Într-o zi

Deșertul va fi egalul punctului

punctul egalul fiecărui fir de nisip de deasupra și dedesuptul

deșertului. Într-o zi drumul își va înmulți punctele

în locul picioarelor mergând

mergând. Ce-ai să poți spune?

Același cu cerul nu e pământul. Același cu cerul

doar Dumnezeu înmulțitorul de puncte

 

Sărbătorile nu sunt aceleași

Din prima zi chipul meu e un altul străzile pe care îl plimb

au de la început un alt miros. Sărbătorile

nu sunt același nu sunt

 

iubita nu-mi sărută pentru a mia oară

cu același pântec al ei viaţa

 

noaptea

arde sub viață doar o singură noapte

aprilie înfloreşte în mine într-un singur

aprilie

 

ci plecându-mă

nelăsându-mă

 

More geometrico

În drum coborând apoi opriți în margini ca două

linii căutându-ne. Trupul tău  șerpuind

chipul meu mărunțindu-se

 

Zi din 2016 iarna. Se dezbracă în noi cu ochi ficși

și se întinde linii linii

 

Care e linia ta acum în zi a lumii și-n iarnă? Unde a mea

întreb cu trupul făcut margini și mărunțit

și dus la vale –

 

și-l car cu mine

micindu-mă din ce în ce mai mult

și cerul se face din ce în ce

mai mic. Cât un cuib uitat să-mpuieze iarăși

și iarăși 

 

cât o noapte pierdută-n himenul tău

pierzându-mă. În timp ce afară ninge albindu-ne

 

 

Iarna singură devine

Iarna singură devine. Nu are timp înainte

ci doar mânji albi rămași

în urmă

 

nu are margini nu are

 

muguri cleioși doar

rămași ultimi lățiți și la vedere

în care litere moi cern oasele tale

umede. o și u și i lichefiate și ale tale singure Doamne

ale tale aceleași. Amin!

 

 

Să nu plecăm spuneai

La sfârșit de lume și timp părea. O iarnă a lumii

neștiută. Iar tu căutându-mă neașteptat

căutându-mă

 

lucruri și ființe uitate treceau pe rând în zare –

ființele mici și lucrurile mici

îndepărtate. Și o clipă părea că Dumnezeu

se apleca chircit peste toate –

 

ai, ai strigam revăzându-te. Intram apoi

în noi împreunându-ne  

pielea arzând în taină

lichefiind viața întreagă

 

să nu plecăm spuneai. Să nu plecăm?  

la 2016 trecut vremea șuieră scurt. Călătoria devine

ea însăși. La vale ninge mereu. Nori suri

trec prin noi puncte puncte

 

Înmulțitorul de puncte

Timpul crește crește, punctele

îl cutreieră

 

într-o noapte mâna ta va curge sub părul meu într-un alt fel

ochii îți vor căuta un lucios pământ și iarba care

să crească. Coapsele își vor rezema zvâcnirea peste

cerul lui Dumnezeu

 

să ne-amintim. Trupurile noastre au pielea    

năpârlind în atâtea dăți – pielea cerându-și viața ei

amușinând. Urechile au șuierul șoaptelor – și al morții –

și al vieții. Gura are golul ei chircit în cuvinte

 

să ne-amintim. Într- o zi am vrut să stăm

doar în noi în creierul nostru cu cerul

deasupra. Ca să auzim luna cum umblă

sau cum se învelește dragostea

unică. Ca să murim apoi liniștiți și neînvățați –

cum într-o clipă a tristeții tinere

șoptind-o

 

și încă să ne-amintim. Morții și viii noștri tac deopotrivă

la locul lor. Tac în ei cu uși frecându-se de ziduri luând

forma zidurilor

 

iar timpul crește crește, înmulțitorul de puncte

îl cutreieră

 

Ca să poți visa

Două puncte uitate în arborii ninși

iubindu-se. Apele tale apoi

sorbindu-le

 

ca să poți visa ia-le cu tine! Revarsă mâna ta peste mâna

ce cheamă drumul

și îl îmbracă

 

drept tot în față. Drumul îmbracă astfel mersul –

apele tale o iau la vale chipul meu lipește

veșmintele tale iubindu-le. Ca și cum ți-ar iubi

formele și iernile ce le tulbură

 

drumul salută marginea

marginea linia – linia punctele

învolburate

 

Sărut drumul și merg

Un gând cât europa vechi și viu. Pus în alt gând

din ani tineri: înmulțitorul de puncte ar dormi

în limite ale realului, rațiunii. Îmbrățișez piatra  

și trec

 

același gând. Sărut drumul și merg 

tot merg

 

la praga bate încă primăvara, berlinezii pun mortar alb

într-un alt zid, la cluj femeile își mută ferestrele   

cu tot cu dragostea înspre someș. Ultimul papă 

își trece prin tălpi cuiele crucii

 

același gând. Limitele realului adăpostind puncte

puncte între viață și moarte cum iubirea crește

crește între doi poli. Aceiași

                

Poemul lui ra 

Un gând și mai vechi prins într-un gând tot din ani

tineri prin akadémii: un zeu ra frecându-și ochii

de carnea noastră. Noapte de noapte în subteranele

nopții lui albe ra ne împreuna

murind și înviind –

 

alături deșertul, deasupra cerul

înstelat

 

lumea încăpea într-un capac de ceas în tic-tac-ul torcând

clipele aripíle. Câmpul nostru apoi în dedesuptul propriului

pământ reavăn – un câmp neted unindu-ne  

mersul

 

ce-ai să poți spune gând al meu adăpostit ca într-o placentă

în lumea ei caldă lichidă? Beau din tine

și îmi clătesc noaptea. Mă întunec

cu tine și îmi albesc creierul

 

ra roade în akadémii, subteranele îi cresc

îi tot cresc. Câmpul mestecă de zor

dedesuptul

 

Stau în corpul tău

În miezul tău dragoste în miezul cărnii tale

viețuind. Limba ta veche sexul tău lichid salută

noaptea. Apele tale astupă frigul fața lui Dumnezeu 

întoarsă

 

truda ta-i ca o lacrimă în place pigalle. Și formele tale

ca o lună plină pe someș

 

stau în corpul tău respirând. Vremea stă în capul

lui Dumnezeu cel mare

vremuind

 

realul încalecă un cal cu tot cu câmp. Numai tu

îi tai iarba și doar limba ta veche

o mestecă

 

în miezul tău dragoste. În miezul cărnii tale

viețuiund

 

Dintre toate inima

Dintre toate doar inima își arată acum strigătul. Trupul tace

și învață fiecare punct al drumului, ascultă

marginile. Drumul îi cutreieră fără scâncet oasele – 

zgrumțurii lor umezi

cu gol în vârf

 

doar inima are strigăt – femeia mea brună femeia mea albă 

într-o unică stare-a realului

 

cuvintele și lucrurile cunosc doar tăcerea. Cuvintele știu doar să își unduie frigul o dată cu iarna și nourii ce tac. Lucrurile cunosc doar propria nimicire o dată cu trupul 

înfrigurat ce tace  

 

aici lângă mine astăzi umbrele lor sure

se întâlnesc. Cum o clipă îngerul bun îngerul tânăr

și frumos aici și aproape întâlnește îngerul căzut

într-o unică stare-a realului

                

doar tu poți striga, inimă cu cerul gurii negru,

doar mușchii tăi uitați prin umbre de ființe uitate!

Cât Dumnezeu cel mare și-același

îți strigi propriul strigăt – femeia mea brună femeia mea albă

doar tu poți striga. Propriul strigăt cu care îți ștergi      

carnea gurii-negrite ușa apoi zidită în tine prin care

ies ziduri

 

poți îmulți apoi punctele unduindu-le! Frigul

și botul tău umed își unduie însă doar  iarna

poezia moare în tine. În oraș ninge fără pajiști

fără zumzet

tăcând

 

cuvintele și lucrurile învăță să umble de-a îndărătelea

cu ochii închiși. Deasupra-i deșertul

alături deșertul

(Din volumul Despre irealul din lucruri, 2017)

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.