În Duminica Învierii şi satele din Valea Jiului par a se scălda în altă lumină, mai intensă dar şi mai blândă, mai aurie, mai puternică dar şi mai mângâietoare. O aură a bucuriei învăluie casele şi inimile tuturor, cu mic cu mare. Se celebrează doar triumful vieţii asupra morţii şi, fără ca fiecare să o conştientizeze pe de-a întregul, această bucurie i se strecoară în suflet. Aşa cum am spus în capitolul anterior, după ce au dat de pomană morţilor, fiecare pe la casa lui sau la mormintele familiei, momârlanii se pregătesc de nedeie, astfel încât, pe la ceasurile două ale după-amiezii, ei sosesc în locurile ştiute şi, de obicei, stabilite prin tradiţie. Acolo se pune întâi pomana mare, prin contribuţia unei părţi din obşte sau a obştii întregi dintr-un sat. La pomană iau parte toţi cei care se află de faţă, fie că sunt sau nu din partea locului, fie că sunt săteni sau orăşeni. La această pomană, ca la toate celelalte, este neapărat prezent preotul paroh, care sfinţeşte bucatele înainte ca asistenţa să se înfrupte din ele. Înainte vreme, în  urmă cu şaptezeci-optzeci de ani şi mai demult, în ziua întâi de Paşti, când momârlanii se înfăţişau la biserică, ei aduceau acolo, fiecare după posibilităţi, ouă roşii, brânză şi felii de colac (cozonac) şi le deşertau în coveţi mari de lemn (troci), aflate la intrare, în pridvorul lăcaşului de cult, de unde luau şi mâncau apoi până la îndestulare mai ales copiii şi săracii satului. Aceasta era vechea formă de pomană, înlocuită mai nou cu pomana tradiţională pentru morţi, unde bucatele se pregătesc încă nesmintit după tradiţie: curechi, ciorbă (zeamă) de oaie şi păsat de frupt (adică de dulce, dres cu brânză), care se pun dinaintea oamenilor, dimpreună cu vin şi colaci mari de grâu.  

Aşa s-a întâmplat în acest an, în Duminica Paştilor, în Dâlja Mică, un sat pitoresc şi, într-un anume fel, tainic şi plin de surprize, aşezat pe valea pârâului cu acelaşi nume ce se varsă în Jiul de Est prin preajma minei Livezeni. Am auzit întâmplător de la nişte vecini – familia Băran Petru – că se face acolo o nedeie, lucru nemaiîntâmplat de multă vreme, de doisprezece ani după spusele unora, ba chiar mai mult – de douăzeci, după cum ne mărturiseau alţi participanţi. Am nimerit în partea de sus a satului, pe un platou înalt din curtea unui sătean de frunte, Victor Zgura pe numele lui, zis şi al lu´ Căruţ. Aici lume multă, de toate vârstele şi… culorile – este vorba de veşminte, fiindcă printre mulţimea de „barabeţi” (oameni îmbrăcaţi „ca la oraş” sau „nemţeşte”, cum spunea, cândva, Mihail Sadoveanu), am zărit şi mai multe costume de port popular momârlănesc. Este adevărat că fetele şi femeile erau mai numeroase, distinse în straiele lor  tradiţionale în care predomină albul, decât bărbaţii, căci, după cum bine ştia şi Dimitrie Cantemir (v. Descriptio Moldaviae), femeile sunt mai conservatoare şi sedentare, pentru că ele trebuie să vadă zilnic de gospodărie, de copii şi de tot ce mai mişcă prin ogradă. Era acolo lume relativ amestecată – destui oameni din oraşul Petroşani şi, probabil, din Aninoasa învecinată, se zăreau printre oamenii de la sat, majoritatea acestora din urmă îmbrăcaţi pestriţ, cu pantaloni şi cu cămăşi de culori închise, dar purtând veste sau pieptare momârlâneşti. Ca semn de „recunoaştere”, aproape toţi aveau pe cap faimoasa pălărie momârlănească (căreia alogenii îi spun clop). Pentru cunoscători putea fi însă un mic motiv de bucurie faptul că aproximativ douăzeci de fete şi femei şi vreo zece bărbaţi, ba şi câţiva copii, erau înveşmântaţi în port naţional. Toţi aceştia erau o dovadă dătătoare de speranţă că portul nu este cu totul ignorat, că sătenii din partea locului mai păstrează încă prin lăzi, cufere şi dulapuri straiele tradiţionale. Am admirat, nu fără o undă de melancolie, un vechi pieptar înfundat din piele de miel, împodobit cu tot felul de cusături de un meşter cojocar de demult, pieptar purtat de unul din bătrânii satului, care se mândrea că mai are pe acasă alte câteva astfel de piese rare, ce „azi nu se mai fac”. Am remarcat prezenţa la faţa locului a preotului paroh Barbu Dănău, deoarece locuitorii din Dâlja Mică ţin de biserica „momârlanilor” din apropierea Spitalului de Urgenţă Petroşani. Un semn bun, aşa cum am mai scris, este faptul că preoţii sunt de partea enoriaşilor la astfel de sărbători, încurajându-i să-şi păstreze tradiţiile. 

Participarea numeroasă i-a determinat pe organizatorii pomenii să aşeze oamenii în trei rânduri la masă. Aceştia luau loc cuminţi pe cele două şiruri paralele de scânduri lungi, sprijinite, după obicei, pe butuci zdraveni şi aşteptau să li servească meniul tradiţional în străchini (blide) de tablă smălţuită (cele din vechime erau cioplite din lemn!). Convivii le puneau direct pe iarbă (pentru că, de unde atâtea mese?) şi mâncau cu poftă curechi (varză acră) dreasă cu untură de porc, ciorbă grasă din carne de oaie şi păsat dres cu brânză sărată, tot de oaie. Ca aperitiv, dăduseră pe gât câte un pahar de ţuică, iar în timpul mesei, de sete, câteva pahare de vin… Nicio abatere de la meniul tradiţional al pomenilor, nici de la modul de servire propriu-zis. O singură masă era aşezată în capul pomenii, tot după tipic, pentru slujirea bucatelor. Acolo luau loc bărbaţii mai de vază, împreună cu preotul care sfinţise mâncărurile. Nu departe de masa bărbaţilor, pe un fel de cuier improvizat, căruia momârlanii de demult i-ar fi spus sarciner(i) (termen regional derivat, evident de la substantivul sarcină), stăteau agăţate vreo zece perechi de desagi goi, în care fuseseră aduşi colacii şi băutura pentru pomană. Strict autentic, nu-i aşa? În paranteză fie spus, în zonă i se spune(a) sarciner(i) unui par mai înalt (2-2,5 m), cu mai multe „braţe” (crăptiţi)  rămase din tăierea crengilor, pentru a atârna de ele, vara, trifoiul sau lucerna la uscat. De asemenea, sărcinere se găseau prin vechile stâne din munţi, ca să se atârne de ele, la scurs de zer, sedilele cu caş proaspăt. Erau asemănătoare cu ce vedeam acum la pomana nedeii din Dâlja Mică.

Pe când a treia serie se ospăta din bucatele pomenii care fierseseră toată dimineaţa în ceaune mari de tuci sau de aramă (căldări), de la 20 până la 50 de litri, pe nişte pirostrii improvizate din lemn,  la focul aprins în aer liber chiar în curtea gazdei, în faţa casei vechi s-a încins o învârtită, în acompaniamentul muzicanţilor tocmiţi tot de organizatori: un saxofon, un clarinet şi o orgă electronică, cu staţie de amplificare cu tot. M-a dus gândul la arhaicul fluier, care, de la o oarecare distanţă, abia se auzea în hărmălaia „jucătorilor” de acum o jumătate de veac. Atunci totul era, desigur, mult mai cuminte, mai pitoresc, mai autentic. Însă e bine şi cum stau lucrurile astăzi; fluierul mai prinde glas doar aşa, ca să se audă, din când în când, „pe de laturi”, la fel cum se văd, ici-acolo şi oameni „îmbrăcaţi momârlan”. Nu au dispărut de tot „zicătorii din fluier” care mai interpretează frumoase melodii de joc sau ciobăneşti. Memoria nu este încă de tot obnubilată, ceea ce nu poate fi decât un semn îmbucurător, pentru că politicile de încurajare şi de cultivare a specificului cultural, a tradiţiilor comunităţilor, nu fac decât să le readucă în practica sărbătorilor. Învârtitele jucate la Dâlja Mică, după obicei, adică pe perechi mixte, au durat până la căderea serii. Printre ele, un „cârd” de fete (mai degrabă adolescente), îmbrăcate în costume populare momârlăneşti, au încercat spontan să joace câteva hore de mână, aproape ca-n Banat sau Oltenia, puţintel mai domoale, aşa cum le stă bine oamenilor locului. Din pridvorul casei noi, mai încăpătoare şi mai arătoasă decât cea veche de alături, câţiva dintre cei apropiaţi gazdelor, vecini şi neamuri, ba chiar gazdele însele, urmăreau cu încântare dansurile mai vechi şi mai noi.

Satul Dâlja Mică se învecinează la est cu oraşul Petroşani, de care este despărţit de Jiul de Est, peste care trece un pod ce asigură legătura dintre viaductul care traversează calea ferată, în speţă cu cartierul Aeroport şi ce a mai rămas din vechiul sat Lunca, înghiţit de blocuri, de construcţii industriale şi de stadionul „Jiul”. La nord se află Dâlja Mare, unde se poate ajunge pe un drum de ţară, în stare relativ bună, apărut mai de curând. La vest e situată Aninoasa, la nici o jumătate de oră de mers, iar la sud se vede ce a mai rămas, pe costişă, din satul Livezeni. Peste deal, la sfârşitul celeilalte văi, a Jiului de Vest, se află satul Iscroni. Aşezarea numită Dâlja Mică este deosebit de pitorească şi ascunsă vederii, mai ales din depărtare, din pricina reliefului foarte accidentat: dâlme şi văiugi, pâraie, coaste şi locuri şese (oable), mici platouri situate la înălţime ascund sau abia oferă vederii o mulţime de case noi şi arătoase, dar şi destule case şi gospodării tradiţionale, din lemn, cu curţi (ocoale) ca pe vremuri. Într-un cuvânt, dacă te aventurezi pe vale în sus, ai ce vedea, adică peisaje, locuri de un pitoresc tainic şi de o vechime care stârneşte nostalgii. Satul trebuie cercetat mai îndeaproape atâta vreme cât el păstrează încă urme consistente de veche „civilizaţie” pastorală specifică Văii Jiului de Est. Pitorescul, frumuseţea priveliştilor şi o anume discreţie a lor  tăinuiesc încă obiceiuri şi practici apropiate de viaţa de altădată, legate de traiul zilnic, de creşterea animalelor şi de muncile ce se fac pe lângă casă. Gospodăriile sunt în majoritate active şi, cred eu, productive, pentru că pe lângă casele locuite în cea mai mare parte se văd destule livezi, holde, animale şi oameni care robotesc să le îngrijească. Dâlja Mică este un sat viu. Acolo reînvie tradiţiile. Spiritul identitar al comunităţii lucrează încă (sau iarăşi?) subtil în sufletul localnicilor. Și nu este singurul loc din zona rurală a Văii Jiului de Est unde renaşterea unor vechi tradiţii se dovedeşte posibilă. Jieţul, Cimpa, Maleia şi chiar Slătinoara, după ultimele informaţii ce ne parvin, se ţin pe aproape!

 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.