Odată cu dezvoltarea exploatării cărbunelui, fiind necesară cât mai multă forță de muncă, apar coloniile miniere. În fapt, primele cartiere muncitorești și de funcționari. Societățile miniere încearcă să stabilizeze forța de muncă, să le ofere condiții cât mai bune de trai lucrătorilor de la minele Văii Jiului, sporindu-i astfel atractivitatea socială a acestei zone.

În toate localitățile Văii Jiului unde se deschid mine începe, treptat-treptat, și construcția coloniilor miniere: la Petroșani, Lupeni,  Vulcan, Petrila, Lonea, Aninoasa. La început, acestea sunt stratificate după anumite criterii (etnice, apartenență la o anumită breaslă etc). Apoi, încetul cu încetul, aceste criterii se estompează, coloniile devenind un conglomerat etnic și profesional. Sunt formate din case cu două-4-6 locuințe. Care, la rândul lor, au o cameră pentru muncitori, două sau mai multe camere și cameră pentru servitori (în cazul caselor oficianților minieri de rang înalt). La acestea se adaugă dependințele (cămara, bucătăria, magazia unde se ținea afumătoarea, cotețul etc.) și rareori o mansardă. 

Într-o carte relativ tezistă („Oameni și cărbuni în Valea Jiului”), scrisă, totuși, cu mare talent de reporter, doar a fost unul dintre cei mai importanți ai genului, descoperirea coloniilor miniere îi prilejuiește lui Geo Bogza câteva considerații sentimentale, așternute în cheie gravă în capitolul „Tristețea coloniilor”, care rămân printre cele mai frumoase (nu și adevărate, întru totul…), scrise despre acest spațiu muncitoresc:

„Alături de frumusețea munților și de munca grea a minerilor, cea de-a treia realitate, care caracterizează Valea Jiului și nu poate fi uitată, este tristețea coloniilor. Așa cum munții sunt frumoși în mod superb, iar munca minerilor atinge ultima limită a sforțărilor umane, coloniile sunt triste, în cel mai înalt și acut grad de tristețe. În felul lor, nimic nu poate fi mai trist pe fața pământului. Și oricât ai fi de pregătit, din cele auzite și universal știute despre coloniile de mineri, contactul cu ele e de natură să te impresioneze în mod zguduitor, abia el putând să arate, într-o imagine nouă și dură, care nu putea fi închipuită, adevărata și neiertătoarea lor realitate.

Iar această realitate este formată din sărăcie și tristețe. Aspră neîndurătoare sărăcie; și neagră, condensată tristețe! Față de tristețea știută a mahalalelor, pitorească, dezolantă, plină de melancolie, tristețea coloniilor nu are nici un atribut liric sau literar.

E, între aceste două tristeți, aceeași deosebire, și același raport de calorii ale deznădejdii, ca între lemnul de pădure și cel pietrificat în fundul pământului, în milioane de ani. De aceea tristețea coloniilor e dură, intensă, minerală.

O asemenea realitate nu poate fi închipuită; totuși, încercați să vă închipuiți un bloc de cărbune, negru și tare, din care ar fi făcut un om de cărbune, ducând la gură, cu o mână de cărbune, o lingură de cărbune, în timp ce alături de el s-ar afla femeia, copiii și un câine de cărbune, strânși toți în jurul mesei de cărbune.

O colonie e locul în care se desfășoară viața minerilor după ce au părăsit galeriile, dar nicăieri ca aici nu se simte mai mult prezența și domnia cărbunelui. Nu mai e un material exterior, o mare grămadă neagră care poate fi măsurată în tone, ci însăși substanța vieții, scăpând oricărei delimitări, substituindu-se protoplasmei, ajungând o stare psihică, prezentă tot timpul în gesturile și gândurile oamenilor. Atât de puternic e cărbunele, încât în felul acesta se reflectă în viața celor care au venit să-l scoată, înnegrind-o și mineralizând-o.

Pentru a preveni această primejdie, ar fi trebuit ca oamenii să fie înzestrați cu mijloace de apărare, ar fi fost nevoie de desfășurarea unor mari forțe contrarii celor care îi amenințau: zone geometrice cu verdeață, lespezi de marmură, ferestre largi, lumină și soare, mai mult decât un sanatoriu, pentru a putea combate influența neagră a cărbunelui, pentru a stăvili infiltrarea lui în organismul psiho-fizic al minerilor”.

Datorită lui Bogza aflăm un amănunt pitoresc al vieții cotidiene a locuitorilor Coloniei de Jos a Petroșaniului, azi dispărut, aprovizionarea cu cărbuni: „În Colonia centrală din Petroșani, formată din numeroase străzi paralele, o linie ferată îngustă trece de la un capăt la altul al lor, prin fața fiecărei case, iar ea a fost construită numai pentru folosința coloniei, pentru a aduce fiecărui miner rația de cărbune. De dimineața până seara, pe una sau alta, din străzi, ciudatul tren de vagonete poate fi zărit, tras de locomotiva lui minusculă, cu motor”. În coloniile Petroșaniului unde aprovizionarea nu se putea realiza cu trenul, cărbunele era adus la poarta locuințelor minerești cu căruțele: „În coloniile aflate pe dealuri, cărbunii sunt distribuiți de căruțele societății, trase de cai puternici. (…) O dată pe lună, ei se pomenesc în fața porții cu o grămadă de cărbuni”.

În timpul primariatului lui Petru Iacob. primului primar al României Mari, sunt edificate aproape toate coloniile miniere ale Petroșaniului (doar Colonia „Teodorescu” s-a mai ridicat în acest timp): Colonia Dâlja; Colonia de Jos - situată între linia ferată și Jiul de Est, primele case sunt ridicate în 1869, în spatele gării, în jurul fostei clădiri a Regiei Apelor; Colonia de Sus - în centrul localității, primele case sunt construite prin 1871; Colonia Bosnia, lângă Mina Petroșani Vest, redenumită, în 1921, Circumscripția Bucovina; Colonia Praga lângă Mina Petroșani Est, redenumită, în 1921, Circumscripția Basarabia; Colonia Maleia; Colonia Livezeni (Deák), Colonia Ianza, colonie particulară, edificată în 1909 de Vasile Ianza, pe malul Maleii până la podul din spatele Pieței Centrale; Colonia Teodorescu, strada de pe malul Maleiei din spatele Pieței Centrale și Str. Timișoara, care duce la barieră.   

Casele din colonii aveau, fără îndoială, un șarm al lor, care, pe ici, pe colo, îl mai putem afla și în zilele noastre: grădinițe cu flori, viță de vie care se cățăra până aproape de podul casei, cuptoare de pâine etc.

Nu despre acest peisaj patriarhal vom povesti în cele ce urmează, ci despre lucruri mai neplăcute, - ca să nu spunem de-a dreptul urât mirositoare - dar necesare unei vieți civilizate în colonii. Am scris „urât mirositoare” din cauza subiectului: vidanjarea și salubritatea coloniilor.

Dincolo de miros, credem că acest contract comercial dintre Societatea Petroșani și firma de salubritate poate reprezenta și în zilele noastre un model. Dar parcă mai are cineva nevoie astăzi de modele?!

De notat că salubrizarea Petroșaniului și a celorlalte localități miniere din Valea Jiului era realizată de către societatea minieră în coloniile muncitorești, și de primărie în restul localității.

Marian BOBOC

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.