Cu calabalâcul la colibă

După ce acasă au luat sfârşit muncile fânului, de obicei către începutul lunii august, momârlanii se deplasează, cu tot calabalâcul, la pădure, adică în zonele de făget, unde se instalează în mici locuinţe, modeste ca grad de confort, numite de ei colibe, iar de orăşeni conace. Acest urcat estival la colibe este, şi el, o fază a micii transhumanţe, întrucât, până în zilele noastre, mai pot fi văzuţi momârlani care, cu mic, cu mare, pleacă de acasă cu vitele mari – vacile şi caii – şi, însoţiţi de indispensabilii câini, se îndreaptă de-a lungul plaiurilor, spre colibele de sub munte. Cum am menţionat şi în alte dăţi, momârlanii fac limpede deosebirea între acasă, la pădure şi în munte, cele trei etaje, atât climatice cât şi de relief, corespunzând zonelor de jos, din sate, apoi de pe piemonturi, de sub pădurile de brazi, şi, în sfârşit, din zonele subalpine şi alpine, din arealul bradului şi de mai sus. Ele coincid, de fapt, cu trei etaje relativ diferite economic în raport cu modul de funcţionare a tradiţiilor pastorale. Astfel, reşedinţa de bază este acasă, acolo aflându-se domiciliul stabil al fiecărei familii, acolo fiind iernate animalele, acolo localizându-se cea mai mare parte a avuţiei imobiliare – casă, acareturi, terenuri, holde şi livezi. Sălaşele de vară de la pădure – colibele, locuite, în general, din mai până la jumătatea lui octombrie – nici nu au fost vreodată măcar înregistrate în evidenţele primăriilor drept locuinţe sezoniere. Cu atât mai puţin…

 

...stânele din zona alpină,

unde momârlanii sălăşluiau altădată la vaci şi se mai adăpostesc încă în cele de pe lângă strungile de oi. Stânele din golurile de munte (de exemplu din Gura Plaiului, Parâng), învecinate cu locurile de la pădure, au dispărut, aproape în totalitate. Mai sunt în stare de utilizare stânele de la oboarele (târlele) de oi din Slima, Slivei, Scăriţă, Coasta lui Rus, Gherăşu ş.a. În urmă cu cincizeci-şaizeci de ani, dar şi mai recent, în Slima sau Coasta lui Rus erau urcate şi vacile, care erau păzite de fete şi de femei tinere şi nu erau amestecate cu oile. La stânele de vaci oamenii locului rămâneau cel mult două luni pe vară, iar la cele de oi trei luni, de la finele lui mai până la începutul lui septembrie.

 

Poftiţi în stână

Spre deosebire de stâne, care înainte vreme, deşi construite din bârne  de brad şi acoperite cu şindrilă, uneori cu carton gudronat (papir), colibele erau/ sunt adăposturi puţin mai confortabile. Printre bârnele nelipite (netencuite pe dinăuntru) ale stânelor vântul bătea în voie, iar înăuntru nici vorbă de sobă. Focul se aprindea direct pe vatră, făcută de obicei din lespezi mari de piatră, iar fumul se răspândea nestânjenit în toată încăperea, mai ales pe vreme rea. De o parte şi de alta a vetrei erau înfipte în pământ pirostrii, pe care se fierbea laptele şi se prepara mâncarea caldă. Nici vorbă de mobilier, doar sub acoperiş câteva policioare pe care se puneau vasele cu laptele fiert. La fel, nici vorbă de tavan ori de horn, fumul ieşea direct prin acoperişul de şindrilă (praştilă), şi nici de podele. Pământul bătătorit le înlocuia. Patul, dacă exista, era făcut din stinghii de brad cioplite cu securea şi dormitul, în aceste condiţii, era o adevărată probă de fachirism. Prin aşternutul întocmit din cojoace sau din ţaprage groase de lână ţurcană stinghiile „masau” zdravăn coastele ori spatele celor întinşi să se hodinească. Păstorii, în majoritate, dormeau direct pe pământul bătătorit, înveliţi în cojoace. În orice caz, dormitul nu constituia o problemă.

 

Somn de voie sub stele ori în podul grajdului

Vara, oamenii munţilor se culcau şi sub cerul liber, înveliţi în cojoace mari, ciobăneşti. Când timpul era favorabil, mai jos, la colibe, îşi aşterneau câte un ţol în vreun porculete transformat în pat, se înveleau cu pături şi dormeau aşa, sub stele. De multe ori, toată familia îşi aşternea în podul grajdurilor, pline cu fân, dormind în miresmele de ierburi uscate, adormind şi trezindu-se cu rumegatul vacilor în urechi. Dintre alte piese de mobilier, masa, dacă exista şi ea, era foarte mică şi scundă. Dacă nu, se mânca direct pe pat sau pe buşteni groşi de fag ori brad, postaţi „în picioare”. Uşile nu se încuiau niciodată. În stână se înghesuiau, pe vremuri, patru-cinci, chiar şase oameni, mai ales la vaci, care noaptea se odihneau sub cerul liber, de jur împrejurul stânei, păzite de dulăi vigilenţi.

 

La stâna oilor, păzită de câinii buni de urs

Stânele de la strungile de oi erau mai bine construite şi dotate. Ele a(vea)u de regulă două încăperi, una prevăzută cu un mobilier rudimentar – pat de stinghii, masă, eventual scaune, unde dormeau baciul si ajutoarele sale. Baci se numeau oamenii care, cu rândul, erau la brânză: ei preparau caş, urdă şi jintiţă din laptele muls în cantitate egală cu cea stabilită la măsurat, în prima zi, pregăteau şi mâncarea pentru ciobani, servindu-i de trei ori pe zi. Ciobanii, în număr de trei, patru sau cinci, în funcţie de numărul de oi din strungă, dormeau lângă acestea, la oboare, pentru a le păzi noaptea de atacul urşilor, ajutaţi de trei, patru sau cinci câini, ciobăneşti carpatini mari, care erau buni de urs, adică îndrăzneţi şi dispuşi să hărţuiască fiarele atunci când dădeau iama în ciopor. În munte astfel de întâmplări erau şi sunt relativ frecvente, destule animale căzând pradă dihăniilor într-o singură vară, cu toate eforturile păzitorilor. A doua încăpere era  destinată preparatului brânzeturilor: aici se punea la scurs caşul în sedile, aici se păstra până la plecare, tot aici se strângea zerul ce se dădea de mâncare câinilor. De asemenea, dintr-o parte de zer, prin fierbere, se obţinea jintiţa, dulce-acrişoară şi răcoritoare. Încăperea destinată preparării brânzeturilor se numeşte celar. În celar (cealari) mai erau bine păstrate şi alimentele necesare pentru hrana bacilor şi a ciobanilor. 

 

Interior de colibă

Colibele, construite la fel ca stânele, ofereau însă un pic de… confort. Multe erau lipite, adică tencuite la interior, erau podite sus şi jos, care va să zică aveau tavan şi duşumele din scânduri de brad. Mobilierul, modest dar asigurând strictul necesar, se constituia din pat de scânduri aşternut cu fân, masă mică şi scundă tot din scânduri de brad, un raft (podişor) din acelaşi material pentru vase şi alimente, câteva scăunele şi, eventual, o laviţă. Erau nelipsite poliţele, din scânduri de fag ori brad. Într-un colţ era soba ţărănească, de obicei din cărămidă, muruită cu lut şi văruită. Uşile se închideau cu zăvoare de lemn, manevrate cu chei speciale, din fier, prevăzute cu o limbă mobilă şi care, introduse prin gaură, era mişcată în stânga şi în dreapta până se prindea în una din crestăturile zăvorului pentru a-l da la o parte ori a bloca uşa. Mai târziu zăvoarele de lemn au fost înlocuite cu altele, din platbandă groasă de fier, în orificiul cărora se înşuruba, tot cu ajutorul unei chei speciale, o tijă din acelaşi metal. Încuietori ingenioase şi inexpugnabile, ce poţi să zici!  

 

Cu căţel, cu purcel, ba chiar şi cu găini

Este un mic spectacol etnografic să vezi vara convoaiele de animale, în primul rând vaci, care suie domol spre colibe însoţite de aproape toată familia (cu excepţia bătrânilor, în general trecuţi de şaptezeci de ani) şi de cai şi măgari încărcaţi cu multe bagaje: desagi, ţaprage şi cojoace, mahaleaua, cum îi spun oamenii locului, mai mult în glumă. Bărbaţii se ocupă de transportul cu caii, uneori înhămaţi şi la căruţe, iar, la urmă, femeile de urcatul porcilor, nu rareori de al purceilor de lapte înşiraţi după câte o scroafă tare grijulie să nu-şi piardă progenitura. Ceea ce multora li se pare amuzant, mai cu seamă orăşenilor, este/era faptul că unii momârlani, care se porneau de acasă cu toată familia,  trebuiau să ducă la pădure, băgate în desagi, şi găinile, iar femeile, în câte o traistă bine legată la gură, câte o pisică de care nu se îndurau să se despartă, lăsând-o să rabde de foame acasă. În micul lor exod, oameni, păsări şi animale erau gardaţi de câini ciobăneşti, care le asigurau, credincioşi, paza bună pe toată durata şederii la pădure, unde gadinele pot apărea, în mici incursiuni prădalnice, mai ales toamna.

 

În căutarea păşunilor mai bune

Diferenţele de ordin economic dintre cele trei etaje climatice şi de relief sunt evidente pentru orice crescător de animale din zonă. Deşi într-o economie, alta decât una de tip rural, nu par prea însemnate, totuşi,  tocmai ele au făcut  diferenţierea, vreme de sute de ani, între activităţile specifice vieţii momârlanilor. Terenurile mai productive sunt situate, bineînţeles, jos, în sate. La fel, tot acolo iernile sunt puţintel mai blânde şi nu la fel de lungi, iar locuinţele pentru oameni şi adăposturile pentru animale mai temeinic construite. Pământurile din zona pădurilor de fag, mai sărace, le oferă doar fâneţe, cu o singură recoltă pe an, şi păşune pentru vaci, oi şi cai. De aceea, la pădure, vitele mari sunt ţinute numai trei-patru luni pe an – mai, august, septembrie şi o parte din octombrie. Oile coboară aici doar toamna. Vara, ele sunt scoase (urcate) în munte. La fel, caii şi vacile, în iunie şi iulie. Pajiştile alpine cu iarbă fragedă sunt locurile de ospătare ale acestora. Ieşitul în munte este obligatoriu, deoarece în iunie şi iulie, cu o lună mai târziu decât acasă, prin ogrăzile şi pe coastele de la pădure creşte şi se maturizează fânul care va fi recoltat în august şi la începutul lui septembrie. Cei care nu pot să stea cu vacile în munte – astăzi statul cu ele la stână este o situaţie rarisimă – le coboară acasă în perioada iunie-iulie, ca să-şi poată vedea de fânul de prin ogrăzi, aşa cum am arătat în capitolul precedent.

Aşadar, de primăvara până toamna o parte din gospodari se preumblă de două sau chiar de trei ori cu vitele de acasă la pădure şi invers. Unde mai pui că la pădure majoritatea deţine locuri în mai multe părţi şi se mută cu tot avutul mişcător de la o colibă la alta. Este o mişcare permanentă în căutarea unor păşuni cât mai bune, în aşa fel încât producţia de lapte să nu aibă de suferit din pricina hranei insuficiente pentru vaci.

 

Creşterea animalelor e baza

Întreţinerea animalelor din gospodărie este ocupaţia de căpetenie a momârlanilor, oriunde s-ar afla: acasă, la pădure sau în munte. Confortul şi bunăstarea lor, atâta cât au putut ei să-şi îngăduie, au depins mereu de cantitatea şi de calitatea produselor de origine animală, din care se hrăneau şi membrii fiecărei familii, dar care, în cea mai mare parte, erau vândute în oraşe. Cu siguranţă, acest proces de furnizare de produse lactate, neorganizat şi spontan, s-a pus în mişcare de când a apărut masa de orăşeni, în cea mai mare parte lucrători la exploatările miniere, respectiv de prin 1870-1880. Până atunci se făcea schimb de mărfuri între diferite zone pastorale din regiune, pe de o parte, şi între jieni şi ţăranii din alte zone agricole, în special din Țara Haţegului, nordul Olteniei şi Mărginimea Sibiului, pe de altă parte.

 

Ziua laptelui

Transportul periodic al acestor produse din munte şi de la pădure către oraşe ocupa, vara, o bună parte din timpul momârlanilor, în special al femeilor. La două sau la trei zile ele coborau cu laptele la oraşe. Ziua când laptele era dus la vânzare în oraşe, la clienţi tocmiţi dinainte şi stabili pentru o bună bucată de vreme, de multe ori pentru ani de zile, se numea ziua de lapte. Atunci, dis-de-dimineaţă, de pe la ora 6,00, femeile şi copiii mai mărişori o porneau la vale, adică tunau acasă sau în oraş, după ce încărcau caii înşeuaţi cu şei de lemn (tarniţe) sau măgarii cu samare în cârcă, cu o pereche ori două de desagi în care băgau bote mari de lemn de câte 7-8 l, pline cu lapte. După două-trei ceasuri ajungeau în oraş, unde începea împărţitul laptelui pe la barabe şi domni, umblând din uşă în uşă. Îmi aduc aminte că, pe la începutul anilor ´50, bunica şi mama spuneau că se duc cu laptele în talieni, o denumire sinonimă, dar fără urmă de jignire, cu termenul de barabe. Foarte probabil ca acest cuvânt, talieni, să provină de la italieni, prin afereza vocalei i, şi e bine ştiut că, printre primii veniţi să lucreze în construcţii de drumuri şi de case, s-au numărat italienii din regiunea Friuli (Trieste). Înainte de a demara exploatarea propriu-zisă a cărbunilor, a fost nevoie de şosele, de calea ferată (gara din Petroşani a fost inaugurată în 1870), de funiculare (corfe) şi de căi ferate înguste, între mine şi preparaţii, de sedii ale companiilor miniere şi de locuinţe pentru personalul de conducere, dar îndeosebi pentru mineri. Mulţi dintre acei italieni au rămas în Valea Jiului, unde şi astăzi mai trăiesc strănepoţi  de ai lor. Un litru, doi sau trei, nu mai mult, pe la fiecare client, atât împărţeau (şi o mai fac şi azi) soţiile şi fiicele de momârlan. Plata se făcea o dată pe lună, de la fiecare client în altă zi, aşa că sătenii aveau bani de cheltuială în permanenţă. Cu această brumă de venit se întreţineau ei în fiecare vară.

 

Alimente & surogate

Împărţitul laptelui o dată isprăvit, cei care coborau în oraş (aproape niciodată bărbaţii, care rămâneau la coasă sau erau la ciobănie, sus în munte, la oi) treceau la aprovizionare, făcând cumpărături, în special din piaţa agro-alimentară: legume (roşii, ardei, castraveţi, fasole păstăi, varză) şi mai rar fructe (de obicei pere, prune, pepene galben, lubeniţă şi struguri). Nu uitau să ia pâine şi mălai pentru mămăliga oamenilor şi a câinilor. De asemenea, paste făinoase: macaroane, fidea şi tăiţei. Cafea, bere, băuturi răcoritoare şi mezeluri se cumpără mai de curând. Multă vreme cafeaua naturală, prea scumpă, a fost înlocuită cu surogate diverse: Enrilo, Unica, Menado sau Cicoare. Surogatele de cafea se consumau îndulcite, cu pâine, la zile de post, sau în amestec cu lapte, în zilele de dulce (frupt). Aşadar surogatele de cafea erau folosite drept hrană şi nu pentru băut, pe post de delicatese.

 

Cu străiţile pline înapoi la lucru

Odată terminate treburile în oraş, sătencele sau copiii lor o porneau pe plaiuri în sus, din nou spre colibe, cu desagii şi străiţile pline cu de-ale gurii. Se mai suiau şi călare, ca să-şi cruţe din puteri, fiindcă la colibe, unde soseau pe la orele 2,00 - 3,00 ale după-amiezii, îi aştepta munca la fân ori pornitul cu vacile în păşune, atunci când acestea nu erau duse de dimineaţă să pască în munte, dacă se afla în apropiere. Împreună, membrii familiei reunite înfulecau în pripă hrană rece şi fructe din cele aduse din oraş şi apoi se puneau pe treabă: la întorsul şi la strânsul fânului, la clăditul căpiţelor, dacă existau şi porculeţi uscaţi.

 

Copii cu vitele la loc slobozit

Cum spuneam, copiii erau trimişi, de pe la ceasurile 4,00-5,00, cu vitele în păşune, pe cositură sau pe câte un loc slobozit, adică o bucată de fâneaţă mai sărăcăcioasă care nu mai era cosită pentru iarnă. La venirea serii se strângeau toţi la colibă, oameni şi animale. Vacile erau băgate în grajduri şi mulse. De multe ori, când vremea era frumoasă şi caldă, vacile se lăsau afară peste noapte, fiind închise în ţarcuri (oboare) sau legate în apropierea grajdurilor, de pari scurţi, cu clenciuri la capăt, înfipţi în pământ. Și cina era la fel de frugală ca şi prânzul, servit direct pe cositură, lângă fânul împrăştiat să se usuce sub soarele lui august. 

 

Procedee de conservare

În dimineaţa următoare, când nu era ziua de lapte, momârlanii luau treburile de la capăt. Se sculau cu noaptea în cap, odată cu ivirea zorilor, femeile se îndreptau spre grajduri, unde râneau (scoteau bălegarul afară) şi mulgeau văcuţele cu lapte, apoi strecurau laptele şi neapărat îl fierbeau, după caz, în căldări, ceaune (ciuhaie) ori cratiţe mari. Altfel, vara laptele s-ar fi alterat şi ar fi fost păgubit. Apoi era depozitat la răcoare în troace (coveţi) de lemn sau în oale de pământ ori, mai târziu, smălţuite. Aceleaşi procedee de conservare erau folosite şi la stâne. Era singura modalitate de a păstra laptele nestricat până a doua zi, când era iarăşi dus la oraş.

 

(E) miros şi rost de fân cosit

O zi de lucru la fân le aştepta apoi pe femei, începând de pe la prânzul mic (10,00 dimineaţa). Li se alăturau copiii mai mărişori, iar la strâns şi clădit în stoguri şi bărbaţii, care lăsau deoparte coasa, până la căderea serii, când, pe răcoare, mai coseau câte un rost, două. Printr-un rost de fân cosit se înţelege o bucată rezonabilă de zece-cincisprezece brazde, lungi de circa 15 m şi cosite totdeauna la vale, în josul locului. Niciun cosaş momârlan nu coseşte şi în susul locului, la deal, cum procedează numai unii cosaşi maramureşeni. Lucrul la fânul de la pădure nu se deosebeşte aproape deloc de cel descris deja la făcutului fânului de acasă – a se vedea secvenţa intitulată O zi de vară într-o gospodărie momâr­lănească, publicată în numărul festiv al ziarului din 10 august 2009. Singura diferenţă constă în cantitate, fiindcă fânul de la pădure este mai subţire, adică nu creşte aşa de înalt şi des precum cel de acasă, unde terenurile sunt mai productive.

Este un avantaj în sensul că fânul se lucrează mai uşor şi se usucă mai repede, chiar într-o singură zi cu soare puternic. Tot productivitatea scăzută a terenurilor face ca, la pădure, otava să fie o raritate. Doar parcelele foarte bine îngrăşate cu bălegar de lângă unele colibe se acoperă, până către finele lui septembrie, cu un covor des şi mătăsos de iarbă, care este rareori cosită şi uscată pentru iarnă.

 

Brozbe de mâncare, brozbe văceşti în podzolice

Prin preajma colibelor se văd grădini cu pruni urseşti, ce dau fructe dulci şi zemoase acoperite de un puf brumăriu, folosite îndeosebi pentru producţia de ţuică. Tot pe acolo se zăresc grădiniţe în care, către sfârşitul primăverii, când vremea se mai încălzeşte, se seamănă (se pun în pământ) cartofi, napi (brozbe de mâncare), ceapă, sfeclă furajeră (brozbe văceşti), pentru hrana oamenilor şi a animalelor. Cartofii şi rădăcinoasele cresc foarte bine în solurile brune de pădure (podzolice), legumele fiind astfel mai fragede, dulci şi suculente. Acest lucru presupune că la sfârşitul lui mai şi începutul lui iunie parcelele respective au fost săpate, pregătite pentru semănat, apoi legumele au fost prăşite (praşila întâi) şi îngropate (muşuroite, praşila a doua) pentru ca la rădăcina lor să fie reţinută mai mult timp apa de ploaie, deoarece prin solurile de pădure, pietroase, ploaia trece ca prin ciur. Brusturii de nap şi sfeclă, împreună cu urzicile ce cresc din abundenţă pe lângă grămezile de bălegar de la grajduri, sunt tocate, fierte şi îngroşate cu mălai, pentru a fi date ca hrană porcilor. 

 

Cai gingaşi la apă, oi pe urma vacilor

După recoltarea fânului din ogrăzi, terenurile de aici nu sunt imediat păşunate ci se lasă ca să otăvească, să crească o spumă de iarbă verde, unde vacile sunt lăsate (slobozite) ultima dată, înainte de a fi coborâte acasă. Nimic nu se face la întâmplare – momârlanii au în vedere ca animalele să fie mereu bine hrănite pentru a nu scădea producţia de lapte, iar toamna, la pădure, pajiştile vor fi fost păşunate şi se vor fi uscat după căldura verii. Aşadar, iarba din ogrăzi prinde bine la sfârşitul lui septembrie şi în prima jumătate a lui octombrie. Caii, mai puţin pretenţioşi la mâncare (dar mai gingaşi la apă, spun momârlanii), rod ce a mai rămas pe sub făgete şi prin rovine (terenuri mlăştinoase), iar oile, coborâte din munte, pasc pe urma vacilor, pentru că, mult mai mici, ele îşi agonisesc mai uşor hrana. Oile, zic ei, au gura mai mică şi rod mai bine ceea ce rămâne pe păşunile păscute de vaci. Aşa este, dacă ne gândim că greutatea în viu a unei vaci poate depăşi 300 kg, pe câtă vreme cea a unei oi atinge mai rar 40 kg. Ca un amănunt, deloc lipsit însă de importanţă, trebuie spus că adăpatul animalelor la pădure nu este o problemă, având în vedere mulţimea de izvoare şi de pâraie care curg zglobii la vale, pe coastele subalpine. 

 

E Vinerea Mare, deci tună acasă

Când bucatele de prin grădiniţele din preajma colibelor sunt strânse şi depozitate în gropi, special săpate şi amenajate sub pământ ca nişte mici beciuri, sau transportate acasă, apoi când şi prunele sunt culese şi golite în butoaie şi putini, toată suflarea – oameni şi animale – se îndreaptă către gospodăriile din sate, adică tună acasă refăcând, à rebours, drumul de astă-vară, când momârlanii urcau, adică, după spusele lor, ieşeau cu vitele la pădure. Din miezul toamnei (14 octombrie, Sfânta Paraschiva, cunoscută în popor şi sub denumirea de Vinerea Mare), toată partea mişcătoare a gospodăriei se instala acasă, pregătindu-se pentru iarnă.

 

LEXICON MOMÂRLÄ‚NESC (II)

de Ioan Lascu

BAIE - SCALDÄ‚

BAIONETÄ‚ – BANET(Ä‚)

BALAMUC (fig.) – ȚÎRCOȘ (din maghiară: CIRKUS); CEARDOȘ (din maghiară: CSARDAS)

BALAST - ȘOATÄ‚R

BALOT (DE STOFÄ‚, PÂNZÄ‚ ETC.) – VIG (din maghiară)

BALTÄ‚ - TÄ‚U

BAN(I) – CRIIȚAR(I)  (din germană: KREUZER)

BAPTIST – POCÄ‚IT  (denumire generică pentru toate sectele neoprotestante)

BARIERÄ‚ (de cale ferată) – RAMPÄ‚ 

BASMA – CÂRPÄ‚ 

BASTARD – FOATI

BASTON – BÂLTAC 

(DE) BAȘTINÄ‚ – (DE) VATRÄ‚

BATIC – v. BASMA

BATJOCURÄ‚ – CIUFALÄ‚ 

(A) BATJOCORI – (A) BAJUCURI, (A) CIUFULUI

BAZACONIE – MNIREAZ

BÄ‚IAT – COP(T)IL

(A SE) BÄ‚LÄ‚CI – (A SE) MOCIRLI (d. porci)

BÄ‚LTOACÄ‚ – GÂLDÄ‚U

BÄ‚LȚAT – FLORAN (d. vaci)

(A) BÄ‚NUI – (A) PREPUNE

BÄ‚NUIT – PREPUS

BÄ‚RBAT – OM

BÄ‚RBIE – BARDILE (pl., d. vaci)

(A) BÄ‚TÄ‚TORI – (A) DRÂPUI

BÄ‚TÄ‚TORIT – DRÂPUIT

BÄ‚TÄ‚UȘ (adj.) – BATAIOS

BÄ‚Ț – BÂT

BERC, BEARCÄ‚ – CIONT, CIOANTÄ‚

(A) BEȘTELI – A FACE DE COMED(I)E

BEȚIGAȘ, BEȚIȘOR – TICARÄ‚U

BETON – ȚÎMENT

BEȚIV – BEȚÎU

BEZMETIC, BUIMAC – T(I)ERNAUC

BIBILICÄ‚ – CÂȚÄ‚

BICI – ZB(D)ICI

BILET – ȚÎDULÄ‚; A DA ȚÎDULÄ‚ LA MÂNÄ‚ – A ÎMPUTERNICI PRINTR-UN ÎNSCRIS

BINECRESCUT – CREȘTIN (fig.)

BIROU, BIROURI – BDIRÄ‚U, BDIRÄ‚IE

BISTRIȚ, BISTRIȚÄ‚ – VÂNÄ‚T, VÂNÄ‚TÄ‚ (d. PRUNII, PRUNELE BRUMÄ‚RII)

BIVOLIȚÄ‚ – BIBOARCÄ‚

(A) BÂJBÂI – (A) BRATACI

BÂJBÂIT, BÂJBÂIALÄ‚ – BRATACIT

(A) BÂLBÂI – (A) BÂJBAI

BÂLBÂIT – BÂJBAIT

BÂLCI – COMED(I)E

BÂTÄ‚ – BOATÄ‚

(A) BÂȚÂI, (A) DA REPEDE DIN COADÄ‚ – (A) FÂSTÂCALI  

(A) BÂZÂI – (A) BORNAI

BÂZÂIT – BORNAIT

BLANÄ‚, SCÂNDURÄ‚ GROASÄ‚ – FOASTÄ‚NÄ‚

(A) BLEȘTI, (A SE) PLEOȘTI – (A SA) CIUFLECA

BLOND – (CU PÄ‚RUL) GALBIN

BLUZÄ‚ – CAMEȘUIE

BOACÄ‚NÄ‚, BOACÄ‚NE – BOGDÄ‚ȘII, CROAZNE, PULEZÄ‚  (frecvent la pl.)

BOALÄ‚ – BETEȘUG

BOARFÄ‚ (d. îmbrăcăminte) – ZDEANȚÄ‚, DÂRZÄ‚

BOBOTEAZÄ‚ – BOTEZÄ‚ (numai la pl.)

BOCANC – PAPUC

BOCET - JELE

(A) BOCI – (A) JALI

BOCIT - JALIT

BOCNÄ‚ (d. îngheţ) – (ÎNGHEȚAT) SLOI

BOGÄ‚TAN, BOGÄ‚TAȘ – BOGATOI

BOGÄ‚ȚIE - BOGATATE

(A SE) BOLBOȘA, (A SE) BULBUCA, (A SE) HOLBA – (A SE) BOLBOIA

BOLBOȘAT, BULBUCAT – BOLBOIAT

BOLFÄ‚, UMFLÄ‚TURÄ‚ - MODOVÂLCÄ‚ (NODOVÂLCÄ‚)

BOLDEI – BOLDEU, COPÄ‚U, VRUȚÄ‚

BOLNAV – BETEAG

BOLNÄ‚VICIOS – BET(I)EGOS

BOLȘEVIC  - (prin deformare) BORȘOVIC

BOMBOANÄ‚, BOMBOANE – BOBONȚ, BOBOANȚÄ‚

(A) BONCÄ‚LUI – (d. tauri, vaci) (A SE) BORÂȘCAI

BONCÄ‚LUIT – BORÂȘCAIT

(A) BORÎ – (A) VARSA

(A SE) BOSUMFLA – (A SE) ÎMBRUSTURA

BOSUMFLAT – ÎMBRUSTURAT

BOTOS – CU BUZELE SLOBOZÎTE

BRAȘOAVE – PALAMANELE (numai la pl.)

BRAV – BRAVOR

BREAZ – BRIZ

BRICEAG – BRIȘCÄ‚

BRÂNCI – GHIOLD (DIOLD)

(A) BRODA – (A) ÎMBRODA

BROTAC, BROTÄ‚CEL – RACANEL

BRUN, BRUNET – BARNACI

(LA) BRUTAR – (LA) PEC

BUBOI – BUBONI

(A) BUBUI – (A) DUDUI

BUBURUZÄ‚ – PAPARUIE

BUCATÄ‚ – DARAP (din maghiară: DARAB)

BUCHET – MOTOȘINÄ‚

(A) BUCȘI – (A) BURDUȘI

(A SE) BUCURA – (A SE) ÎMBUCURA

BUFNIȚÄ‚ – BUHÄ‚

BUHAI (reg. TAUR) – BICARÄ‚U

BULETIN – BOLENTIN (prin deformare)

BULGÄ‚R(E) – GRUȘ

BULINÄ‚ – PUP

(A SE) BULUCI – (A) ÎNVOLBA

BULUCIT – ÎNVOLBAT

BUM (interj.) – PÂU

BUNAVESTIRE  - BLAGOVEȘTE(N(I)E)

BUNCEAG, ÎNGRÄ‚MÄ‚DIRE DE CRENGI, FRUNZE USCATE ȘI IERBÄ‚RIE – RASC

BUNDÄ‚ – BITUȘCÄ‚

BUNGET – BUHACI

BUNIC – BUN

BUNICÄ‚ – BUNÄ‚

BURDUF – BURDUȘ (mai ales cu sens uşor peiorativ d. animale tinere: MIȘEL)

BURLAN - DUDÄ‚

BURTÄ‚ – FOALE

BURUIENIȘ – BUIEG

(A SE) BURZULUI – (A SE) NACIMBRI

BURZULUIALÄ‚ – NACRIMBREALÄ‚

(A) BUȘI – (A) BURDUȘI

BUȘTEAN (uşor putrezit) – CATUR

BUTOI – BUTONI

BUTUC (pt. foc) – CARAVEI 

BUTURUGÄ‚,  BUTURÄ‚ – BUTOARÄ‚

(A) DA BUZNA – (A) DA BOBÂSTOC (PISTA PRAG)

BUZUNAR – POZONARI

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.