În ziua de 25 noiembrie 1923, I. Pittner, fost funcționar la minele de stat din Petroșani, emigrant în Argentina, adresează o scrisoare (carte) taman din America de Sud d-lui I. Deacu - șeful Poliției Petroșani. Acesta, cu amabilitate, pune scrisoarea la dispoziția ziarului local, Gazeta Jiului. Care publică mai la vale, în serial, chiar la începutul anului 1924, traducerea scrisorii. Cu excepția, se-nțelege, a pasajelor mai intime.

Prin faptele descrise și acuratețea detaliilor, scrisoarea dă seama de soarta emigranților acelui timp, nu foarte diferită de cea a zilelor noastre, constituindu-se într-un rar și veridic document de epocă. (Marian BOBOC)

 

Corporacion Minera de Famatina

Chilecito 25/ XI de 1923

anta-Fiorentina

 

Iubite prietene!

 

Acum, când sunt într-o stare sufletească mai liniștită, când s-au strecurat prin sufletul meu și s-au lămurit impresiile și constatările culese în treacăt, vreau să te informez despre călătoria mea, de la început și până astăzi. O fac aceasta, de o parte fiindcă ți-am promis, de altă parte fiindcă e datorința mea. Țin să amintesc de la început că nu scriu unei autorități și că ceea ce scriu e întocmai cum am văzut eu sau cum am auzit de la unii interesați. Înțeleg prin numirea de interesate persoane, în mare parte concetățeni de ai mei, care personal au făcut cunoștință cu împrejurările de pe aici.

 

Obiceiuri la granițele popoarelor

 

Călătoria de la Petroșani până la graniță n-a fost din cele mai plăcute în încărcat, dar și mai neplăcută a fost tortura trecerii vămii Halmi noaptea. Nu doar că percheziția vamală ar fi fost neplăcută, căci nu face omul contrabandă. Am avut, însă, pachete multe și dacă le-am fi desfăcut toate, ar fi trebuit o zi ca să le așezăm iară la loc. În schimbul unui bacșiș bun nici nu s-au uitat ce aveam în pachete. Cehii, deja, o fac astfel. Ei cântăresc în mod fals mai puțin, îți socotesc taxa întreagă, de aceea ca să pună diferența în buzunar. Toate bune, dar la graniță, unde lasă omul Ceho-Slovacia, măsoară totul din nou și diferența o mai plătește o dată. La nemți, totul a mers în ordine. Am călătorit prin Berlin și am stat cam 5 zile în Hamburg. Călătoria prin Germania a fost foarte plăcută. Înnebunește, însă, omul de milioanele multe. Despre cifre mai mici nu se pomenește aici. Este patria milioanelor și a miliardelor. Nici cerșetorului nu-i poți da acolo mai puțin de un milion. E adevărat încă, că pentru un dolar atâtea milioane mi-au dat că n-am buzunare destule. Cu toate acestea, relativ toate sunt foarte ieftine.

 

Viața pe vapor. 17 zile spre Montevideo

 

În 13, a pornit vaporul nostru, cu 450 de oameni (vreo 400 spanioli s-au mai urcat în porturile spaniole), cei mai mulți emigranți germani. Dar și concetățeni de ai noștri. Printre ei erau ingineri, veterinari, medici, funcționari, comercianți, meseriași și agricultori. Plecarea este un moment mișcător. Simțăminte curioase trec ca valuri prin sufletul omului. Călătoria pe mare a fost destul de plăcută, singur golful de Biscaia era neliniștit. Mulți s-au îmbolnăvit de boala mării. Așa soția și băiatul - de mai multe ori, fetița - niciodată. Sub Ecuator, era vreme urâtă, ne era frig. În Europa, am debarcat de două ori, în Coruna și Vigol (Spania). Am mai debarcat pe insula Las Valmas, care e aproape de țărmul Africii. Acolo, vaporul nostru a luat combustibil (cărbuni).

Unde ancora vaporul, aveam voie să debarcăm. Nimeni nu te întreba unde mergi. De la Las Palmas până la Montevideo am plutit 17 zile, în care timp am văzut numai apa și cerul. Cine a fost dispus, a putut să se distreze la priveliștea măreață a mării în timp frumos și cu ocaziunea unor furtuni mai mici. Din când în când, ne întâlneam cu câte un vapor, care avea drumul înspre bătrânul continent, cu călători spre patria lor. Momente de neuitat! Tot decursul călătoriei s-a desfășurat ca un tablou al unui film rulant, la care și noi figuram ca actori de suferință.

Întreținerea pe vapor în săptămâna întâia a fost bună, mai târziu, însă, mâncarea cauza greață, căci carnea era alterată, iar cartofii pare că să nu-i mai fi văzut. Și pânea era proastă. În porturi se și grăbea fiecare să se aprovizioneze cu fructe (mere, struguri, portocale, banane).

 

Două zile la Montevideo

 

În Montevideo, am stat 2 zile, pe care le-am petrecut în oraș. Orașul este foarte frumos. Este o stațiune balneară și climaterică a Americii de Sud, totodată și capitala unei republici democratice.

Aici, am întâlnit emigranți din Europa, a căror dispoziție absolut nu era dintre cele mai mulțumitoare, întrucât de săptămâni, de luni de zile erau fără lucru, fără câștig. Dar și aceea e drept că partea cea mai mare a acestora era dintre aceia, care îți amintesc apașii (apași - denumire interbelică a homleșilor -  n. M.B.). Am întâlnit un individ, care spunea că se numește Vajda Laslo și a fost în redacția revistei „Gyilkos” din Cluj. Acum, cu o lădiță atârnată de gât, cercetează cafenelele și varieteurile, vânzând bomboane. E mulțumit, însă, cu soarta, spunea că câștigă bine.

Aici, am avut ocaziunea să vorbesc cu redactorul celui mai mare ziar. Acest redactor este un german imigrat de vreo 15 ani și are o poziție dintre cele mai strălucite. Spunea că pentru imigranții din Ardeal o să se înceapă o acțiune mai mare din partea guvernului pentru a-i împroprietări. Relațiuni mai detaliate, din lipsă de timp nu mi-a putut da.

 

700 de emigranți într-un otel la Buenos Aires

 

Seara, am plecat din Montevideo și a doua zi dimineață am sosit în Buenos Aires. Din port ajungi direct în localurile vămii, de unde poți trece în curtea otelului pentru imigranți.

Acest otel este situat în mijlocul unei teren de aspectul unui parc și este compus din multe clădiri cu o mulțime de birouri, săli de dormit sunt numai paturi goale, astfel că în ziua întâi am fost în alt otel.

De altcum, în acest hotel zilnic, sunt adăpostiți circa 700 de oameni, care așteaptă norocul. Mulți dintre cei emigrați sunt în o stare de deprimație. Erau între ei oameni culți, meseriași și alți muncitori și se plângeau că nu găsesc lucru. Mulți dintre ei au vagabondat săptămâni întregi fără a găsi lucru. O parte aștepta numai să facă banii pentru a se putea înapoia în patria lor, iar acei, care au avut banii necesari, s-au și înapoiat. Lucru nu este, vapoarele însă zi de zi varsă cetele de oameni, care vin din toate părțile lumii. Industria locală nici pe departe nu este în situația de a putea da lucru la atâția oameni. Drept aceea și salariile sunt reduse la minimul posibil.

 

Muncitori, meseriași și agricultori

 

Dintre muncitorii, care sosesc aici, cei dintâi, care sunt primiți la lucru, sunt spaniolii, fiindcă sunt în posesiunea limbii. După ei vin italienii. Ceilalți numai acolo, unde din întâmplare este vreun loc de muncitor liber, la lucru de sezon și unde sunt, într-adevăr, în modul cel mai mizerabil plătiți. Bineînțeles sunt și excepții, și anume, dacă cineva are vreo rudă sau cunoscut, care îi protejează la vreun loc mai bun. Dar aceștia sunt azi corbi albi.

Într-o situație mai bună ajung meseriașii specialiști. Se caută și zidarii, tâmplarii, servitorii și, îndeosebi, bucătăresele. De notat că și acestea trebuie să știe cel puțin germană.

La munca câmpului oricine poate fi angajat. Am avut ocaziune să vorbesc cu mai mulți care au încercat și aceasta, dar au fugit de la această muncă, căci la fermă, o rămânere pentru un european este imposibil. Trebuie să lucreze de la ivitul zorilor până la apunerea soarelui, ca vitele. Mâncarea ce li se dă este absolut inconsumabilă. Dorm în colibe de lut pe pământul gol. Salariul este mic, abia 30-40 pesos la lună. Astfel că preferă angajament la oraș sau fac tot posibilul să se înapoieze în patrie.

În schimb, cu atât mai bine le merge proprietarilor de moșii, între­prin­zătorilor, căci sunt doar destui sclavi, care lucrează numai ca ei să câștige atât cât trăiască. Aici e bine să vii cu mulți, mulți bani și să cumperi moșie sau să începi să întreprinzi ceva. Aici nu este chestiune muncito­rească, nu este socialism. Este, însă, timp de lucru de 12 ore (în provincie 12, la oraș 8), este mizerie deoparte și belșug de cealaltă parte. Nicăieri nu se poate vedea o ofertă de muncitori ca aici. Sunt și de acei care, în sfârșit, se fericesc, dacă au avut răbdare. Sunt uitați aceia, care au decăzut cu totul, care s-au prăpădit sau se prăpădesc prin adăposturile nocturne sau prin spitale.

 

Cum (nu) se fericesc oamenii cu carte

 

În ceea ce privește oamenii cu carte, care vin aici, nici lor nu le merge mai bine. Nu se pot ferici până când nu își însușesc limba. Am văzut multe, multe cazuri triste, dar am auzit și de mai multe. Nu sunt rare cazurile, că ingineri se angajează ca simpli muncitori, zilieri sau camerieri, iar doamnele intră în serviciu ca servitoare. Cu noi a venit un fost medic de plasă din Bănat, care s-a angajat la un cinematograf mai mic ca muzicant, iar doamna lui ca servitoare. Acum, după o lună și jumătate, o societate de caritate evreiască i-a făcut posibilă înapoierea în țară. Tot asemenea, un medic veterinar, care a ajuns odată cu noi aici, o lună de zile a fost angajat ca muncitor cu ziua la o lăptărie, până când asociația veterinarilor i-a mijlocit un post în capitală. Tocmai azi, am primit scrisoarea lui, prin care îmi anunță acest fapt îmbucurător. Acei oameni cu carte, inteligenți, cu care au venit împreună, de asemenea au intrat în lăptării, fabrici. Între aceștia, au fost și ingineri.

În Buenos Aires, am făcut cunoștință cu un înalt funcționar de la o societate de navigație, care îmi povestea că la început a curățat și closetele. Un inginer constructor, care azi este proprietarul unui reputat birou de construcții, la început, a lucrat ani de zile ca cubicar și ca muncitor cu ziua. Și așa mai departe. Cu muncă grea și suferințe își răscumpără fiecare fericirea și, îndeosebi, aceia care sunt de o profesiune sau meserie nu prea căutată. Chemiciani, electrotehniceni, dentiști, dacă numai puțin vorbesc limba țării se fericesc ușor. Bineînțeles, la început, la toți le merge cam greu și, îndeosebi, în provincie.

Îți poți închipui ce sentimente m-au cuprins, când am auzit și văzut toate acestea.

 

O scrisoare de recomandație

 

În cursul celor șase zile, am cercetat întreg orașul și am vizitat toate instalațiile industriale mai importante. Între timp, am luat informații de la patrioții mei, care erau mai demult timp acolo, și i-am căutat pe cei, a căror adresă o aveam. În ziua a șaptea am și obținut serviciu la firma de mai sus Mi-am procurat o scrisoare de recomandație de la un domn Henderson, fost proprietar și director de mine. La direcțiunea generală a firmei, am fost minuțios examinat în limba germană de către 3 ingineri și imediat m-au numit de chimist la minele și topitoarele lor. Am mai avut și alte scrisori de recomandație, însă acestea erau pentru servicii la stat, la care, deocamdată, nu voiam să mă angajez. Am avut un mare noroc că posedam puțin limba spaniolă, pe care am început a o învăța acasă, cu o jumătate de an înainte de plecare. Cine știe românește și a învățat limba latina și-o poate însuși ușor.

 

Colonia Chilento, aproape Chile

 

Îndată ce am primit post, a trebuit să plec din oraș, de unde, după o călătorie de 4 zile, am ajuns în Chilento, care este în provincia Rioja, aproape de Chile. De aici, topitoarele de aramă sunt la o depărtare de 6 km. De aici până la mină conduce un funicular de 36 km.  Regiunea este o pustă mare între munți (4.000 - 6.000 m înălțime). Arbori nu cresc, numai tufișe și cactuși. Aceștia din urmă cresc până la o înălțime de 6-8 m. Iarbă abia este. În general, este o căldură mare. Ploaie abia cade de 2-3 ori pe an. Colonia este, însă, o adevărată grădină cu pomi. Fructe sunt din belșug, și anume piersici, struguri și portocale. Întreaga colonie este stropită încon­tinuu  cu apă, din pârâul ce trece prin colonie.

Eu aici am un serviciu foarte bun. Sunt singurul chimist și, totodată, și asistentul directorului tehnic. Muncă este din belșug. Încep dimineața de timpuriu, la 5 și jumătate, și termin seara târziu. Laboratorul meu stă în 4 săli și dacă am terminat lucrul aici, atunci trec la uzină. Pentru mine aceasta este o școală bună, pot să fac o practică mai mare și să-mi înmulțesc cunoștințele tehnice. Acum se edifică o mare uzină pentru preparatul mine­reului și ne instalăm și pentru fabricarea plumbului.

Minereurile aici sunt în cantități uriașe. Aur, argint, plumb, aramă, platină, bismut, wolfram etc., dar nu este capital, nu este linie ferată și nu este omul, care să producă și să prelucreze. Dacă ar fi toate acestea la noi!

 

Un director englez din… Canada

 

Într-un cuvânt, eu pot să fiu mulțumit cu ceea ce am putut să obțin în timp de o lună și jumătate, mulțumită numai cunoștințelor mele. Noul nostru director, Barcker, un inginer venit acum din Canada, un englez cunoscut și recunoscut, m-a îndrăgit și recunoaște capacitățile mele. Drept că, ca asistentul lui am lucrat de-ajuns, și în căldura mare de aici e greu a lucra. Directorul transformă întreaga fabrică și în executarea planului său mi-a încredințat un mare rol. Dacă numai jumătate din ce promite s-ar înfăptui, atunci voi deveni om fericit.

Dar, cu regret, fiecare monedă are două fețe. Cel mai mare rău este că nicăieri în apropiere nu se află vreo școală. Pe lângă aceasta, soția mea nici acum nu se poate obișnui cu clima de aici, dar nici nu vrea. Cu orice preț vrea să plece acasă cu copiii. Astfel, la primăvară, voi trimite-o acasă cu copiii, iar eu voi rămâne aici încă cel puțin un an. Bineînțeles, dacă între timp se va ameliora situația și la noi și voi vedea că, cu știința și practica mea mă voi putea ferici.

Atât e cert, că aici dacă voi poseda perfect limba spaniola, o să am un viitor frumos. Dar cu toate acestea, mai bucuros aș fi între dealurile Ardealului. Îmi face însă bine această schimbare, căci situația de la minele statului din Lonea mi-a zdruncinat nervii, căci eram expus la intrigile unor nevoiași și pierde-vară. Înconjurat de colegi fățarnici, care îți invidiau și aerul, repartizat la muncă în birou - toate acestea nu le-am mai putut suporta. Locul meu este în laborator și la uzină.

Aceasta mi-a lipsit acolo, în schimb, acum, am parte îndeajuns.

 

Știri (cam) triste despre ai noștri

 

Cred că te-a plictisit vorba multă și termin. Îți mai comunic că Helvig stă destul de bine, Prsemicska e fără ocupație, adică atunci era fără ocupa­ție, când am plecat din Buenos Ayres. Dema din Lonea este chelner în o mică cârciumă. Zaharanszki a plecat în Brazilia. Feldmann din Lonea, până am fost în Buenos, era tot fără ocupație. Speculează numai fratele d-nei Riezel, lucrează într-o fabrică de piele.

Mai pleacă mulți de pe acolo?

Nu e bine să vie muncitorul aici, numai dacă are parale să se și înapoieze. Un necăsătorit mai poate încerca, dar la 99% le va părea rău. Mai bine ar fi să nu mai plece nimeni, căci ajunge la o mizerie mai mare, cheltuind și ce a putut să câștige acasă.

Crede-mă că tot ce am scris este sincer și aceasta cu atât mai mult, că mulți așteaptă scrisoarea mea din țara promisiunilor, unde însă nimic nu este, la ce sperează oamenii săraci de la noi. Este mizerie, lipsă, luptă pentru o existență mizeră. Adică, totuși, este ceva și aici: este libertate. Asta o înțeleg așa, că aici nimeni nu te întreabă de ce naționalitate ești, ce religie ai, cu ce te ocupi. Poți merge și veni de unde vrei, nu ai nevoie de legitimație, de pașaport. Dar poți și crăpa în mijlocul străzii, că nimeni nu te întreabă ce te doare, de ce ai nevoie.

Nu te întreabă nimeni dacă ai umblat la școală. Numai atât, că ce știi. Trebuie, însă, să produci, că nici o singură zi nu se plătește degeaba. Aici are valoare încă banul (centovas). E mare monedă, corespunde unui leu.

 

Învățăturile redacției către eventualii emigranți

 

Dat fiind chestiunile intime din scrisoare, redacția pune punct publicării acesteia: „Continuarea acestei scrisori sunt chestiuni particulare. Ne place să credem că am publicat această scrisoare, că acei care voiesc și pot să scoată învățături din ea. Că bine va fi și în altă parte, dar în tot cazul mai bine este acasă. Aici, oricum omul este cunoscut cu modalitățile de trai, ai un cunoscut, un prieten, la care te poți întoarce în caz de necaz. Dar să pleci în lumea mare numai cu speranța, este foarte greu.

Și câți din aceia, care au plecat, nici nu au ajuns să pună piciorul pe acel pământ al făgăduinței agenților de emigrare. Și chiar ajunși odată acolo, cât trebuie să sufere până ajunge numai în situația de a-și putea câștiga pâinea de toate zilele, ca mai târziu să plece capul înaintea morții, care îi ia înainte de vreme. Munca grea și clima neobișnuită nu pot decât să-ți scurteze viața”.

Din păcate, unele dintre constatările din 1923 referitoare la viața amară a emigranților sunt valabile și în Uniunea Europeană a anului 2022. 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.