Povestea domanei Maria, cea pitită printre acele de tricotat şi modelele

Să fii bolnav psihic este o cruce foarte greu de purtat. Eşti marginalizat, nu ţi se oferă posibilitatea de a-ţi continua viaţa aşa cum ai putea, mai mult sau mai puţin bolnav. În cea mai mare măsură, eşti stigmatizat şi dat afară din desfăşurarea obişnuită a vieţii.

Noroc au cei care încă mai au de partea lor familia, să îi ajute şi să-i sprijine cum pot aceasta. Dar ce se întâmplă când te naşti aşa sau te îmbolnăveşti de copil? Viaţa îţi este pierdută, iar tu mergi mai departe doar pentru că trupul tău doreşte asta. Aici intervine dorinţa omului de a trăi, indiferent cât de grav bolnav ar fi sau cât de neputincios. Doamna Maria s-a născut în anul 1957, la Lupeni. A fost „stigmatizată” încă din fragedă pruncie, iar stigmatul ei a fost o boală grea, o boală a minţii, schizofrenia. Schizofrenia vine din limba germană – schizen - a despărţi şi fren - suflet. Poate că mulţi oameni zic: eh, nu e chiar aşa de grav. Schizofrenia însă este o boală devastatoare şi tragică din toate punctele de vedere, ţinând cont că nu există sau nu s-a găsit încă terapii specifice şi eficiente. Dar doamna Maria a avut cât de cât noroc. Deşi în momentul de faţă este singură, ea a avut un soţ, care a reuşit cu ajutorul iubirii să treacă peste handicapul ei mental. Au locuit în Lupeni, într-o garsonieră primită de la stat, de la partidul comunist. Doamna Maria, din cauza bolii ei, nu a muncit niciodată, dar asta nu înseamnă că a stat şi a pierdut vremea holbându-se la umbrele de pe pereţi. Viaţa te învaţă, vrând-nevrând, să supravieţuieşti indiferent de orice situaţie. Soţul ei a stat alături de ea până în ziua în care a murit, zdrobit de pereţii minei. Era destul de tânăr. Åži uite aşa, doamna Maria a rămas văduvă, singură, bolnavă de schizofrenie şi incapabilă de a-şi plăti cheltuielile casei doar cu pensia amărâtă de urmaş pe care a primit-o după moartea bărbatului ei. Doamna Maria nu a avut copii, dar a avut o familie a ei, care putea să o ajute după moartea soţului ei. Dar nu a făcut-o. Doar pentru că este bolnavă, nu are venit, nu se poate descurca şi este văzută ca o povară la casa lor. Åži aşa, doamna Maria s-a descurcat cum a putut, au ajutat-o şi vecinii, dar timpul a trecut, iar viaţa a devenit din ce în ce mai gravă.

Astfel în anul 2004, în luna iulie, doamna Maria cu ajutorul unei vecine a reuşit să se „interneze” la Centru. Dacă ai trece pe lângă ea nu ai zice că este atât de bolnavă. Este o femeie mărunţică, vioaie şi pusă tot timpul pe treabă. Este extrem de liniştită, nu îţi are treabă, doar că trebuie să îi respecţi teritoriul şi să nu o faci cumva să se simtă jignită, are o sensibilitate a ei. Doamna Maria vorbeşte cu tine dacă e întrebată, povesteşte, îţi explică, dar mintea ei nu mai este capabilă să suporte viaţa prin care a trecut. Trecutul ei este un subiect tabu. Doamna Maria este foarte iubită în centru datorită spiritului ei voluntar, e singura care vine şi ajută la servirea mesei, pregăteşte mesele, pune tacâmurile. Iar pe lângă pensia mizeră pe care o are, mai câştigă un ban croşetând şi tricotând lână. Face ciorapi călduroşi pentru iarna care va veni, ştiind că o să aibă destul de mulţi clienţi. „Ce să fac şi eu? Uneori mai greşesc şi trebuie să o iau de la capăt. Tot merg ca racul, numai înapoi” mi-a spus doamna Maria de pe banca pe care tricota, ascunsă printre acele de tricotat şi modelele care se dezvoltau liniştite şi tăcute în mintea ei, minte care a a chinuit-o toată viaţa. Doamna Maria este cel mai bun exemplu că, dacă vrei să îţi trăieşti viaţa, poţi să ţi-o trăieşti şi într-un loc pe care mulţi oameni îl numesc azil. Ei bine, pentru doamna Maria acest „azil” a fost salvarea sufletului ei, în acest „azil” îşi poate continua viaţa printre prieteni mai mult sau mai puţin tăcuţi, care o iubesc sincer, şi drept dovadă a iubirii pe care i-o poartă, din puţinii bănuţi pe care îi iau, îi cumpără lucrurile tricotate. Doamna Maria nu mai este un om bolnav, fără familie, ci este un membru al „societăţii” care croşetează minunăţii călduroase, în schimbul unei vorbe frumoase.

 

Dramatica poveste a doamnei Marina

Există atâtea cazuri în care copiii pierduţi în jungla deasă au fost crescuţi de animale şi au trăit ca nişte animale aproape tot restul vieţii lor. Dar, de cele mai multe ori, oamenii, cu sufletul lor hain, sunt mai răi decât animalele. Doamna Marina s-a născut acum 73 de ani, în Petrila. Viaţa nu i-a rezervat loc pe rândurile din faţă, de unde se vede aşa de frumos totul, ci a aruncat-o undeva în spate de tot, într-o umbră.

Doamna Marina s-a născut cu handicap mental de gradul I, un handicap grav care nu i-a dat posibiliatea de a scăpa din neputinţa minţii ei. Încă de mică, a fost exploatată de familie, care, realizând că fata lor nu va putea face nimic în viaţa asta păcătoasă, au trimis-o să muncească la vaci şi la oi. Pentru o farfurie cu mâncare caldă, doamna Marina muncea prin ogrăzile oamenilor, curăţa grajdurile de mizeriile animalelor. Aici nu putem vorbi nici de milă, nici de nepăsare, ci doar de lipsa sufletului omului.

Doamna Marina nu a avut nicio şansă în lupta împotriva vieţii, în contra oamenilor. A trăit alături de familia ei, care mai mult se folosea de ea, decât să îi ofere o viaţă cât de cât normală, a născut un copil, deşi nu a fost căsătorită şi nu a avut un bărbat alături de ea, a suferit în tăcere... După ce a născut, copilul a fost adoptat de o familie care l-a crescut cu iubire şi mângâieri, ca şi cum ar fi fost copilul lor,  cum de altfel se creşte un copil, indiferent de starea lui mentală. Când fetiţa a crescut mare şi a devenit adult în toată firea, familia ei adoptivă i-a explicat că a fost adoptată şi cine este mama ei adevărată. Vestea nu a schimbat viaţa Marinei cu nimic. Ea nu a dorit să ştie mai mult desprea ea, despre mama ei adevărată. Dovadă fiind faptul că nu a încercat niciodată să o caute. Doamna Marina a trăit cum a trăit până când părinţii ei au fost în viaţă. Lucrurile au început să se complice când sărmana femeie a rămas singură în casa unde a crescut. Doamna Marina a trăit atâta timp la mila satului, oamenii mai treceau pe acolo şi îi mai aduceau mâncare sau o pătură să se învelească. Nimănui nu-i păsa cu adevărat de ea, putea să moară cu zile şi nimeni nu ar fi ştiut. Dar Dumnezeu nu îşi uită copiii neajutoraţi, şi, într-un final, cei de la Serviciul de asistenţă socială ce aparţin de Primăria Petrila s-au sesizat. Doamna Marina nu este de mult timp în Centru. Este aici doar din anul 2008, luna martie, ziua de 13. Ziua nu i-a purtat ghinion, ci i-a adus chiar noroc, pentru că doamnei Marina i s-a oferit şansa unei a doua vieţi. Åži nu vreau să fac publicitate nimănui, dar când sărmana femeie a fost găsită, în casa în care locuia, cei de la asistenţă socială au crezut, la început, că acolo, de fapt, stătea un câine. Åži când zic casă, exagerez. Era, de fapt, o dărăpănătură de lemne şi moloz, fără geamuri în locul unde ar fi trebuit să fie ferestrele, iar acoperişul care era mai mult invizibil era tot găuri, şi ploaia intra pe unde vroia. Doamna Marina era chircită, adunată ca un animal bolnav care trage să moară. Părul îi era soios, nu mai fusese spălat de luni, poate chiar ani, iar cârpele care atârnau pe ea, că nu puteau fi numite haine, erau jegoase şi lipite de trupul plăpând şi slăbit. Nu avea pat, nu avea masă, nu avea scaun. Dormea pe o bucată de preş, exact ca un câine. Când au adus-o în Centru, se sălbăticise complet. Uitase să vorbească, să mănânce, să meargă la toaletă. Doamna Marina, în tot timpul acela în care singurătatea i-a fost singurul tovarăş, a învăţat să mănânce rădăcinile plantelor, sau ce mai găsea prin curte. Astfel că în prima zi în Centru doamna Marina a fost găsită la umbra unui copac mâncând muşchii verzi, iar gura îi era plină de pământ. Patru luni de zile i-a luat până a învăţat simplul proces de a duce mână la gură, de a duce lingura cu mâncare caldă la gura care mai ştie să zică doar da şi nu. Doamna Marina a învăţat totul de la zero, precum un bebeluş. Acum sufletul îi este liniştit şi odihnit pentru că oamenii au grijă de ea, o învaţă pentru prima oară cum e să ai cu adevărat pe cineva alături de tine. Dar în nevinovăţia ei, doamna Marina nu mai poate să-şi ridice capul din pământ, şi nu este un gest de ruşinare, de neputinţă, ci este un gest de pură milostenie, şi de iertare la Dumnezeu care, prin iubirea lui faţă de oameni, nu a uitat-o acolo pe preşul jegos, care nu putea să primească nici măcar ultima lumânare a vieţii ei tăcute.

 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.