10.11.2020,  17:32:28 | 0 comentarii | 1354 vizualizari
POETUL MARIAN BOBOC
de Ziarul Vaii Jiului

Acest titlu este unul nobiliar, fără a banaliza prin el un adevăr care de prea multă folosinţă poate să devină lipsit de atracţie. Când în alambicul vieţii se amestecă atâtea şi atâtea lucruri şi fapte, unele dintre acestea ne îndepărtează de sensul prim şi de pecetea pe care o purtăm pe frunte. Dar cum este posibilă pecetea de poet şi cum o putem recunoaşte dintre atâtea semne care marchează viaţa unui om?

 

Despre Marian Boboc s-au spus atâtea în ultimii ani, mai ales de când şi-a luat ca sarcină donquijotească publicarea unui număr impresionant de cărţi care au scopul să lumineze prin documente istorice un trecut absorbit de uitare. Frumoasa poveste a acestor cărţi este înşirată ca episoadele unui film care aduce în prezent miresmele trecutului şi lecţiile istoriei. Autorul acestor cărţi a construit aproape o piramidă în care arhiva istorică devine o arhivă foucaultiană. Re-prezentarea trecutului pe o scenă accesibilă tuturor categoriilor de intelectuali şi ne-intelectuali poate să pară o ambiţie prea mare, dar care se încarnează în fapt. Tot acest efort pentru luminarea memoriei unei VĂI care este deja o parte a sufletului nostru, a suferinţelor care s-au sedimentat precum straturile de cărbune! În elaborarea unei judecăţi critice, ar putea exista tentaţia de a ascunde pecetea primă, cea a poeziei, care, în aparenţă, este strivită sub revărsarea arhivei şi a şuvoiului de documente. Ar fi însă o eroare gravă şi o lipsă de vedere dacă l-am pierde pe poet şi lumina pe care el o lasă în urma sa. Ar fi aceeaşi eroare pe care am face-o dacă am spune că poetul Eminescu este strivit de ziaristica sa, că filosofia lui Baruch Spinoza este ascunsă în spatele lentilelor pe care acesta le şlefuia pentru a supravieţui. Marian Boboc este înainte de toate un poet, adică cineva care poate, după o vorbă a lui Constantin Noica referitoare la Mihai Eminescu, să mute „marginile lucrurilor în nemargini şi cuvintele omului în precuvânt”.
Dincolo de activitatea sa de ziarist, de autor al unor cărţi de documente, Marian Boboc este autorul a patru cărţi de poezie: de-a iubirea, Editura „Cameleon”, Petroşani, 1994; „prima putere în pat„, Biblioteca „Abataj„, Petroşani, 1996; „timpuri grele femei uşoare„, Editura „Monada„, Petrila, 2002; „femeia din marile colonii ale cărbunelui”, Editura Autograf MJM, Craiova, 2010.
Despre ultima carte, „femeia din marile colonii ale cărbunelui”, am scris la apariţia ei câteva rânduri pe care nu le-am publicat atunci şi pe care le redau aici: „Apariţia volumului femeia din marile colonii ale cărbunelui, ultima carte de poezie a lui Marian Boboc, îmi întăreşte sentimentul că lumea aceasta, anostă, în care vieţuim, nu este chiar atât de inutilă. Un parfum al trecutului, un miros de secol pierdut, numai bun pentru a fi măcelărit în cuvinte, răzbate cu putere şi îşi cere dreptul. Femeia din marile colonii ale cărbunelui este o replică la o lume care nu mai ştie ce sunt sentimentele. Ea vine să releve autenticitatea frumuseţii şi pune în joc puternica ei înfăţişare pentru a reconstrui visul. E visul perpetuu al poeziei întins peste genune pentru ca talpa omului să se întipărească în vreme”.
Au trecut de la apariţia acestei cărţi şapte ani, perioadă în care poetul a făcut muncă de ocnaş în praful arhivelor, ceea ce i-a determinat pe unii să creadă în sfârşitul poeziei acestuia. Lectura pe care am făcut-o de curând noului volum de poezie, intitulat „oraşul de la capătul poeziei”, răstoarnă şi cele mai pesimiste preziceri sau scenarii. Poetul există cu adevărat şi este mai viu decât oricând! Ba, mai mult, parcă urmând o vorbă a lui Rainer Maria Rilke din „Însemnările lui Malte Laurids Brigge” – unde spunea că pentru a scrie un singur vers trebuie să fi trăit experienţa suferinţei, Marian Boboc aduce din largul oceanelor toate sentimentele care au fost salvate din furtuni. Ni le înfăţişază ca pe zvelte făpturi care au trecut prin fante de lumină pentru că numai aşa poţi trece din prea multe cuvinte în precuvânt. De la un capăt la altul, noul volum de poezie creează emoţia unei puternice frumuseţi, acea trăire care face posibilă orice aporie.
„Oraşul de la capătul poeziei” nu este doar titlul unui volum de versuri, ci o arhitectură a sentimentului poetic, o puternică tuşă lirică în care coboară vulturii pe pământ pentru a fura seminţele lucidităţii. Poezia este peste tot „un roi de cuvinte sălbatice/ într-o orbitoare şi asurzitoare/ mişcare”. Titlul acesta – „oraşul de la capătul poeziei” – redă o realitate a irealului din lucruri, un topos al locuirii poetice despre care nu ştim decât că există pentru că nu am întâlnit-o încă. Un astfel de moment a fost interogaţia lui Hölderlin asupra locuirii poetice a Omului, scoasă din uitare de Martin Heidegger. Elegia lui Hölderlin, „Brod und Wein”, a trezit interesul lui Heidegger printr-un vers care este ancora aruncată în portul acestei Lumi: „[„… şi la ce bun poeţii în timpuri sărace?”]”. În felul acesta, sub spectrul unei întrebări dominante, pare să se încheie interesul marii filosofii faţă de poezie şi poeţi, care începe cu Platon şi Aristotel. Fără a face neapărat apel la interpretarea filosofului german, ne putem pune întrebarea cât de sărac este timpul nostru încât să nu-şi mai permită poezia, cea care este mai adevărată decât istoria, după cum a spus cândva Stagiritul. Cum este posibil contrastul între „timpurile sărace” şi locuirea poetică a Omului? Explicaţia este că măsura locuirii nu se află pe pământ, sau dacă-şi are sursa aici, ea trebuie să-şi atribuie înălţimile străpure. Oraşul de la capătul poeziei este fantasma care se străvede dincolo de timpul trăirii pentru că: „în oraşul de la capătul poeziei/ pe fiecare indicator/ este scris/ câte un vers/ spre/ poema finală”. O promisiune perpetuă este că „de mâine patria mea va fi poezia”. Dar poetul este tot una cu poezia? Poetul nu este decât clepsidra fragilă prin care curge timpul poetic, un timp al tinereţii spiritului. Nu întotdeauna poezia se opreşte la poet: „ca un glonţ/ trecu poemul/ prin mine”. Există totuşi promisiunea că se va întâmpla ceva în această revoltă a fragilităţii omului care îndrăzneşte să treacă dincolo de pielea proprie: „poeţi, mâine vom învinge”. În felul acesta, „oraşul de la capătul poeziei” trezeşte gustul dulce-amar al alterităţii pe care cineva care are sentimente colosale îl are după ce străbate podul de argint al poeziei şi ajunge în mult-visatul Oraş. Dar este acel cineva fericit? Cel care locuieşte aici ştie că fericirea nu este o stare pur omenească pentru că: „în oraşul de la capătul poeziei/ pământul suportă multe/ până se surpă în vorbăria/ stihurilor goale”. Şi în acelaşi poem (noapte de vultur) se strecoară teama şi îndrăzneala: „poate de aceea/ ne este teamă să ieşim pe străzi/ cu trompete şi confeti/ să sărbătorim până în zori/ sfârşitul poeziei”. Este o stare aproape nefirească, un sentiment al lucidităţii care ne spune că poezia poate să decadă (din supraumanul ei) într-un act cultural şi, ca urmare, va suporta predicţia nietzscheană a „răsturnării tuturor valorilor”. Ce se întâmplă atunci cu locuirea poetică? Toposul acestei locuiri nu este altceva decât harta suferinţei pentru că suntem vizitaţi doar din când în când de sentimentul Colosalului.
Marian Boboc face parte din stirpea rară a poeţilor care trăiesc poezia ca pe ceva personal, un sentiment care a fost repatriat pentru că a avut cândva o locuire comună cu fiinţa poetică, prima de la începutul acestei lumi. Atunci cuvintele nu contau, nu apăruse vorbăria inutilă şi totul era o metaforă a vieţii de pretutindeni, aşa cum este apreciat a fi limbajul primitivilor, desăvârşit poetic. De la moderni încoace, marii poeţi au tot încercat să redescopere acest limbaj care s-a îndepărtat de noi prin barierele civilizaţilor. Efortul nu este de a vedea pur şi simplu suprafaţa lucrurilor, ci de a străvedea în şi dincolo de orice realitate, ceea ce este o stare genuină. Am avut sentimentul că poetul Marian Boboc a găsit calea de a pătrunde dincolo de aparenţe, pentru că oraşul de la capătul poeziei este lumea genuină a unei frumuseţi primitive.
În „oraşul de la capătul poeziei” există „strada beţivilor”, un poem care-l face pe Marian Boboc un vrednic urmaş al lui Charles-Pierre Baudelaire sau al mai îndepărtatului Omar Khayam. El vorbeşte aici de eroismul perpetuu al beţivilor care nu este nicidecum metaforic, ci realitatea mereu vecină cu poezia: „cu capetele în jos/ cu ochii ţintă-n pahare/ stau beţivii aliniaţi în jurul/ mesei”. Poemul îmblânzirea băuturii pare o poveste de dragoste interminabilă, un fel de apocalipsă, dar şi o tehnică de supravieţuire: „când băutura se întunecă dintr-o dată/ şi face clăbuci negri în pahar nu e/ deloc semn bun da’deloc”. Apoi urmează un ritual complicat prin care este învinsă „băutura rea/ băutura venin băutura otravă” şi aceasta devine „băutura bună băutura luminoasă”, ceea ce face posibilă trecerea dincolo de orice plictis.
Poetul Marian Boboc a privit de curând cerul lui Elytis şi ne-a adus de acolo poemele de la Marea Egee. Acolo totul este altfel deoarece: „păsările de la marea/ egee/ ciripesc o limbă/ desenată doar pe amfore”. Iubirea este şi ea altfel pentru că femeia de la marea egee este „trunchi noduros şi mănos/ de măslin”. Iubirea se poate desfăşura pe un tărâm apocaliptic, ca în poemul nu te speria iubito: „a plouat atâta de mult / încât fiecare drum de ţară a devenit un râu prăfuit/ fiecare stradă – un fluviu morocănos cărând lasciv leşurile noastre/ autostrăzile – mări cât… oceanele”.
Putem spune că printre „iubirile” lui Marian Boboc este şi „socialul” Văii Jiului despre care a adus atâtea mărturii din arhive, dar a simţit nevoia ca şi în volumul „oraşul de la capătul poeziei” să aducă o mărturie poetică prin poemul beatnic într-un oraş de cărbune. Poemul face o trimitere fugară la „the Beat Generation”, care a fost o mişcare social-literară din anii 1950-1960, şi, în mod special, la Allen Ginsberg, autor al cărţii „Howl and Other Poems” (1956). Beatniks (beatnicii) erau adepţii unui hedonism îndreptat împotriva unei societăţi americane pragmatice şi conformiste. Boema, despre care vorbeşte poetic Marian Boboc, este substanţa trăirilor artistice libere dintr-un „oraş de carbon”, în care „femeile noastre din vremelnicia/ boemei/ purtau toate însemnele poeziei”; „femeile pe care le-am iubit sunt puţine/ de aceea există o strictă evidenţă a lor”. Contabilizarea vieţii şi a morţii în acest du-te-vino al boemei petroşănene nu este posibilă pentru că: „nu ştim cât am stat în picioare/ la cafeneaua La varice/ nici cât timp am pierdut/ să ne convingem că poezia/ este în tot”. Oraşul, boem altă dată, s-a schimbat pentru că: „de ieri în oraş/ e o linişte adâncă şi neagră/ ca o mină”. Au trecut vremurile în care „poeţii scriau cu cretă albă/ direct pe cărbune” şi „astăzi/ poate doar damnaţii mai scriu poezie socială”.
Deşi direcţia volumului de poezie oraşul de la capătul poeziei pare să fie puţin diferită de volumele anterioare, totuşi, Marian Boboc rămâne acelaşi poet inspirat, nativ, care nu intră în blocajele de rutină ale fabricării unor texte. Lui i se potriveşte cel mai bine conceptul de trăire care are ca gen proxim Viaţa, după cum afirma cândva Wilhelm Dilthey, viaţa despre care Bergson spunea că este o succesiune de individualităţi inefabile. Acest fapt îl vedem în poemele de dragoste, unde ironia se amestecă mereu cu duioşia. Marian Boboc a fost mereu un poet pentru care iubirea este poarta de intrare în lume, dar care este parte dintr-un spectacol perpetuu unde se îmbină ironia fină cu realitatea nudă. Exemple sunt peste tot: „seara târziu se întorc obosite/ femeile uşoare/ de pe centura oraşului/ în urma lor/ frunzele străjuiesc/ şoseaua/ sunt vlăguite/ … /”; „maria maria/ încet, încet, îţi extinzi … aria/ cuceririlor/ azi ai ajuns la calendarul/ cu sfinţi”; „eşti o domnişoară practică/ o arzi pe matematică/ şi calculezi câte sentimente/ se ascund în inima poetului/ rănit de razele lunii”; „ea poartă tatuată pe spate/ o floare carnivoră/ …/ înghiţând câte-un bărbat/ neatent”, „e atât de frig/ încât dau buzna/ în inima ta”.
Putem spune cu mâna pe inimă că Marian Boboc este un poet autentic. Dar în această prefăcătorie a lumii noastre, ce mai poate fi un poet? Dacă poetul încă mai există, el nu mai este nici cel puţin un animal de rasă, pentru că s-a transformat între timp în membrul unei grupări oarecare, a devenit un element al statisticii şi al mulţumirii de sine. Ce a mai rămas din suferinţa artistică, ce a mai rămas din magia cuvântului? Poeţii-parlamentari, poeţii-latifundiari, poeţii-patroni sunt toţi poeţi de duminică, dar sub hainele de sărbătoare nu se mai află decât platitudinea. În ce relaţie se mai află poetul cu poezia adevărată, mai are el percepţia acesteia, mai are el intuiţia bună de a găsi ceea ce este etern şi ceea ce este neperisabil? Este greu de susţinut cu argumente solide faptul că poetul mai există cu adevărat în substanţa lui de intermediar al zeilor, dar aceasta nu înseamnă că poezia s-a sfârşit.
Noi plutim într-un ocean al poeziei, din care câţiva reuşesc să ia în căuşul palmei câte-o picătură. Când această picătură este ridicată la o înălţime suficientă, ochii tresar de bucurie şi se-ntâmplă minunea ca Orfeu şi Homer să vadă din nou. Dar cine poate rezista sub atâtea experienţe ale durerii? Omul în niciun caz!
Poetul este cel care are o relaţie specială cu Limba sa, cel care se poate debarasa de limbajele grosiere şi de imaginile naive pentru a alege ceva care nu este pământesc. Totodată, el trebuie să ţină cont de măsură, să-şi cunoască locul său în ţinutul inexplicabilului. Fără aceasta va ajunge la surzenie, la lipsa vocilor interioare.
Poeţii de azi sunt oameni obişnuiţi, potriviţi pentru timpuri sărace. Îi doresc lui Marian frumuseţea perpetuă a călătoriei şi ieşirea din timpurile sărace pentru ca noi să ne putem bucura mereu de povestea lui. Mă feresc să-l închid în vreun curent literar pentru că el trebuie să fie liber la fel ca poezia sa.
Ion HIRGHIDUŞ
(prefaţă la volumul „oraşul de la capătul poeziei”, Ed. MJM, Craiova 2017)


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 4 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




- - -
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Cataloage promoţionale 2024
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!






_____
Cataloage promoţionale 2024


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter