22.02.2018,  20:00:13 | 0 comentarii | 961 vizualizari
Ion HIRGHIDUŞ / Marian Boboc - un poet ludic


de Ziarul Vaii Jiului

Nu este deloc surprinzător că poetul Marian Boboc ne atrage atenţia din nou cu o carte de poezie prin care întregeşte imaginea sa de artist al cuvintelor, de jucător în hora sentimentelor. Cartea intitulată str. beţivilor. poeme de iubire, publicată, aproape în acelaşi timp cu lansarea, la Editura Fundaţiei Alfa din Cluj-Napoca (editura îi aparţine scriitorului clujan de origine gorjenească Ştefan Melancu) pare la prima vedere o continuare a volumului oraşul de la capătul poeziei, apărut şi acesta recent, în vara anului 2017. Continuitatea se poate susţine şi prin preluarea, în noul volum, a ciclului intitulat strada beţivilor. Ca urmare, aprecieri asupra acestui ciclu de poeme nu voi mai face decât sumar în cadrul acestei note critice. Prima observaţie, care face parte din elementele auxiliare ale acestei note, este legată de rapiditatea cu care Marian Boboc a reuşit să scrie şi să publice două cărţi de poezie de o certă valoare. Nu este ceva obişnuit, mai ales în cazul poeţilor care nu-şi dezmint numele, dar este o demonstraţie că acel aşa-zis „fiu rătăcitor” s-a întors la uneltele lui de bază. Nu trebuie să punem pe cântar cărţile scrise de acest împătimit al condeiului, încât să emitem judecăţi legate de numărul acestora, de domeniile abordate (cazul cărţilor documentaristice), ci să observăm biruinţa poeziei. 
În aparenţă, tematica poeziei lui Marian Boboc pare săracă pentru că prin ea autorul ţinteşte doar câteva lucruri esenţiale. Spun în aparenţă deoarece sunt lucruri esenţiale care fac mai mult decât o lume întreagă. Două elemente se revarsă peste tot în cartea aceasta: alcoolul ca adjuvant al vieţii, cel care dă sens unei trăiri artistice, şi femeia, ca eternă încercare a norocului vieţii. În cele din urmă, aşa cum am mai scris cândva, cele două elemente determină axa vieţii ca valoare (conceptul de trăire are ca gen proxim Viaţa, după cum afirma cândva Wilhelm Dilthey, viaţa despre care Bergson spunea că este o succesiune de individualităţi inefabile). Când artistul ocupă universul existenţei sale inefabile cu aceste două elemente trebuie să ne întrebăm ce anume le uneşte într-un tot. În mod sigur, acest misterios legământ nu este altceva decât combustia despre care a scris atât de frumos literatul, psihanalistul şi filosoful Gaston Bachelard. În poezie, această combustie seamănă cu trecerea energiei potenţiale în energie cinetică. Lucrurile vieţii, cele care par atât de mărunte, sunt aruncate în cuptorul care dezvoltă energia creaţiei. Poetul nu are nevoie decât de un petic de hârtie şi de un vârf de creion, sau poate doar de un vârf ascuţit de piatră cu care să zgârie pe pereţii închisorii sale – cum a făcut cândva Nichifor Crainic – pentru a crea o lume a sentimentelor şi ideilor. De aceea, poetul este o fiinţă săracă în lumea aceasta, dar atât de bogată în risipirea lui sufletească!
L-am pus de această dată pe poetul Marian Boboc sub semnul ludicului, dar cred că acest cuvânt, care a fost ridicat la rang de concept de Johan Huizinga, nu are forţa suficientă care să redea poezia. Totuşi, jocul poetic îl întâlnim deseori în literatură ca pe un mijloc tehnic, ca pe o mijlocire sau mediere spre inefabilul care face diferenţa faţă de pura biologie. În poezia lui Marian Boboc, jocul este prezent sub diferite forme: „genunchii tăi sunt fluturi/ între două continente/ pe care îi acopăr cu săruturi/ din vremea când iubeam adolescente”; „azi e ziua în care îţi fac reverenţe/ ziua în care m-ai reinventat/ după atâtea şi atâtea absenţe/ ziua în care mă întorc la esenţe/ ziua în care m-ai iubit în zdrenţe/ după care în iordan m-ai aruncat”. Astfel de exemple pot să fie date pe tot parcursul cărţii, în fragmente sau poeme întregi, cum sunt cafeaua de seară, femeia de stâncă, pentru muză: „ay/ calc pe iubire/ ca pe o sticlă de/ şampanie/ spartă”. 
Aşezate aproape într-o obsedantă dezordine (este doar aparenţa care te poate întâmpina atunci când intri într-o casă plină cu obiecte exotice), poemele lui Marian Boboc, după ce sunt citite şi reuşeşti să treci de înţelesurile imediate, transformă cartea într-un turn cu nenumărate oglinzi. Pericolul major care te poate pândi este reverberaţia imaginii de sine, dar experienţa lecturii şi calea sentimentului reprezintă soluţia regăsirii de sine. Peste tot este revărsată frumuseţea aflată în exces aici. Poemele sunt parcă scrise la fel de firesc şi de uşor precum respiri. Este ciudat că niciun om de ştiinţă care a analizat compoziţia aerului nu a găsit printre elementele primare ale acestuia poezia. Ea face parte din esenţa noastră tragică, fapt care este dincolo de joc, aşa cum uşor se poate vedea în poemul Ars poetica: 
„1. sunt un pescăruş/ fără aripi/ pe o corabie care se scufundă/ în fiecare zi/ 2. porumbel captiv în/ cadranul turnului/ aştept decapitarea/ acelor ceasornicului”. Este aceasta o l’art poétique, conceptul normativ al esteticii, tehnica literară care dă conţinut genurilor şi speciilor, reguli şi norme de facere şi des-facere a poeziei? Da şi Nu în acelaşi timp. Poetul îşi dezvăluie aici o faţă reală, pe care, de obicei, o ascunde. La fel de puternic este şi Nu-ul, lipsit de căderea în orice fel de nihilism, care mai mult afirmă decât neagă. Poezia este ea însăşi expresie a biruinţei vieţii şi este atât de puternică încât poetul dispare în umbra acesteia. Sentimentele poetului pot evolua pe orbite diferite, suferinţa şi deznădejdea se pot îngemăna în ghemul unei vieţi, dar poezia nu este altceva decât soarele care străluceşte în noaptea universului. Cu tenacitate îşi construieşte Marian Boboc un ţinut al său, cum spune el: un oraş la capătul poeziei, o locuire care nu mai este aproximativă. 
Citind poemele din această carte nu mi-am pus problema să le analizez, ci, ca un vânător nativ, am încercat să simt miresmele de flori de câmp care vin dinspre zare. Nu cred în judecăţile critice pentru că acestea nu spun prea mult, nici în cele estetice pentru că m-ar îndepărta de plăcerea lecturii. Cred în această cheie a plăcerii care poate deschide uşile inefabilului. Acesta este sentimentul meu redat în bucuria lecturii unei cărţi. Iubirile poetice ale lui Marian Boboc nu au nimic de a face cu aridele concepte care descriu hegemonia erosu-lui din gândirea vechilor greci, care va deveni mai târziu la Newton legea atracţiei universale. Poetul are cu totul alte instrumente care reprezintă însăşi natura sa. El spune: „neagră iubire/ negru şi eu/ neagră şi apa în care/ mă oglindesc/ în bivoliţe cu ugerul negru/ pentru ultima oară/ negru”. Ai impresia că îl citeşti pe Leopold Sedar Senghor sau fragmente din Cântecele vorbite ale Africii. Aceasta este dovada universalităţii poeziei, faptul că aceasta ajunge la noi pe căi de cele mai multe ori absconse, fiind ca o pasăre călătoare care, la un moment dat, îşi face cuib undeva, în inimile noastre, dacă este loc pentru aşa ceva. 
Putem pune întrebarea: poetul Marian Boboc se află sub semnul acatholiei, la fel ca Don Juan, la care refuzul generalului este un gest provocator, cum spune Constantin Noica? Aceasta este numai o aparenţă, un „joc cu mărgelele de sticlă” din umbra căruia se nasc trăirile esenţiale şi stabile. Poetul pentru a exista are nevoie de iubire, şi nu doar de cea generică, ci de cea palpabilă care măreşte capacitatea simţurilor de a se deschide spre lumea obişnuitului şi, în acelaşi timp, spre inefabil. Totul se reduce la percepţia personală, aşa cum Dulcineea devine idealul de frumuseţe pentru Don Quijote. Sentimentul poetic al feminităţii se întinde de la cele mai banale forme până la sentimentul Colosalului. Şi pedepsele sunt pe măsura a ceea ce poftim: de la regrete până la strivirea fiinţei în malaxorul eternităţii. 
Poetul Marian Boboc a început să devină tot mai special, un ludic al cuvintelor care vor mai multă libertate şi care refuză, la un moment dat, încorsetarea în rigorile limbii. Poemele din această carte mi-au trezit imaginea unei parăzi a furnicilor pentru că ele duc povara repetitivă, aici povara iubirii sub toate formele. Cartea este, de fapt, un bestiar în care animalul iubire se logodeşte cu lumea. O zvârcolire permanentă a Eros-ului, cel care coboară în lume şi din idee autentică devine formă dezvrăjită a misterului. Dar această dezvrăjire, în sensul dat de Friedrich Schiller şi preluat apoi de Max Weber, pentru iubirea poeţilor este departe de înţelesul secularizării, al birocraţiei şi al modernizării. Poeţii nu vor renunţa niciodată la magia lor, la magia cuvintelor, ceea ce se întâmplă şi cu Marian Boboc. Nenumăratele prezenţe feminine, de toate culorile, care populează cartea aceasta sunt doar pretextul de a ajunge la femeia generică, cea atinsă de aripile îngerilor: „fiecare femeie pe care am iubit-o/ trăieşte în mine respiră în mine/ îmi curge prin sânge/ când sunt trist şi abătut/ ele mă mângâie şi mă răsfaţă/.../ cea mai pricepută este/ femeia lui baudelaire / (şi ea mă mângâie şi mă răsfaţă/ însă doar atunci când/ sunt trist şi abătut)”. Această mărturisire este departe de a fi un joc facil, dar seamănă cu versurile lui Goethe, pe care le redau aproximativ: „splendid răsună când poetul/ ba cu un soare, ba cu un rege se compară,/ dar când străbate sumbre nopţi cu-ncetul/ el îşi ascunde faţa lui amară”. Este adevărat că poetul se şi lamentează uneori, parcă pentru a trezi din somn o formă a iubirii interzise, dar suferinţa lui nu se reduce la nicio banalitate a lumii, ea fiind mai degrabă o metafizică a iubirii. Fără înţelesuri precise şi fără forme precise, ceea ce a surprins psihanaliza lui Gustav Jung prin teoria despre echilibrul dintre masculin şi feminin (bărbatul în sinele lui cel mai adânc este femeie, în timp ce femeia în sinea ei cea mai adâncă este bărbat). Numai aceste forţe ale inconştientului pot explica ceea ce este inexplicabil (de fapt, explicaţia este pusă în umbră de forţa comprehensiunii). Iubirile poetului Marian Boboc sunt o formă comprehensivă tocmai pentru că ele nu pot să fie explicate. Dacă s-ar reduce la explicitări, atunci poezia şi arta în genere ar cădea în derizoriu, în statistică şi în economia faptelor banale. Aceasta ar fi cortina finală, omul sfârşit, omul fără însuşiri. 
Salvarea poeziei, salvarea poeţilor în general, salvarea specială a poetului Marian Boboc seamănă foarte mult cu salvarea sufletului lui Faust, cea redată de Goethe la finalul operei cu acest nume. Iubirea nu este un simplu concept, un simplu medicament pentru suflete rătăcite, ci calea de supravieţuire în interiorul firii. 


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 7 ori 5  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




- - -
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Cataloage promoţionale 2024
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!






_____
Cataloage promoţionale 2024


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter