El refuză să accepte trecerea esteticului pe planul secund, aşa cum arată una din tendinţele forte ale cercetării actuale a literaturii, instituită prin abordări mai raţionale, ştiinţifice, parţial extraliterare, ale literaturii, axate pe prezenţa (reflectarea biografiei) autorului în operă, a unor evenimente sau a elementelor sociale, instituţionale, mentalitare, a unor idei şi concepţii politice, filozofice etc. Nicolae Manolescu nu face o cri­tică a ideilor, nici a sensurilor (o hermeneutică adică), el rămâne fidel dimensiunii tradiţionale a criticii şi unei anume abordări „epice” a literaturii şi aici invocăm neapărat, laolaltă cu istoricul literar, ideile lui G. Călinescu despre abordarea literaturii cu instrumentele unei ştiinţe inefabile şi ale unei sinteze epice. Deşi aproape că absolutizează esteticul, Nicolae Manolescu omite să-l (re)definească şi să ne spună ce preponderenţă are el în metaliteratură (critica literară, secundă, secondantă a literaturii „creatoare”), în memorialistică şi în jurnalistică, de care se ocupă în destule cazuri, ba chiar le rezervă – cazul memorialisticii – şi capitole se­parate. Prin urmare, el nu admite implicit nici mutaţiile care se produc sub ochii noştri vizând amestecul genurilor, schimbarea discursului literar, afirmarea unei literaturi eseistice ce transcende frontierele dintre literar, filozofic, sociologic, istoric etc., uzând de toate aceste categorii laolaltă. În ce priveşte critica genurilor, Manolescu se mulţumeşte cu taxonomia clasică: liric (poezia), epic (romanul în special), dramatic, critic, acestea fiind socotite şi canonice. Nu apelează la noţiunea de literaritate, de discurs sau de enunţ(are). Criticul şi istoricul ignoră în general teoriile literare, o explicaţie fiind şi omiterea din Istoria critică… a lui Adrian Marino, a Irinei Mavrodin sau, de ce nu?, a Monicăi Spiridon, notabilă fie şi pentru contribuţiile teoretice relative la interpretarea de text. El merge mână în mână cu George Călinescu, ale cărui metode şi opinii critice le împărtăşeşte aproape integral, fiind, până la urmă, cum de altfel şi recunoaşte, un tradiţionalist. Primul canon al lui Manolescu este esteticul, urmat imediat de tradiţie. Revenind însă la predominanţa esteticului, ne putem pune, de justeţe, întrebarea cât de scriitori sunt Emil Cioran sau Constantin Noica (Petre Tuţea este cu desăvârşire uitat!), sau dacă esteticul poate ţine exclusiv de stil. Cum rămâne cu ficţiunea, cu „invenţia” literară? Apoi de ce nu, aici, şi Mihai Șora? E adevărat că Emil Cioran este inclus într-un capitol unde se vorbeşte,  între alţii, despre ideologi (?) şi eseişti.
Cu siguranţă destui scriitori români contemporani au aşteptat Istoria… lui Manolescu ca pe o mântuire, văzând în ea o fereastră deschisă spre notorietate şi omologare valorică, dar nu puţini sunt aceia care o re­simt acum ca o condamnare sau o minimalizare: cei lăsaţi pe dinafară sau cei comentaţi în treacăt. Istoria critică a literaturii române în viziunea lui Nicolae Manolescu poate fi amendabilă deci din unghiul unor omisiuni şi/sau ignorări. I-am menţionat deja pe Adrian Marino, Mihai Șora şi Irina Mavrodin, la care aş alătura câţiva optzecişti precum Ioan Flora, Constantin Stan şi Gheorghe Iova (chiar dacă ar fi subiectiv taxabili de antiliterartură!), mai mulţi scriitori din  zona Moldovei: Aurel Dumitraşcu, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Vasile Baghiu, Daniel Corbu, Gellu Dorian, Gheorghe Izbăşescu, Casian Maria Spiridon, inserabili barem la „scriitori de dicţionar”; la fel şi alţii din zona Ardealului şi Banatului: Ruxandra Cesereanu, Ion Cristofor, Corin Braga, Mircea Tomuş, Iustin Panţa, Gheorghe Vulturescu, Ion Moldovan, Traian Ștef, Daniel Vighi. Bucureştii, dimpreună cu sudul (N. Manolescu nu res­pinge nici ideea de geografie literară), îi pot reclama pe Dan Stanca, Marian Drăghici, Aura Christi, Marian Popa (citat prin excepţie: las deoparte „literatura exilului”), Mircea Bârsilă, Nicolae Oprea, Nicolae Coande, Ioana Dinulescu. În sfârşit, neincluderea lor şi a altora poate fi o chestiune de gust, numai că, supralicitat, gustul riscă să devină exclusivist! Sau o parte a lor s-a afirmat după 2000 şi N. Manolescu nu a mai apucat să-i citească, aşa cum, pare-mi-se, el însuşi a recunoscut. În al doilea rând, oricât de mult l-am aprecia pe Manolescu, nu putem să nu-l suspectăm de parti-pris-uri. Ele se numesc scriitorii optzecişti de la Cenaclul de luni, toţi bine şi temeinic analizaţi, spre deosebire, de pildă de unii „provinciali” sau (s-o spun în acest context!) de Lucian Blaga, în poezia căruia Manolescu distinge o sumedenie de „ecouri” (până şi din Topârceanu!) şi rămâne la un nivel de analiză „a decorului”. Alt lot încadrabil la ca­te­goria parti-pris (parţial, ca toate celelalte, se subînţelege!) este cel de la România literară. De ce Ioana Pârvulescu şi Adriana Bittel şi nu şi Daniel Cristea Enache şi Cristian Teodorescu? Tot la capitolul „subiectivism” sunt uşor de expediat Eugen Suciu, Liviu Georgescu şi Călin Vlasie. Finalmente, o serie de scriitori sunt încadraţi, probabil pe motiv de literatură didactică ori de „minorat”, la Scriitori de dicţionar: Al. Piru, L. Ulici, Dan Cristea, Eugen Uricaru, Dinu Flămând ş.a.
În loc de concluzie, subliniez că am pus în dezbatere doar lacunele care, şi în accepţia mea, sunt în mare parte inevitabile pentru o operă atât de vastă precum Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu. Ea este incontestabil meritorie şi foarte valoroasă, ca demers de eva­luare şi de clasificare dar şi ca instrument de lucru, pe deasupra temerară şi impresionantă prin cantitatea de muncă depusă şi de material cercetat, prin efortul scrierii ei şi prin consecvenţa faţă de principiile şi metodele enunţate şi explicate în Introducere. Din această perspectivă ea este o operă pe deplin asumată de autorul ei, ale cărui competenţă şi talent sunt în afara oricărei discuţii. Deşi apărută într-un context cultural nu tocmai favorabil, în condiţiile în care tranzitivitatea valorilor şi a gusturilor este accentuată, Istoria critică a lite­raturii române întocmită de Nicolae Manolescu stă în rând cu toate celelalte mari opere ale genului, precum cele ale unor N. Iorga, E. Lovinescu şi G. Călinescu, chiar dacă nu toate abordează istoria literaturii române în întregul ei.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.