(Cristian Lunel este profesor la Colegiul Economic „Hermes” Petroşani)

Drept pedeapsă, ciobanul începe să scormonească muntele pe dinăuntru şi „aşa s-a născut primul miner”. Geneza existenţei meseriei de miner se pierde într-un timp îndepărat, într-un illo tempore, dar ea este reactua­lizată afectiv în timpul narativ, care are atributul prezentului etern. Lumea de atunci se proiectează, parcă neschimbată, în lumea de acum, ambele regăsindu-se şi reunindu-se în lumea Petrilei.
Plecând de la această geneză, o analiză fenomenologică a imaginarului narativ ne dezvăluie un model ontologic al minerului aflat în căutarea rostului, însoţit de cele două unelte simbolice, devenite arhetipuri: „lămpaşul” îi va lumina calea, nu doar prin galeriile minei, ci şi în drumul său prin viaţă şi mai ales prin viaţa de dincolo, iar „săcurea” i-o va deschide. De remarcat este faptul că această căutare a transcendenţei nu se rea­lizează într-o comunicare pe verticală, ci se realizează imanent. Sensul acestei imanenţe poate fi echivalat fie cu un regressus ad uterum, fie cu un descensus ad inferos, raportată la datele sociale ale meseriei de miner, urmată de o renaştere, o întoarcere în lumea Petrilei. Se întâmplă uneori ca întoarcerea să nu mai aibă loc, iar atunci imaginarul colectiv se raportază la o altă „realitate” – a comuniunii cu Dumnezeu, pentru că, spune o povestire, „cel ce moare în mină merge drept în Rai”.
Prin chiar datele funciare ale meseriei sale, minerul este în mod indubitabil legat de coborârea în adâncul pământului în sensul propriu al cuvântului. Lui i se mai adaugă, după cum observăm, un alt sens mult mai profund. Coborârea în adânc devine nu o simplă rutină a minerului care îşi câştigă existenţa, ci o comununiune cu transcendenţa înscrisă în însăşi fiinţa minerului. De aceea, poate spaima de moarte nu îl sperie, ci din contră o acceptă, ca în creaţiile populare, pentru că minerul îşi va continua existenţa într-o altă lume, în lumea de dincolo.
O reprezentare panteistică a Parângului  întâlnim şi în „Ion cel schimbat”, unde Ion, ciobanul, se îndrăgosteşte de Petrila şi urcă la „Taica Parângul” să-l dezlege pentru a putea coborî de pe munte. Coborârea se face într-un singur sens, iar o dată izgonit de pe munte Ion nu se mai poate întoarce. „Nostalgia originilor” este mai puternică însă, iar din perspectiva morţii Ion nu se poate împăca cu sine până nu îşi recăpătă sufletul. Pentru că este om bun şi a suferit mult, Taica Parângul îi dă înapoi lui Ion cele două suflete, legându-l astfel „şi de munte , şi de mină, şi de cer, şi de pământ, şi de brazi, şi de ortaci”, iar „Ion muri de două ori pentru că acum avea două suflete”.
Povestirea „Când brazii înfloresc” ilustrează metaforic o reprezentare asemănătoare. Cinci mineri, „meseriaşi încercaţi”,  sunt prinşi în abataj de o grea prăbuşire. Cei zece stâlpi de brad care susţineau tavanul încă neprăbuşit, din cauza presiunii foarte mari, au început să se despice sau cum spun minerii „să înflo­rească”. Semnele pământului prevestesc sfârşitul, iar cei cinci mineri se aşează liniştiti („să ne pregătim frumos pentru moarte”) povestind fiecare o întâmplare din viaţa lui. Ceremonialul spunerii „ultimei poveşti” are o dublă funcţie. Pe de-o parte e menit să îi pregătească pe cei cinci spre „marea trecere”, iar pe de altă parte, după rostirea fiecărei întâmplări, minerul îşi stinge lampa ca semn al împăcării cu lumea pe care o părăseşte. Riturile de trecere abundă în reprezentări ale omului primitiv, arhaic care îşi învinge moartea, o ucide printr-o reprezentare simbolică. O veche sentinţă latină spune că „a te teme de moarte e mai crud decât a muri.” Nu moartea este ucisă, în accepţiunea literală a cuvântului, ci frica de ea. Biografia individului, delimitată firesc prin date calendaristice, se află integrată într-o succesiune de segmente existenţiale, în care moartea şi viaţa, luate împreună, capătă dimensiuni cosmice. „A ne pregăti frumos pentru moarte” echivalează cu o învingere a spaimei de moarte. Clipa devine eternitate, ea se sustrage timpului profan, căpătând aura sacralităţii. „Pregătirea pentru moarte” reprezintă o salvare din condiţia umilitoare a unei existenţe precare. Această valorizare a morţii, a fricii existenţiale presupune un transfer de realităţi şi de sensuri. Frica reprezintă limita absolută, iar învingerea ei înseamnă depăşirea pragului şi asumarea conştientă a momentului critic.
Mentalul colectiv uzează de o serie de reprezentări simbolice ale morţii şi ele sunt dramatizate într-un mod care dezvăluie o funcţie cathartică. În naraţiunile lui I.D. Sîrbu se produce, ca să folosim un termen al lui Mircea Eliade, o hierofanie. Minerul trăieşte într-o dimensiune spirituală înscrisă în însăşi natura sa. Ambivalenţa mină-Rai pare dintru început clarificată, iar minerul nu face decât să se supună. O astfel de reprezentare a morţii are şi o funcţie socială, fiind menită să asi­gure un confort psihologic celor care trăiesc atât de aproape de moarte.
În „Frunza cea neagră” asistăm la o dramatizare comică a motivului morţii. „Minerul cel bătrân” după ce a trecut în lumea de dincolo „şi-o luat lampa şi-a pornit prin galeriile lumii celeilalte să caute intrarea în Rai. Și fiindcă era bun miner n-a rătăcit”. Recurenţa imaginilor simbolice, de la o povestire la alta, compune un univers aparte al minerului şi al minei. Și aici, „minerul nostru” – după cum îl numeşte scriitorul – înzestrat cu principiul primordial al Adevărului dat de Dumnezeu, îşi caută dreptatea chiar şi în faţa Sfântului Petru, care nu vrea să-l primească în Rai pentru că a păcătuit bând şi înjurând. Dar pentru că băutura i-a fost dată de la Dumnezeu, minerul „vrea să facă o lăcrămaţie” Domnului. Dincolo de comicul naiv al dialogului dintre miner şi Sfântul Petru, ceea ce rămâne este imaginea simbolică a legăturii dintre Rai şi mină. În faţa lui Dumnezeu, minerul îi dă acestuia o bucată de cărbune în care se pot vedea „urmele unei frunze din grădina Raiului”. Mina devine astfel o imagine inversată în adânc a Raiului, este o metaforă a căutării şi întoarcerii la origini, o modalitate de perpetuă reîntoarcere în spaţiul matrice.
Următoarea povestire, „Sfântul Petru în Petrila”, dezvoltă tema Raiului fără petrileni. „Minerul cel bătrân” din povestirea anterioară, după trei zile de căutări prin grădina Raiului, vrea să plece pentru că nu a găsit niciun petrilean, niciun ortac
de-al lui. Motivul „izgonirii din Paradis” se transformă aici în motivul „auto-izgonirii”, însă Dumnezeu nu îl lasă. Ca în „Povestea lui Stan Păţitul” a lui Ion Creangă (dar cu rolurile inversate), Dumnezeu îl pedepseşte pe Sfântul Petre să coboare la Petrila în mină pentru a se face miner timp de şapte ani ca să vadă pe pielea lui cum tră­iesc oamenii acolo. Însă părăsirea lumii, chiar şi de către Sfântul Petre, implică o iniţiere. El trebuie „să-şi facă paşaportul şi formele” după care iese împreună cu minerul pe poarta mândră a Raiului şi au început să coboare până au ajuns în galeriile minei. După ce au ieşit la lumină Sfântul Petru şi minerul s-au aşezat sub un pom. Imaginea pomului prefigurează la scară redusă imagiea Raiului circumscris de data aceasta la o altă realitate: a Petrilei. Însă, pentru Sfântul Petru lumea Petrilei e plină de fum, murdărie şi case de oameni săraci. El  este neiniţiatul incapabil să sesizeze forma imanentă a lucrurilor şi de aceea este avertizat de către miner: „– Lasă, Petre, aşa-i pe dinafară. Dar ai să vezi şi ai să înţelegi ce-i pe dinăuntru”.
După despărţire, întoarcerea minerului în Rai, unde îl aştepta slujba de portar în locul Sfântului Petru, se petrece într-o altă ordine, paradoxală. El se întoarce „pe galerii în sus”. Coborârea a devenit acum urcare, iar ea nu poate fi interpretată decât ca un alt semn al ambivalenţei celor două lumi: lumea Raiului şi lumea Petrilei.
După şapte ani, Sfântul Petre nu vrea să se mai întoarcă în Raiul lui Dumnezeu, pentru că, în ciuda greutăţilor, spune el: „ Iaca, mă uit la copii, la nevastă, la vişinul cela înflorit. Mă uit la Parâng, la ortaci, mai beau un pahar de răchie şi mă simt aici ca în Rai. Ce să mai merg sus? Stau aici”.
În cel mai pur spirit fabulos lumea Petrilei şi lumea Raiului se contopesc, devenind un spaţiu unitar, care se confundă – Raiul Petrilei. Noul Rai păstrează semnele distinctive ale spaţiului pe care-l defineşte, localizându-l totodată: cu ortaci, cu muierea care a pus masa, cu porcul gras, cu intratul în şut ori cu abatajul.
Conştient de locul pe care îl ocupă în univers, Sfântul Petru refuză să părăsească Petrila, după cei şapte ani, pentru a se întoarce în Rai, alături de Dumnezeu, un gest inutil, de altfel, de vreme ce  Sfântul Petru „trăieşte în lumea lui”, în lumea Petrilei, iar ea echivalează cu o recreare a spaţiului primordial.
Firul poveştii urmează un anume tipar narativ asemănător cu acela pe care Tzvetan Todorov îl identifica în basme. Restabilirea echilibrului are loc printr-o luptă între forţele opuse ale lumii, între „minerul cel bătrân” şi dracul, numit eufemistic, aici, Michiduţă. Probele, trei la număr, nu sunt menite să impresioneze sau să sperie pe cititor, ci sunt împrumutate tot din viaţa de zi cu zi a petrilenilor, constând de fapt în păcatele pentru care Sfântul Petru, la început, nu îi primea pe mineri în Rai. Cei doi se întrec mai întâi la scuipat, apoi la înjurat şi pentru că niciunul nu răzbeşte se întrec la băut răchie. Și pentru că minerul, după cum spune o vorbă veche, „e al doilea drac’, reuşeşte să îl învingă pe Michiduţă.
Finalul poveştii aduce o împăcare a celor două lumi într-o viziune ludic-po­pulară: minerul cel bătrân şi Sfântul Petru, „aşezaţi pe Michiduţă, care dormea ca un înger”, „au băut frumos, ca la Petrila, între bătrâni”, iar când cei doi au pornit în sus spre Rai „tremurau tăriile Iadului de spaimă”. Motivul Sfântului Petru devenit miner are reverberaţii nu doar la nivelul imaginarului simbolic, ci şi în plan social. Mentalitatea orală a conservat o serie de „vorbe din astea”, pe care I. D. Sîrbu le consemnează ca atare la finalul naraţiunii: „dracu-i drac, dar mineru-i de trei ori drac” sau „cine nu ştie să scuipe,
să-njure şi să bea, ăla nu poate să se bată cu ăl rău” sau „ca să bei cu un miner bătrân şi să-l răzbeşti la răchie, trebuie să fii mai tare ca dra­cul”.
Ilustrarea păcatului care trebuie răscumpărat prin sacrificiu o întâlnim în povestirea intitulată sugestiv „Crucea”. În noaptea de Paşti, după ce au tras la sorţi, pacostea de a coborî pe galerii ca să dea alarma dacă se întâmplă vreo nenorocire căzu asupra unui miner bătrân, tare cumsecade şi cu frica lui Dumnezeu. După ce a obosit umblând pe galerii, minerul s-a aşezat să mănânce ouă roşii şi carne de miel ca şi cei de acasă. Numai că un înger i se arată şi îi spune să-l urmeze pe galerii necunoscute până ce ajung la „poarta lumii”, pe care îngerul o deschide cu o cheie potrivită. O dată poarta deschisă, minerul se pomeneşte
într-un alt tărâm, într-o peşteră rotundă, numită „golul lumii”. În mijlocul peşterii se afla un munte şi pe munte era o cruce pe care era răstignit Domnul nostru Isus Christos. Crucea sprijinea tavanul care se clătina fiind gata să se prăbuşească. După ce a urcat pe munte până la cruce şi a îngenun­chiat, Isus Christos îi cere minerului să urce în locul său să sprijine tava­nul cu braţele crucii pentru ca acesta să nu se prăbuşească din cauza mişeliei păcătoşilor. Îngerul şi Isus Christos au plecat spre ceruri dar nu s-au mai întors nici până în ziua de azi.
Aceasta este povestea, dar în spatele ei descoperim o reprezentare arhetipală comună creştinismului şi nu numai, pe care Mircea Eliade o lega de simbolismul arhitectonic al Centrului, simbolism care include în paradigma sa mai multe coordonate:
a) Muntele Sacru – unde se întâlnesc Cerul şi Pământul – se află în Centrul Lumii;
b) orice templu sau palat şi prin extensie orice oraş este un „munte sacru”, devenind astfel un Centru
c) fiind un Axis Mundi, oraşul sau templul sacru sunt considerate ca puncte de întâlnire între Cer, Pământ şi Infern.
Coborârea spre „golul lumii” a minerului are o astfel de semnificaţie, iar muntele din interior nu este neapărat cel mai înalt punct, ci poate fi şi buricul Pământului, punctul din care a început Creaţia. „După cartea siriană Peştera comorilor – notează acelaşi Mirecea Eliade – Adam a fost creat în Centrul Pământului, exact în locul în care s-a înălţat crucea lui Isus”. Imaginarul religios din poves­tirea lui I.D. Sîrbu este mai mult decât sugestiv şi el se reuneşte într-o coincidentia oppositorum, căreia i se adaugă o viziune proprie: mina nu este altceva decât „golul lumii”, este Centrul Pământului care reuneşte deopotrivă binele şi răul, păcatul şi cre­dinţa, minerul şi Isus Christos. Graţie acestei substituţii minerul devine parte integrantă a acestui simbolism cosmogonic, iar funcţia sa este una integratoare, răscumpărând „mişelia păcătoşilor” şi, am adăuga noi, „mişelia minerilor”.
Deşi povestirile par a avea o organizare mai curând aleatorie, există totuşi o legătură provenită din unitatea imaginilor simbolice. Astfel, povestirea „Lampa” este o parabolă, depănând tragedia minerului sărac care îşi vinde lampa necuratului, rămânând lipsit de noroc: „se ştie că acolo unde toţi au o lampă, trebuie să fie unul care nu o are. Și de acela e bine să te fereşti.” Lampa devine pentru miner un semn al destinului. O dată pierdută, minerul nu îşi mai găseşte nici calea şi nici liniştea şi mai ales nici nu poate muri.
Indiferent de forma de repre­zentare cosmologică pe care o su­ge­rează, „Povestirile petrilene” sunt guvernate de o imagine care domină spaţiul narativ cu regularitate. Petrila face parte dintr-o lume aparte, care poartă în sine semnele eternităţii. Ea este mai aproape, prin însăşi structura sa, de Dumnezeu sau de echivalenţele acestuia Parângul, Taica Parângul ori mai simplu Moşul. Petrilei i se adaugă şi Petroşaniul, Valea Jiului, Jiul (ca element unificator), toate compunând o geografie fascinantă, a minei. Văzut prin noua sensibilitate artistică, minerul, asemeni primitivului, nu poate trăi în „haos”, iar consecinţa firească a acestui proces dialectic este raportarea lui la un model paradigmatic, aflat în însăşi structura conştiinţei sale. „Imitarea unor modele transumane constituie una din primele caracteristici ale vieţii religioase” precizează Mircea Eliade. Și tot el adaugă că a trăi ca fiinţă umană este de la sine un act religios, pentru că hrana şi munca au valoare sacramentală.  Imitatio dei ca normă a existenţei umane nu s-a întrerupt niciodată, ea continuă să se manifeste sub diverse forme  fiind în esenţă o rezistenţă a omului arhaic în faţa istoriei şi a lumii profane.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.