia contemporană să ţină cont de Celălalt, ca acceptare a diferenţei radicale a acestuia. Deoarece nu am mai întâlnit acest concept, tind să cred că e un concept specific lui Ion Hirghiduş.
Nu în ultimul rând, cartea face referire la minerii şi spaţiul Văii Jiului pentru a atrage atenţia că, dincolo de imaginea negativă produsă de mineriadele anilor 90, Valea Jiului are tradiţii şi obiceiuri vechi şi importante, că minerii, în ciuda muncii grele pe care o prestează, sunt oameni nici mai buni, nici mai răi ca ceilalţi. De altfel nu e prima oară când Hirghiduş scrie despre mineri. A mai făcut-o şi în trecut, dar întotdeauna a scris despre ei cu admiraţie şi respect.
Hirghiduş e un om al locului (loc pe care-l respectă şi apreciază).
Consider că, fără a exagera, volumul de eseuri Aporiile tinereţii lui Ghilgameş. Cercetări filosofice reprezintă o valoroasă creaţie a culturii româneşti contemporane. Dacă aş fi pus să argumentez această afirmaţie, aş susţine-o prin poetica eseurilor de început (Aporiile tinereţii lui Ghilgameş, Insomnia femeilor în aşteptarea lui Ulise, Cu Heraclit însoţitorul prin grădina anotimpurilor), prin reinterpretarea în maniera filosofiei imaginarului a celor mai importanţi oameni de cultură ai spaţiului românesc (Eminescu, Blaga şi Noica), conferind astfel culturii autohtone o valoare transnaţională şi, nu în ultimul rând, prin erudiţia de care dă dovadă autorul. Ion Hirghiduş este un poet şi un filosof (ne punem întrebarea: care prevalează?).
Ciprian DÎRJAN
Comentarii articol (0 )
Nu exista niciun comentariu.
   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii
|
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.
Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL.
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.