Zăpadă la… dosuri

Sosirea primăverii modifică ritmurile vieţii şi în aşezările rurale presărate pe la poalelor munţilor din Valea Jiului, scoţându-le, cum este firesc, din amorţeala iernii. La topirea zăpezilor, ieşind de sub cojoacele grele ale omătului, satele sunt mai curate şi parcă respiră a uşurare. Schimbarea de ritmuri aduce şi o schimbare de dispoziţie sufletească, gospodarii fiind gata să se apuce de treburi ca să intre într-un nou ciclu agrar. Primăvara, conştient sau nu, cel mai puternic este sentimentul unui nou început. Gospodarii ies din case şi sunt frecvent văzuţi trebăluind mai mult în preajma grajdurilor şi a staulelor, prin curţi sau prin ogrăzi. În vremea reavănă de martie, când petecele de zăpadă mai persistă încă la dosuri, adică pe versantele orientate spre miazănoapte, ogrăzile se umplu de behăitul oilor, care tocmai au fătat.

 

Noateni, plecători, terţăi

Mieii zburdalnici ţopăie de colo până colo şi se repliază rapid spre ugerele materne, bătându-le frenetic cu căpşoarele şi sugând pe săturate. Acum oile fătate nu sunt mulse, tot laptele se lasă mieilor ca să se înzdrăvenească şi să fie tocmai buni de sacrificat pentru Paşti. În cel mult două luni greutatea lor nu va depăşi decât la puţine exemplare 10 kg. Mai mult de jumătate din ei vor fi tăiaţi şi vânduţi pe la clienţii din oraşe, rareori de Paştele catolic, mai mereu cu câteva săptămâni mai devreme decât cel ortodox. Sunt cruţaţi (ţinuţi, cum spun momârlanii) doar mielele cele mai frumoase şi unu sau doi miei mari şi arătoşi, care vor deveni berbeci de prăsilă. În vara ce va veni, mieii din anul respectiv vor creşte şi se vor face noateni, fiind duşi în munte separat (aleşi) de oile cu lapte (plecători), iar toamna ei nu se vor împerechea, fiind încă imaturi. În anul următor berbecii, deja bine dezvoltaţi, ce se numesc terţăi, ca şi oile tinere, mioarele adică, vor fi tocmai buni pentru mârlit, fiind lăsaţi la un loc în ciopoare (turme) de pe la începutul lunii octombrie, cu toate celelalte ovine. Dacă s-ar împerechea mai repede, adică de prin august, când oile pot intra în rut, acestea ar făta în ianuarie, în miezul iernii, când gerurile ar fi în toi, iar mieluşeii cruzi ar rezista cu greu la frig. 

 

Curăţatul locurilor

În martie fiecare crescător de animale îşi îngrijeşte mai bine oile fătate, dându-le, pe lângă fân, şi otavă şi grăunţe, pentru a avea o lactaţie mai bună. Prin spatele caselor, prin împrejmuiri mai puţin întinse (grădini) se văd urme groase de paie, rămase după hrănirea oilor. De îndată ce se adună prea multe asemenea urme şi ultima dată după plecarea animalelor la pădure, la sfârşitul lui aprilie-începutul lui mai, grădinile şi ogrăzile sunt curăţate (greblate) de aceste resturi, ca şi de orice alte gunoaie – frunze, crengi rupte, bălegar – pentru a lăsa locurile curate în vederea viitoarelor recolte de fân şi otavă. Curăţatul locurilor este doar una din muncile de primăvară şi nu cea mai importantă. Ca şi când ar vrea să răzbească afară, gospodarii momârlani încep prin a face curăţenie în jurul caselor, în grădini, apoi în ogrăzi şi, în cele din urmă, în alte părţi mai îndepărtate de case, pe locurile răspândite care pe unde, după cum s-a nimerit din moşteniri, din zestrea nevestelor şi din cumpărări. Sunt curăţate şi holdele pentru arăturile de primăvară.

 

Auşmării, Auşmării!

Resturile adunate de prin curţi, şuri, ţarcuri de fân, torişti ale oilor şi cailor de prin livezi şi ogrăzi, sunt stivuite în grămezi mari, cărora li se dă foc în miercurea din Săptămâna Patimilor, de Auşmării. Un (fel de) obicei (ritual?) cu rădăcini obscure, focurile din miercurea din Săptămâna Mare, de Auşmării, erau şi mai sunt încă aprinse de gospodari la căderea serii pentru a fi mai vizibile şi înteţite apoi de copiii strânşi în jurul lor ca să strige din răsputeri „Auşmării, Auşmării!”, ca un fel de invocaţie misterioasă. Despre originea şi semnificaţia acestei invocaţii se poate discuta mult, având în vedere că în limba veche auş înseamnă „bătrân”, „moş”, iar mării nu poate proveni decât din „mare”, „mărire”, ca şi „Măria-Ta”. Invocaţia poate fi adresată întâi străbunilor, bătrânilor neamului, în semn de omagiere, iar focul ar putea fi o reminiscenţă a vechilor ritualuri sacrificiale în cinstea unor divinităţi. Ca gest ritualic, invocarea şi cinstirea strămoşilor pot fi asemănate cu bine ştiutul cult roman al larilor şi penaţilor, strămoşi şi zeităţi ale casei şi familiei, neuitând că şi substantivul masculin auş, de multă vreme ieşit din uz, este tot de origine latină, probabil din ava. Ca o mică digresiune, cuvântul auş mai persistă în denumirea celei mai mici păsări din fauna de la noi – auşelul, care a împrumutat numele şi unui munte din Masivul Șureanu, Auşel. Auşmării poate fi în acelaşi timp şi o invocare adresată divinităţii supreme, lui Dumnezeu. 

 

Afumatul casei de Sâmţi

Alt obicei ce însemnează începutul primăverii este legat de ziua de 9 martie, sărbătoarea creştină a celor 40 de mucenici din Sevast(i)a. În limbajul momârlanilor sărbătoarea aceasta este cunoscută sub denumirea de Sâmţi. Tot omul din partea locului ştie că în ziua de 9 martie sunt Sâmţii (adică Sfinţii, care, prin deformare dialectală a dat Sâmţi); acum, conform unei credinţe străvechi, patruzeci de sfinţi bat cu toiegele (boatele) în pământ ca să intre iarna şi să iasă vara. Aşadar şi în satele din Valea Jiului ziua celor 40 de sfinţi mucenici este percepută ca sfârşit al iernii şi început al sezonului roditor de primăvară-vară. De această sărbătoare se mai leagă şi alt obicei, practicat de femei, şi anume afumatul casei, al acareturilor, curţii şi grădinilor. Actul are funcţie purificatoare şi protectoare. În dimineaţa de Sâmţi femeile mai pot fi văzute şi azi dând ocol caselor cu câte o zdreanţă fumegând în mână (mai de mult cu şomoioage aprinse de paie), apoi îndreptându-se spre grajduri, staule, livezi, ţarcuri cu fân şi holde, pentru ca ai casei şi animalele să fie feriţi de muşcătura şerpilor, pentru ca aceste temute lighioane să nu se aciueze în locurile cele mai utile din gospodărie.

 

Altă credinţă „activată” tot cu ocazia zilei de 9 martie, de fapt o superstiţie, spunea că în noaptea respectivă, pe orele 24,00, femeile şi bărbaţii care ştiau să facă vrăji pentru a lua laptele de la vacile vecinilor se furişau goi puşcă în grajdurile acestora ca să ducă şi să ascundă acolo boscoane, adică făcături, tot soiul de obiecte descântate. Am auzit vorbe despre săteni care au fost surprinşi asupra faptului în această jenantă postură. Gospodarii cinstiţi aveau la îndemână, ca antidot, alt descântec, un pic obscen, ca să-i combată  pe vrăjitori : „Ie-le laptele din oală / şi bagă-i în boală, / în fundul badâniului / şi-n pula cânelui!”  Badâniul era vasul de lemn, de forma şi de mărimea unei doniţe,  prevăzut cu un dispozitiv special cu care se bătea smântâna până ieşea untul din ea. 

 

Babele pe nou şi pe vechi

Ziua celor 40 de mucenici este şi ultima din Babele pe nou, adică în stil nou, după calendarul actual. Zilele Babelor încep chiar pe 1 martie şi sunt cunoscute pentru vremea foarte capricioasă, schimbătoare de la o zi la alta. Ba soare, ba ploaie şi vânt, ba frig, îngheţ şi ninsoare. Uneori se poate aşterne un strat gros de nea, alteori ninge cu fulgi mari şi apoşi care se topesc de îndată ce ating pământul, alteori mizguie (cuvânt ce i-a plăcut mult şi lui Ion D. Sîrbu), adică ninge des cu bobiţe minuscule de zăpadă îngheţată, numite şi mieluşei sau zăpada mieilor. Nu insist asupra superstiţiei care spune ca fiecare om îşi poate alege o Babă din  şirul celor nouă şi, văzând ce vreme e în acea zi, aşa îi va fi şi firea şi conduita peste an. Această credinţă populară este întâlnită în toate zonele ţării, în mediul rural dar şi urban. Este demnă de menţionat altă credinţă a momârlanilor, pusă în relaţie tot cu ziua de 9 martie: cum ţine vremea la Sâmţi, aşa va ţine patruzeci de zile de atunci încolo: vezi numărul martirilor de la Sevastia – tot patruzeci. În tradiţia locului se mai ţine seama şi de sărbătorile pe stil vechi, adică după calendarul gregorian, în formă nemodificată până în 1920. Astfel Babele pe vechi încep cu 13 zile mai târziu decât cele pe stil nou – în 14 martie – şi se încheie în 23 ale lunii. Momârlanii sunt auziţi spunând adeseori că dacă timpul este bun în Babele Noi atunci va fi rău în Babele Vechi şi invers. Și tot aşa cu  Sâmţii pe stil vechi şi cu cele patruzeci de zile şi meteorologia lor. Ei pot chiar să aibă dreptate într-o anumită măsură, pentru că zilele din Babele Vechi sunt cele din jurul echinocţiului de primăvară (21 martie), când bat vânturi puternice, aducătoare de furtuni sau zăpadă, fiindcă se schimbă  crugul vremii, adică iarna este înlocuită, şi nu totdeauna lin, de primăvară. Se vede treaba că în sezonul de primăvară starea vremii îi interesează foarte tare pe momârlani, deoarece muncile desfăşurate afară sunt adesea împiedicate de înrăutăţirea vremii.

 

Vânturile (h)ăle frumoase

Dacă tot veni vorba de vreme şi de capriciile ei, să amintesc de vârtejurile ce se stârnesc primăvara în martie-aprilie ca din senin, antrenând paie, praf, mici resturi menajere, ce sunt numite vânturile la (h)ăle frumoase, care dacă te prind la mijloc îţi pot lua minţile sau te pot băga în boală. Aceste vârtejuri sunt asociate cu dansul unor năluci frumoase, ielele după toate probabilităţile, care în satele din zonă sunt numite eufemistic (h)ăle (cele) frumoase. Întrucât se pare că numirea ielelor chiar cu acest cuvânt este tabu, acestea sunt desemnate prin eufemismul cele frumoase care, dacă te prind în dansul lor, te pot afecta psihic sau fizic. Rareori aceste vârtejuri de primăvară se înteţesc atât de tare încât, în câteva clipe, să poată smulge ţiglele de pe case sau grajduri, ori culca la pământ gardurile mai şubrede. 

 

Joimăriţele

Dacă am pomenit de Auşmării, care este fixat în miercurea din Săptămâna Patimilor, să aducem vorba şi despre Joia Mare, ziua imediat următoare, în dimineaţa căreia vacilor li se dădea să mănânce la iesle tărâţe şi sare amestecate cu furnicar, conţinând un pic de pământ şi resturi de lemn din muşuroaiele de furnici mari, în credinţa că vara, când vitele erau lăsate slobode în munte, ele să se ţină laolaltă, să nu se piardă unele de altele, precum furnicile! De noaptea dinaintea Joii Mari se leagă şi credinţa în Joimăriţe, acele femei urâte care le pedepseau pe fetele leneşe la tors şi dărăcit, dar, dacă ea o fi fost activă în urmă cu mult timp, este astăzi complet necunoscută în zona pastorală a Văii Jiului. 

 

De Sf. Gheorghe, locurile se opresc

Deşi o dată cu venirea primăverii gospodăriile momârlăneşti se pregătesc pentru muncile de primăvară ale câmpului, între care nici curăţatul locurilor nu e o treabă de neglijat, grija oamenilor se îndreaptă nu numai spre cioporul de oi, dar şi spre vitele mari. Caii sunt sloboziţi din vreme afară să roadă resturile de ierburi uscate rămase prin ogrăzi de toamna, dar sunt hrăniţi în continuare şi cu fân, la care se pot adăuga porumb şi tărâţe, ca ei să prindă puteri şi să fie buni de muncile de primăvară: scosul gunoiului şi aratul holdelor. Vacile sunt ţinute mai mult legate în grajduri şi hrănite şi ele cu fân la iesle, până pe la mijlocul lui aprilie, după care li se dă drumul afară să pască iarba verde răsărită prin ogrăzi. De la Sfântul Gheorghe (23 aprilie) acasă locurile se opresc, adică ierburile nu mai pot fi păşunate în devălmăşie, ci numai de animalele proprietarilor. Din 6 mai (Sf. Gheorghe pe vechi) aceeaşi interdicţie intră în vigoare şi la pădure, adică în zonele premontane de făget, unde animalele sunt urcate de regulă pe la sfârşitul lunii aprilie, după Paşti.

 

Supersitiţii de Blagoveşte

Oile pot pleca la ţară cam spre sfârşitul lui martie, de la Buna Vestire (Blagovestenie, Blagoveşte în graiul momârlănesc), 25 martie, odată cu venirea primelor berze. Altă superstiţie funcţionează şi la vederea primelor berze, când cel care le vede trebuie să-şi treacă mâinile peste faţă, ca şi când s-ar spăla, ca să-i fie faţa albă tot timpul anului. Tot aşa, dacă primul fluture văzut primăvara este alb, atunci aşa va fi şi faţa celui care l-a zărit, iar dacă el va fi închis la culoare, faţa acestuia va fi şi ea mohorâtă şi neagră de supărări. Odată cu sosirea cocostârcilor şi cu apariţia fluturilor, ciopoare mari de o sută-două, chiar de trei sute de oi pleacă la ţară în zbieretul disperat al mieilor ce nu-şi regăsesc cu uşurinţă mamele în noul vălmăşag. Turmele poposesc la câmp, prin Gorj şi zona Hunedoarei şi a Iliei, ori altele chiar prin Banat. Aici ele păşunează pe izlazurile luate în arendă, fiindcă iarba creşte mai repede la deal şi la câmpie. La munte fiind încă frig, perioada de vegetaţie începe mai târziu, iar iarba de prin ogrăzi este păstrată pentru vaci, care nu pot fi duse departe de gospodării de la începutul primăverii.

 

 

Gunoi târsuit

Scosul gunoiului de grajd, care va fi depus în grămezi (o grămadă fiind egală cu a treia până la a cincia parte dintr-o ladă de căruţă) pe porţiuni mai sărace de păşune şi pe holde, e o treabă ce poate fi dusă la bun sfârşit şi iarna, prin februarie, dar este de obicei efectuată primăvara. După ce este lăsat vreo două-trei săptămâni să se înmoaie bine în ploile de primăvară, este împrăştiat cu furca de fier sau cu lopata, iar cel de pe ţelină (pajişti, locuri înţelenite) este târsuit, adică se trece de câteva ori peste el cu o grămadă mare de mărăcini (târşi) peste care este fixat un bolovan sau altă greutate mai mare ca să poată fi bine mărunţit. Astfel, gunoiul de grajd va intra repede în pământ şi-l va îngrăşa pentru ca recoltele de fân şi otavă să fie mai bogate. Pe holde gunoiul nu va fi astfel mărunţit, deoarece odată cu aratul el va intra în pământ şi va fermenta repede. În afară de îngrăşarea pământului, gunoiul de grajd este scos pe locuri şi pentru a degaja spaţiile din faţa grajdurilor şi a staulelor, altminteri intrarea animalelor ar fi îngreuiată şi aspectul urâţit de grămezile mari de bălegar depozitat acolo.

 

La arat

Arăturile de primăvară nu au, la munte, nici pe departe amploarea celor de la câmpie. Este normal, din moment ce veniturile sătenilor sunt asigurate aici de creşterea animalelor, iar cultura plantelor (porumb, cartofi, sfeclă furajeră, dovleci, legume) practicată pe micile parcele numite holde este doar una de subzistenţă, roadele astfel obţinute fiind consumate exclusiv de membrii familiei şi/sau folosite la îngrăşatul porcilor pentru iarnă. De altminteri, condiţiile climatice şi pedologice nu sunt prielnice unor culturi pe suprafeţe întinse şi obţinerii unor recolte îmbelşugate. Aratul se face până astăzi cu plugurile trase de unu sau doi cai. Mai demult la plug se înjugau boi sau chiar vaci. Boii au dispărut de prin 1950 (şi odată cu ei şi jugurile mari de lemn), fiind înlocuiţi de cai, astăzi unicele animale folosite la asemenea munci. De arat cu tractorul este dificil, având în vedere suprafeţele mici ale holdelor. Plugurile de lemn de altădată au fost înlocuite prin anii ´70 cu pluguri de fier, de aceeaşi formă şi având aceleaşi componente, adică brăzdar, cormană sau răsturnătoare (acestea două exclusiv din fier şi la vechile pluguri), două rotile, axul central terminat prin cele două coarne. După ce a fost arat, pe la începutul lui mai, chiar în aceeaşi zi dacă vremea o îngăduie, pământul din holde este mărunţit cu sapele şi curăţat de resturile vegetale rămase de anul trecut.

 

Pusul în pământ, împociatul

Apoi se trece la semănat, operaţiune numită de ţărănii locului pus în pământ. Porumbul şi cartofii sunt puşi în cuiburi în care, din două în două se aruncă şi câte o sămânţă de bostan pentru ca la toamna viitoare porcii să aibă ce mânca. Fasolea şi legumele sunt semănate sau răsădite cu două săptămâni mai târziu, deoarece ele au nevoie de mai multă căldură pentru a răsări şi a creşte. După trei săptămâni de la pusul în pământ, culturilor li se dă prima sapă (praşila dintâi), ca să fie stârpite buruienele şi să fie afânat ogorul, pentru a reţine mai uşor apa de ploaie. La începutul lui iunie, uneori şi mai târziu, plantele care au crescut mult, sunt îngropate (praşila a doua), adică la rădăcină li fac grămezi de pământ (muşuroaie) care vor ţine apa în cursul verii, ce este de obicei mai secetoasă decât primăvara. În acelaşi timp buruienele sunt din nou nimicite, de-acum încolo nemaiavând putere să năpădească plantele cultivate care vor creşte mari, se vor maturiza şi vor da rod. Tot atunci fasolea (denumită aici, prin confuzie, mazăre) este împociată, adică la fiecare cuib este înfipt câte un arac (numit pocie) pe care vrejurile se caţără, ea fiind o plată agăţătoare. Rareori, prin partea locului se punea mazăre oloagă, adică fasole ţucără, care nu are nevoie de araci, nefiind un soi căţărător.  

 

Auzit-aţi de Joia Verde, Vinerea Brumei, Sâmbăta Pietrei, Viermănul ori Marţea dintre Tunuri?

Superstiţiile legate de munca pământului sunt numeroase. O serie de sărbători cu iz păgân, care nu figurează deci în nici un calendar creştin, au fost inventate şi respectate (ţinute), mai cu seamă de femei, cărora le revine cea mai mare parte din lucrul la holde primăvara. Joia Verde, Vinerea Brumei, Sâmbăta Pietrei, Viermănul se înşiruie toate către sfârşitul primăverii şi interdicţia de a lucra la pământ este straşnică pentru a nu tulbura elementele naturii ce pot dăuna grav culturilor: bruma şi îngheţurile ivite în unele nopţi de primăvară ca din senin, grindina, omizile. Cât despre Joia Verde, care se numeşte aşa parcă în cinstea naturii verzi, aş putea spune amuzat că ar fi prima sărbătoare ecologică cunoscută la noi. Însă nu despre ecologie e vorba aici, ci despre interdicţia de a lucra la holde pentru ca plantele să nu rămână care cumva mereu verzi, să nu se coacă niciodată! În aceeaşi săptămână e serbată şi Marţea dintre Tunuri, rea de trăsnete şi despre a cărei denumire hazlie şi uluitoare am vorbit şi cu alt prilej. Interdicţiile de a lucra în aceste zile sunt, nu-i aşa?, de natură magică, drept pentru care şi acest fel de sărbători ne duce cu gândul la o lume arhaică. 

 

Bruma de Gheţari. Focuri în livezi

Alte îndeletniciri din sezonul de primăvară sunt curăţatul pomilor de uscături şi îngrăşatul pământului de la rădăcinile lor tot cu bălegar, se înţelege. În zonă pomii înfloresc până la jumătatea lunii lui florar şi leagă rod imediat după sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai). În aceeaşi perioadă, 22-24 mai, mai ales noaptea se produce, uneori, o răcire a vremii, cunoscută sub denumirea de Gheţari, fiindcă acum bruma şi îngheţul se pot produce subit şi distruge rodul pomilor ce abia se înfiripă. Ca să le combată, oamenii locului, ca şi alţii din diferite zone, aprindeau seara şi întreţineau noaptea printre pomi focuri ce fumegau, în aşa fel încât fumul cald să topească bruma ce s-ar fi depus pe flori.

 

 

Tunsul oilor

O muncă prestată doar de bărbaţi este tunsul oilor, în prima decadă a lui mai. O ţurcană de talie obişnuită dă 3-3,5 kg de lână, mai aspră dar şi mai multă decât la alte rase de oi, ţigăi (oi birci, aşa cum le zic momârlanii) sau merinos, de talie un pic mai mică şi mai sensibile la frig. De aceea la munte sunt crescute doar ţurcane.

Cu lâna la spălat

După aceasta, continuarea trebii revenea gospodinelor, care se duceau cu lâna la spălat, de obicei, pe firul pâraielor ce coboară din munte –  Roşia, Bolii, Jieţ, Taia, Voivodu, Maleia, Biraina, Șasa, Larga, Lăpuşel, Izvor, Sălătruc, Polatişte şi multe altele. Aici ele lăsau lâna la înmuiat în apa rece, apoi  o scoteau afară şi o băteau cu un mai de lemn pe câte un bolovan până o curăţau de toată murdăria strânsă peste iarnă prin staulele unde înnoptau ovinele.

 

Pieptănatul şi ţesutul lânei

După ce era uscată la soare, lâna era strânsă si pusă în saci şi în desagi, în aşteptarea dărăcitului (pieptănat) şi a torsului de toamna şi de iarna. Apoi, către primăvară, venea urzitul, învelitul şi năvăditul, erau instalate războaiele de ţesut şi fetele, femeile măritate şi bătrânele ţeseau materiale pentru cioareci, străiţi (traiste), desagi, pricoiţe (pături), ţaprage (velinţe), căputuri (sumane trei sferturi), şube (sumane lungi, de obicei neîmbrăcate pe mâneci) şi obiele de lână cu care se îmbrăcau jienii, cărau  alimente şi diverse alte lucruri, se înveleau (se acopereau) pentru a dormi sau le puneau sub şeile de lemn ale cailor. Odinioară ţesutul la război şi cusutul cămăşilor bărbăteşti şi femeieşti şi al cătrinţelor ocupau aproape tot timpul femeilor până la Paşti.

 

Momârlani cu strai(ţ)e noi

Atunci momârlanii se înveşmântau în straie noi, albe şi cusute măiestrit, spre fala femeilor care reînnoiau, după puteri, modelele şi ornamentele de la an la an. De Paşti, cea mai mare sărbătoare creştină, momârlanii se duceau cu nespusă bucurie la nedei în toate cele trei zile, dar şi la Duminica Tomii (o săptămână după Duminica Paştelui), de Ispas (Înălţare) şi Rusalii (Pogorârea Sfântului Duh), ca şi de Sfântul Gheorghe, atunci când sărbătoarea nu cădea în Postul mare, ca în acest an de graţie 2009 sau ca, de pildă, în anul de pomină 1977. Despre sărbătorirea şi nedeile de Paşti vom vorbi însă într-un capitol separat.

 

 

 

 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.