Vinovăţia
î-am cosit iarba
mi-ai cosit viaţa
s-a stins totul ca o privire în gând

în lemnul de trandafir
veghează ghimpii
te-am ridicat în inima mea pe scările arborilor
printre frunzişuri de porţelan

să te găsesc
într-o mireasmă rară a unui chip cioplit
aşa cum eşti o amintire care se stinge
pentru a se reda pe sine nopţii

şi de atunci
taci în vămile cuvintelor
stele căzute-n noroi
mâinile noastre sunt pline de sângele vinovăţiei.

Doar visul e acum stăpân
Doar visul e acum stăpân pe o viaţă ce a fost
când toate par în ieri aşezate
şi se sting în depărtări uitate

e primăvară şi nu ştiu ce se întâmplă cu mine
poate sunt pâlcuri de copaci
printre pâlcurile de ruine

înfloresc runele prin pădure cu toporaşii o dată
şi un miros sălbatic de viaţă
strigă prin lumea desfigurată

se pierd în soarele dimineţii glasuri cu rost
o corabie de hârtie printre ruine
un templu al vântului ce va fi fost

sălaşul rostirii e mai mult decât părăsit
ochii tăi tresar şi orizontul moare stins în priviri.

În râul amiezii
Un vis stins de râul amiezii
m-a găsit culcat din greşeală
şi scris cu cerneală

când va ninge peste îngeri
cu cer negru ca de scrum
dacă-ar fi să uit acum
că eşti fata dintre sângeri …

necunoscutul din mine
nu ştie de mine

e un potop al iubirii
şi un râu de foc

se încrucişează braţele
se desprind celulele
corcoduşii înfloresc
în pădurea uitării

tăcerea visului e prietenoasă
o pisică fierbinte pe tabla fierbinte …

Absenţa
E toamnă târziu şi te strig
până când se sting stelele
până când ne joacă ielele
două inimi străine în frig

nu-i nimeni la tine acasă
bat stele în geamul genune
în oraşul cu gust de alune
sunt pietre uitate pe masă

şi sângele nostru-împreună
stors de îngeri din struguri
dizolvă alcooluri pe ruguri
în lumea nebună, nebună

pe caldarâm suntem în vis
la fel de neclari şi străini
ca două umbre de crini
răsucindu-se spre paradis

în noi, doamnă, e somn şi frig
o duzină de fluturi se-nclină
e un abis cu miros de glicină
şi nu mai pot acum să te strig.

Sunt un om din nord
Un om din nord sunt
cu privirea pierdută-n zăpezi
pe unde aleargă uneori caii absenţi

tumultul pe covoarele roşii desfăşurat
un mănunchi de celule nesupravegheate
lipsite de noroc şi de gând

am trăit în frunzele înalte
şi-am fost un lucru
înainte de a fi veşnicie
pentru a mă roti ca o străină lama de cuţit

şi au căzut frunzele având un gust sărat
pietrificate pe gură
cuvintele nopţii preschimbate în mare
o statuie a genunilor

poate că n-ar fi nimic în afara privirii ucise
când se rostogolesc zarurile
şi zeii râd despre om
ca despre un poem neterminat

fructele roşii ale pădurii
poemele desprinse din rai
bătând din aripi printre cactuşi printre nuferi
într-o grădină artificială.

Cuvintele din cafea
Din cafea se-nalţă cuvintele puse cap la cap
în luna aceasta grădina doarme în sine
şi noi o veghem să devină viers al primăverii

stare de graţie e zahărul ce se aşează în zaţ
pentru ca noi să visăm cum se-ntâlnesc lunile
cum se despart zilele
şi de ce nopţile sunt refluxul pierdut în priviri

a venit muza sub forma unei pisici
prelingându-se spre planeta roşie
numai ea ştie că ceea ce visăm noi
este felul de a fi zei
ne facem veacul aici
în cafeneaua piticilor pe somnambule mese
colţ în col cu poezia de dragoste

avem tutun pe degete pe buze prin buzunare
căutăm mărunţiş pentru copiii orfani
ne oferim de pomană viaţa
pentru a nu se stinge în felinare

acum ne doare o stea înfiptă în umăr
puterea ei răscoleşte cupole şi nuduri
păsările şi ierburile îşi caută seminţele sub zăpezi
şi noi le privim pe Via Appia

sunt negre cuvintele-n cafea
eu te păstrez pentru mine
mai trag un fum şi mă duc să sting felinarele acelea …

Un gând dincolo de abis
Nu mai poţi să mergi cu trenul
e prea mare înghesuiala dintre şine
când hoiturile râd dincolo de bariere

stau în picioare şi te privesc uimit
cum îţi ruginesc mâinile
cum îţi cad hainele în dizgraţie

nu te strânge nimeni în braţe şi eşti de prisos
pământul se roteşte fără tine
prin rochia ta se văd stelele calcinate
e pusă în balanţă aroma nopţii

din busolă a mai rămas misterul păsărilor
negrele guri ale hăitaşilor
tot mai îndepărtat sunetul de corn
speranţa hăituită de magnetismul iubirii

avem în noi drumurile cu pecetea ploilor
ne pierdem în lanuri
şi ne ajung pretutindeni barbarele cântece

se strevăd tăcerile prăbuşite
în inima galaxiei eşti gândul meu
care scrie pe frunze

prin orbitele fragile prin urcioarele de lut
solitar este gândul
care te înalţă dincolo de abis
pentru a te reda …pentru a mă reda …

 

 

În faţa noastră un ţărm
Am tras zăvoarele ruginite cum sunt
nu aştept un străin cu faţa desfigurată
în oglinzi se prelungeşte ziua
a mai rămas muniţie pentru a ucide orice dorinţă

să te ridic pe umeri mi-ai propus
ca tu să vezi ce este peste zid
dincolo se estompează capătul unei punţi
fugarele cetăţi retrase în pietre

ne ridicăm dând din aripi imaginare
o străduinţă de a fi pe câmpia memoriei
absenţa din ochii tăi trece dincolo
nu a sunat încă stingerea …

cad secundele de cenuşă
ploile au gust de cerneală
şi se ridică pe ziduri tăcerea
te întreb: ce este dincolo?

tu te faci că ştii
umerii mă dor de-atâta întuneric
ne apasă o lume ne apasă un dor
ţi se destramă privirea de-atâta încordare

şi rămânem uimiţi amândoi
printre săgeţile de parfum
pe catarge nebune ca două păsări diferite
în faţa noastră visăm un ţărm.

Ne-a prins toamna
A trecut vremea teraselor
miresmele viilor încet se sting
sunt flăcări peste tot şi ochii pădurii
prin noi se preling

tot mai aproape-i noaptea
şi ea zămisleşte un început de lume
se presimt ploile nesfârşite
în această genune

noi ne iubim şi rătăcim prin trupuri
eu prin trup de bărbat
tu prin trup de femeie
căutăm un iris desperecheat

a rămas singură tăcerea
o cronică veche
la o masă de brad scrijelim
despre umbrele care nu au pereche

şi ne ducem fiecare prin lume
doar frunze ruginite rămân din noi
cu sufletele sfâşiate
suntem arborii goi

trece prin noi vântul şi e târziu
toamna ne prinde sufletul în gheare
aş vrea să dăm înapoi zilele … nopţile
dar vinul s-a acrit în pahare …

În livezile de pruni
În livezile de pruni merg omizile şi caută
rugina unei vieţi crude
un sânge târziu …

ce ne vom face cu atâtea crisalide?
e un zvon de flori în lume
aripi petale şi miresme …

se-nalţă din noi singurătatea
o statuie de sare a nimicului
lucirea de metal tăişul prin care străvăd
clipele desculţe

dă-te uitării
numai aşa se rostogolesc celulele
şi se-ncing horele
şi se scriu cărţile

aş vrea să te uit într-un raft
să simţi gustul prafului
pe Hafiz ca pe-un zeu să-l iubeşti

cade peste noi funinginea electrică
şi fluturii bat din culori ca din aripi
noi batem în porţile tăcerii

şi ne deschidem
pentru a fi mai apoi gândul inimii
când se rup crisalidele în sinea lor.

Cohorte de furnici şi cohorte de zei
Suntem acum făpturi ca niciodată
cohorte de furnici şi cohorte de zei

în colţul acesta de lume
mai avem puţin şi-ncepem jocul
florilor de hârtie desperecheate

olarul a pus în templul lutului
neodihna celui însetat
o catedrală luminoasă a muncii

în sentimentele de cenuşă
se aud inimile cum bat
se aud frumoasele cum se duc …

Corbii libertăţii
M-am născut cu tine-n gând
când mă durea tăcerea
într-o coapsă a pământului
un parfum de argint putred

cresc munţii din muguri
o părere roşie e gura ta
ce neagră e luna care s-a uitat la noi!

ce-nalţi sunt arborii!
cămilele fără ţară …

ştim zarea
în care ninge cu trupuri
corbii libertăţii rup carnea din noi.

Ceremonia unei vieţi zilnice
De pe munte se coboară un poem al apelor
când se frâng celulele-n ramuri
un adăpost ai găsit
pentru culorile destrămate în timp

eşti mai tare decât esenţa lemnului de mirt
nu te simt ierburile când le calci
nu se cutremură vântul răsucit pe poteci
doar umbrele calcinate ale pădurii se văd

te-am negat în lumină
pentru a vedea dacă poţi duce
atât de departe esenţa tăcerii …

şi tu ai răsărit viers liber
eu fiind acum uimit
câte se pot întâmpla într-o fragilă absenţă

minunate sunt zilele de catifea ale visului
în care mă strecor pentru a te vedea
ascunsă în urmele pădurii
se va potoli setea animalelor din apa acestor urme

desfrunzită şi putredă risipire a vântului
printre culori un zvon de abisuri
ceremonia unei vieţi zilnice

noi doi plutim ca şi când nu suntem
noi suntem inima din pumnal …

Mâna ta m-a şters
Arc peste tăcere şi frig e braţul tău
nicio marmură nu are puterea
să te reţină pe retina zilei

scazi întruna
şi noi ne adunăm în cuvinte
pentru a nu suferi însingurarea

doar paşii îmi sunt nehotărâţi
înclinarea mea spre tine
este povara ce o poartă cămilele universului

rămâne în urmă  praful de pe sandalele romane
şi frunzişul şoptind
o trecere pierdută-n ruine

linia orizontului m-a şters
mâna ta m-a şters

câtă tăcere este acum în mine!

O săgeată în timp
Într-o seară fragilă şi lipsită de somn
toţi zeii memoriei
sting luminile din noi

de te voi găsi
în pământul din glastră
o floare aproape de pieptul meu
răsărită mai apoi din sângele meu

nici libertate nu are gustul acesta
rămăşiţele unei săgeţi în timp
ruginite sunt celulele vieţii
după care alerg şi sufăr

te voi vedea în zările destrămate
ca pe o floare de septembrie
în care luminile se irump

şi noi doi
şi ei fără fiinţa lor
ne vom duce prin lume
şi ne vom stinge asemenea lor

coborâţi dinspre zei
lăsaţi purgatoriul să lumineze
un început al durerii
un sfârşit al frumuseţii …

deşi nu suntem decât începutul
e vagă percepţia că suntem
o gândire a lui a fi …

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.