Numai cine i-a văzut pe atunci, mizeri, zdrenţuroşi, gârboviţi de muncă şi nevoi prea multe, şi-i vede azi, mai senini, mai încrezători în viaţă, mai bine trataţi şi mai împăcaţi parcă cu soarta, îşi poate da seama de transformarea adâncă şi binefăcătoare a condiţiilor generale de viaţă şi de muncă, ce s’a produs în ultimele două decenii.

Dar să fiu bineînţeles: problemele care se pun muncitorilor mineri din România, sunt încă departe de a fi rezolvate toate şi în întregime. Pentru minerii noştri mai sunt multe de înfăptuit, pentruca soarta lor aspră să fie îndulcită în măsura pe care o merită aceşti scormonitori neobosiţi ai măruntaielor pământului. Dar faţă de starea de acum 20 de ani, câte nu s’au schimbat, câte îmbunătăţiri nu s’au adus, câte reforme folositoare nu s’au înfăptuit!

Iată ce era minerul în vechea  Ungarie: un rob, în deplinul înţeles al cuvântului. Toate categoriile de muncitori aveau dreptul legal să se asocieze în sindicate profesionale şi să lupte uniţi şi solidari pentru o viaţă mai bună, numai minerii erau excluşi dela acest drept. Centrele minere erau adevărate cetăţi ale întunericului şi ale asupririi. Aici nu se putea apropia nici cuvântul propagandistului sindicalist, nici măcar acela al legii. Domnea, neîngrădit de nimeni, bunul plac al exploatatorilor. Se muncea atunci în condiţiuni mult mai grele şi pe alocuri câte 10-12 ore pe zi, salariile erau aşa de mici încât nu ajungeau nici pentru strictul necesar unei vieţi omeneşti. Minerul era veşnic flămând, zdrenţuros şi apăsat de nevoi. Din punct de vedere cultural, mizeria era tot atât de mare ca şi din punct de vedere material. Ştiinţa de carte era rară de tot, mai ales printre minerii români, biblioteci sau alte posibilităţi de cultură sau distracţie lipseau cu desăvârşire. Robit de întreprindere, minerul mai era şi tributarul antreprenorului, funcţionarului sau maeştrilor. Ca să fie primit la lucru, trebuia să aducă plocoane. Ca să nu fie concediat, trebuia, de multe ori, să împartă salarul pe din două şi să muncească gratuit pe lângă casă în orele libere, după ieşirea din mină. O singură distracţie, o singură „întrebuinţare a timpului liber” – ca să întrebuinţăm un termen la modă – o cunoştea muncitorul miner pe atunci: alcoolul. Ravagiile alcoolismului erau cu adevărat cuvânt înspăimântătoare. Mai ales în zilele de plată, străzile erau pline de oameni beţi. Bătăile şi încăierările dintre muncitori erau la ordinea zilei. Mult sânge a curs şi multe vieţi omeneşti s’au prăpădit, pe atunci, pentru pricini de nimic, numai fiindcă alcoolul întuneca minţile bieţilor mineri şi deslănţuia în ei toate instinctele rele, toată revolta lor înăbuşită, căreia altfel nu aveau putinţa să-i dea glas...

Dar, vedeţi, minerii din Ardeal erau în cea mai mare parte români şi de soarta românilor nu se prea interesa regimul, apus pentru totdeauna pe aceste plaiuri, al magnaţilor maghiari. Numai mişcarea muncitorească îşi avea gândul mereu îndreptat asupra acestor nefericiţi fraţi de muncă şi de suferinţă. Cuvântul de îmbărbătare şi izbăvire a fost adus pentru prima oară minerilor români în foaia „Adevărul”, organul muncitorilor social-democraţi români din vechea Ungarie. Slovele scrisului românesc din această gazetă care, cu toată modestia ei, a jucat un rol de seamă în luptele de eliberare ale românilor de peste munţi, au semănat în sufletul „băieşilor” robiţi, nădejdea desrobirei şi a unui viitor mai bun ca români şi ca muncitori.

Războiul desrobirei şi marea revoluţie naţională care a eliberat Ardealul românesc l-a unit pentru totdeauna cu celelalte provincii româneşti, a adus muncitorimei minere un început de libertate şi putinţa de progres şi civilizaţie. În primul rând, minerii au obţinut sub noul regim românesc dreptul atât de esenţial al liberei asocieri sindicale. Ei au ştiut să-l folosească din plin şi au izbutit să creeze în scurt timp, puternica organizaţie profesională care e Uniunea Muncitorilor in Industria Minieră din România, azi pe cale de transformare în Uniunea Breslelor de Mineri, potrivit prevederilor noui legi a breslelor. Au urmat, într’un ritm din ce în ce mai accelerat, alte legi de ocrotire a muncii, care toate cuprindeau în câmpul lor de aplicare şi muncitorimea minieră. Minerul nu mai era, deci, un paria al clasei muncitoare. Era un muncitor, alături de toţi ceilalţi, cu aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii. Aplicarea nouilor legi, ajutată, la nevoie, de organizaţiile profesionale, a dat muncitorilor mineri reforme dintre cele mai preţioase: azi se munceşte în mine numai 8 ore pe zi, în acest timp fiind cuprinsă şi coborârea şi eşirea din mină; Asigurările Sociale s’au îmbunătăţit din multe puncte de vedere; s’a introdus concediul de odihnă cu plată; măsuri de prevenire ocrotesc viaţa minerului; în caz de invaliditate, provenită din cauză de accident, boală sau bătrâneţe, minerii şi urmaşii lor primesc pensii, neîndestulătoare încă, dar care vor fi sporite în curând. Mai presus de toate însă, noua legislaţie românească a dat posibilitatea şi minerului de a-şi creia, pe cale legală şi paşnică, condiţii generale de muncă şi salarizare tot mai bune, prin încheierea de contracte colective de muncă.

Dar descătuşaţi odată din lanţurile vechi, minerii au dovedit că ştiu să fie ei înşişi creatori. Prin organizaţiile lor profesionale pe care au izbutit să le creeze şi să le menţină în ciuda tuturor vitregiilor şi adeseori împotriva duşmăniei pătimaşe a politicianului, ei şi-ai creat un nou cadru de viaţă morală şi culturală. În localităţile miniere, odinioară locuite de robi analfabeţi, azi de ridică pretutindeni căminuri culturale muncitoreşti, ridicate de muncitorii mineri înşişi, în care îşi adăpostesc nu numai organizaţiile lor profesionale, dar şi-au creat şi centre de cultură şi distracţie. Biblioteci, sală de lectură, coruri, fanfare, asociaţii teatrale, cercuri culturale şi societăţi sportive mărturisesc prin existenţa lor vie şi activă nouile preocupări şi noul orizont de viaţă al minerilor. Alcoolismul, atât de răspândit pe vremuri, e pe cale să dispară şi în tot cazul foarte redus faţă de trecut; bătăile, pe vremuri atât de dese, sunt azi rarităţi. Muncitorul miner a început să-şi cucerească un loc sub soarele patriei. El nu are încă, belşug, dar nu mai e flămând. El nu are încă parte de toate bunurile vieţii, la care poate şi trebuie să aspire, dar a păşit cu hotărâre spre cucerirea lor.

Iată dar un progres care merită să fie relevat şi care desigur nu este numai un progres, egoist conceput, al unei categorii restrânse de cetăţeni, ei se încadrează armonios şi binefăcător în progresul general al ţării. Şi ceeace este deosebit de interesant şi trebuie subliniat: acest progres îmbucurător, minerii nu l-au obţinut ca nişte trântori, din munca altora sau fără străduinţă dornică din partea lor. În aceşti 20 de ani care au trecut, condiţiile de muncă şi salarizare ale minerilor s’au îmbunătăţit mereu, dar într’o proporţie mult mai mare a crescut în acelaşi timp – datorită sârguinţei acestor albine lucrătoare – şi producţie minieră. Producţia cărbunelui s’a ridicat dela 300 la 1200 kg în medie pe zi şi cap de lucrător. Iar în ceeace priveşte minele de aur ale Statului, care sub regimul maghiar au fost veşnic deficitare şi la care sub regimul român, la început, deficitul ajunsese la peste 100 milioane lei anual, azi aceste mine au ajuns să înregistreze frumoase beneficii.

Desigur, condiţiunile de muncă şi salarizare nu sunt uniforme la toate întreprinderile miniere şi în toate regiunile. Există încă deosebiri destul de mari între mineri în ceeace priveşte standardul de viaţă în general. Pretutindeni însă starea muncitorilor mineri a fost îmbunătăţită mai ales acolo unde şi patronii au înţeles să înlesnească şi să contribuie la îmbunătăţirea situaţiei muncitorilor minei. Din fericire, există asemenea patroni sau conducători în întreprinderile miniere şi eu sunt fericit că pot constata acest fapt şi cu această ocazie. Aceşti patroni sau conducători au partea lor bună de contribuţie la înflorirea industriei miniere în general şi la progresele înfăptuite în domeniul îmbunătăţirii situaţiei morale şi materiale a muncitorilor mineri.

Fără îndoială, minerii au meritat tot ce au câştigat. Şi am datoria să spun: ei merită chiar mai mult pentru munca lor atât de grea şi atât de plină de primejdii. Am mai amintit-o mai sus şi spun încă odată: minerii mai au încă multe probleme de rezolvat şi e nevoie să se înţeleagă de toţi că munca minerului nu se poate asemăna cu aceia a muncitorilor dela suprafaţă şi că din această pricină, minerii au de revendicat unele lucruri peste ceeace revendică întreaga muncitorime. Bolile profesionale sunt mai dese şi mai grave la mineri, din cauza condiţiilor specifice în care se desfăşoară procesul de muncă în adâncul minelor, fără aer suficient, într’o atmosferă îmbibată de praf şi de gaze. Apoi munca lor însăşi este mai grea în fundul pământului, incapacitatea de muncă vine mai de vreme şi este mai gravă la mineri decât la alte categorii. De aici nevoia unei îngrijiri speciale pentru mineri, o îngrijire în plus fie în cadrul Asigurărilor Sociale, fie în cadrul Casei Miniere, nevoie îndeplinită azi numai în parte şi nesatisfăcătoare. Casa Minieră de pe lângă Ministerul Economiei Naţionale a lucrat de acum în această direcţie, cu folos vădit. În ultimii ani au fost trimişi în staţiuni balneare şi climaterice câte 1400-1700 mineri bolnavi, dintre cari foarte mulţi şi-au putut recâştiga sănătatea şi puterea de muncă. E vorba să se construiască acum un mare sanatoriu propriu la Techirghiol. Sunt frumoase aceste realizări şi ar fi de dorit să se continue cât mai intensiv pe această cale. Pe acest drum trebuie păşit înainte cu energie şi rapiditate.

Dar în cadrul acestei scurte expuneri nici nu pot aminti toate problemele muncitoreşti. Ţara poate fi sigură că minerii nu-i vor fi niciodată fii recunoscători. Ei vor răspunde la orice gest de dreptate şi generozitate nu numai cu munca lor rodnică, de zi cu zi, dar şi cu sufletul lor curat şi cinstit care-i îndeamnă să se identifice pe deplin cu interesele generale şi permanente ale ţării şi ale neamului românesc.

(Minerul, nr. 11-12/ noiembrie-decembrie 1938)