• EDIȚIA A DOUA REVÄ‚ZUTÄ‚ ȘI AUGMENTATÄ‚ SEMNIFICATIV
• “Mi-a plăcut aici la voi/ E o climă plăcută/ Dar spune-mi/ Decorurile/ Fântânile/ Valorează ceva?” (Bob Dylan, When I Paint My Masterpiece)
 

 

PREFAȚÄ‚ / UN JOC SECUND CU EROI DIN LUMEA A TREIA A LITERATURII

 

La fel ca şi Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, nici prezenta operă nu iese din goluri. Ea reprezintă, la rându-i, “o jumătate de pas înainte peste munca onestă mai întotdeauna, câteodată excelentă, a atâtor arhivişti şi istorici literari.” Ceea ce istoria de faţă aduce în plus faţă de celelalte istorii serioase (exhaustive sau parţiale) ale literaturii noastre şi pe care autorul le-a consultat cu o conştiinciozitate (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982; Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române - 5 secole de literatură, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2008;  I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991; Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane,  1941- 2000, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, II, Bucureşti, Editura Semne, 2009; Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971) este faptul că a imaginat un prim plan populat doar de personaje secundare. În majoritatea cazurilor, autorii cu pricina au pus la cale planuri grandioase. Ambiţiile lor literare au fost nemăsurate. Cu toate acestea, marile istorii ale literaturii române nu le-au acordat eroilor noştri nicio şansă pentru a înfrunta şi străbate veacurile. (După cum aţi putut observa nu am menţionat Istoria secretă a literaturii române scrisă de Cornel Ungureanu editura Aula, Braşov, 2007, care a preluat, cuvânt cu cuvânt, titlul cărţii noastre- ISBN 973- 96450-4-6- apărută, la Editura Cameleonul din Petroşani, în anul 1996. Istoria d-lui Ungureanu încearcă, însă, „să recupereze opere uitate, abandonate din întâmplare sau din graba cercetătorilor improvizaţi, din absenţa mesajului epidermic, atât de necesar lumii noastre postmoderne, postistorice, postcoloniale, postcomuniste ş.a.m.d.”). În Istoria noastră se dovedeşte faptul că pe eroii noştri majoritatea criticilor i-au uitat iar cititorii i-au ignorat cu desăvârşire.. Nici unii, nici ceilalţi nu au fost atât de generoşi încât să le ia în seamă certificatele medicale, acele documente- beton cu care scriitorii nevolnici voiau să se justifice în faţa eternităţii. Noi suntem primii care au încercat să pună în acord viaţa grea a scriitorului român cu neîmplinirile operei. Uneori, textul nostru ar putea părea uşor ironic. Noi vă sugerăm să nu vă lăsaţi seduşi de această primă impresie. Încercând să ţinem dreaptă cumpăna dreptăţii am apelat, cu încredere, la o relatare detaşată atât a vieţii eroilor cât şi a programelor literare pe care ei le-au pus la cale. Personajele sunt reale şi ele aparţin, vai, lumii a treia a literaturii noastre. Pentru a nu stârni pasiuni de tot felul în lumea umbrelor, ne- am aşezat eroii în ordine alfabetică. Deşi ei au trăit în epoci diferite, ei vor intra (şi ieşi) din scenă în ordinea clară şi imparţială indicată de alfabetului limbii române. Scriitorii pe care îi prezentăm în această carte au forma unor pulberi de stele transferate, pentru întâia oară, dintr-un dicţionar într-o istorie literară. A fost un pas mic pentru noi, a fost un salt imens pentru oamenii în cauză. Din raţiuni care ţin de economia (socială) de piaţă, cartea de faţă găzduieşte, aici şi acum, doar câteva sute de eroi. E foarte posibil ca ediţiile viitoare, în funcţie de cerere şi ofertă, aventura noastră culturală să poată continua, alături de alţi şi alţi eroi. G. Călinescu scria în prefaţa marii sale Istorii...  că, în general, profesorii de literatură au „un respect timorat de gloria scriitorului care merge până la acuzaţia de impietate faţă de criticul cu viziune mai liberă”. Istoria noastră va marca, neîndoios, un punct de cotitură şi în viaţa profesorilor de literatură de pe întreg cuprinsul patriei noastre. Cu toate că noi ne-am permis o viziune mai liberă asupra scriitorului român, atitudinea noastră nu trebuie să inducă pe nimeni în eroare. Pentru că noi vom putea distruge gloria scriitorilor care populează această istorie doar în măsura în care, tot noi, le vom face rost de o faimă oarecare. Deocamdată eroii noştri, de la A la Z, se află într-o stare prelungită de letargie şi „eternitate locală”. De un nepreţuit ajutor în finalizarea lucrării noastre ne-a fost un foarte documentat Dicţionar al literaturii române de la origini şi până la 1900 conceput, în anul 1979, de Institutul de lingvistică, istorie literară şi folclor al Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Marian Popa, în Istoria... sa, consideră Dicţionarul ieşean  monumental, motiv pentru care îi nominalizează pe toţi coordonatorii şi revizorii săi (Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Dan Mănucă, Al. Teodorescu, Leon Volovici, Remus Zătroiu), pe autorii articolelor de istorie literară (Stănuţa Creţu, Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Ion Lăzărescu, Dan Mănucă, Algeria Simota, Rodica Șuiu, Al. Teodorescu, Cristian Teodorovici, Leon Volovici, Remus Zătroiu) şi pe autorii articolelor pentru folclor (Lucia Berdan, Constanţa Buzatu, Lucia Cireş, Ion H. Ciubotaru). Cele 1311 articole (731 autori şi 477 periodice) „se referă la tot ce prezintă interes direct şi indirect literar: beletrişti, traducători, cărturari, opere folclorice şi anonime culte, societăţi literare”. Deasemenea, de un real folos ne-a fost Dicţionarul Scriitorilor Români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu precum şi Dicţionarul cronologic al literaturii române coordonat de I.C. Chiţimia şi Al. Dima (Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979). În aceste vremuri rele din punct de vedere economic şi dezamăgitoare din punct de vedere politic (ne mângâie gândul că şi pre vremea marii Istorii a fost la fel) această carte nepărtinitoare trebuie să dea oricărui român încrederea că avem o strălucită literatură. Faptul că literele româneşti, asemenea filmului şi teatrului autohton, beneficiază de o figuraţie la fel de numeroasă şi plină de viaţă e un semn extrem de reconfortant. În sensul că şi alţi critici, care vor veni după noi, vor avea suficient material uman pentru a putea scrie sau/ şi rescrie alte şi alte istorii secundare ale literaturii noatre. Acele istorii ar putea miza totul pe un joc secund, mai pur. E un lucru care nouă nu ne-a fost la îndemână. În cartea noastră scriitorii mari vor defila discret doar prin imaginea plastică. Ei vor intra, pentru dv., în pielea unor actori-figu­ranţi care au avut misiunea subalternă de a pune în valoare pe adevăraţii protagonişti din această Țară tainică. (Cunoşti tu oare ţara/ În care primăvara/ E iarnă nencetată/ O patrie în care/ Trăieşte fiecare/ Cu inima- ngheţată? Eu o cunosc. Cunoşti acea câmpie/ Imensă şi pustie/ Ce vara când soseşte/ Aprinsă arde-n soare/ Și unde-avântul moare/ Sau marea lâncezeşte? Eu o cunosc. Sau ştii cumva ţinutul/ În care Domn e lutul/ Și face pe trufaşul?/ Acolo totdeauna/ Cinstită e minciuna/ Și nobil este laşul?/ Ah, eu îl ştiu./ Și oare mai ştii încă/ Prăpastia adâncă/ O gură neîmblânzită/ Ce simte o plăcere/ Juneţe şi putere/ De veacuri să le-nghită?/ Ah, eu o ştiu). Am citat din poetul Alexandru Macedonski. Poezia a apărut în primul număr al revistei Literatorul şi, spre deosebire de cele scrise în alte prime numere ale revistelor pe care le-am considera demne de a figura în această istorie, Țara tainică rezistă şi pare, iată, mai tare ca o stâncă. De ce? Aşa cum americanii nu ştiu, nici până astăzi, cine l-a ucis, la Dallas, pe John Fitzgerald Kennedy, nici români nu se dovedesc mai abili în a răspunde la întrebarea retorică pe care
ne-am pus-o mai înainte vreme. Deschiderea, peste un număr de ani, a arhivelor vor dezlega şi tainele pe care le ascund, acum, „şi ochi, şi flori, şi buze şi morminte”...

 

A

• Se dedică unui Amic. Costel Avram.

Ceva despre arta.
Altceva despre bani.
ALBINA
(noiembrie 1894, Craiova)
Ca orice revistă care se respectă şi revista Albina avu parte de un editorial. El se intitula Ceva despre artă şi era scris de Ioan M. Rusu. Autorul susţine că arta trebuie, neaparat, să se inspire adânc din viaţa grea a celor de jos. Rusu nu a fost înţeles, din păcate, nici de cei de sus, nici de cei de jos. Pe cei de sus nu-i interesa chestiunea cu pricina. Iar pentru cei de jos nu avea absolut nicio importanţă felul în care li se reflecta viaţa (grea) în opera de artă. Pentru talpa ţării, cei care se îndeletniceau cu înnegrirea foilor de hârtie nu erau, la urma urmei, decât nişte trântori. Drept pentru care ei refuzaseră, de la bun început, să cumpere revista, sau mă rog, Albina Rusului. De abonamente nici n-au vrut să audă. Aşa se face că oltenii au revenit, relativ repede, la un comerţ avantajos cu produse mai repede trecătoare. Doar luna noiembrie a anului 1984 fu mai grea.
Un Gheorghe de la Moldova:
I. G. Chernbach
ALBINA BOTOȘANILOR
(ianuarie 1983-iunie 1883)
Proprietar şi redactor al gazetei, numită iniţial doar Albina, a fost I.C. Chernbach. Semnătura lui era peste tot. Pentru o oarecare variaţie el se mai folosea şi de pseudonimul Gheorghe de la Moldova. Pseudonimele lui Gheorghe de la Moldova erau Juvenal şi X. Logica este inclusă în conţinutul cunoscutului banc potrivit căruia un evreu îşi schimbă numele din Rabinovici în Ionescu. Odată îndeplinită această formalitate birocratică, omul îşi mai schimbă, încă o dată, numele. Din Ionescu devine Popescu. Ce rost a mai avut cea de-a doua schimbare a numelui? s-au întrebat, pe bună dreptate, distinsile doamnele de la starea civilă a primăriei din Botoşani. La început toată lumea care afla, cu uimire, că Rabinovici devenise un ditamai Ionescu îl întrebau, cu subînţeles, care îi era vechiul nume. Acum lucrurile se aşezau într-o matcă firească: Cum te numeşti? Popescu! Dar înainte vreme cum îţi ziceau? Ionescu! 

Un amor de toamna lung (doar) cât o gazeta
ACTUALITATEA
(Bucureşti, 19 septembrie - 2 octombrie 1865)
Întrucât gazeta  a apărut toamna, Pantazi Ghica, redactorul responsabil cu actualitatea, publică o schiţă în ton cu anotimpul. Schiţa se intitula cum nu se poate mai nimerit Un amor de toamnă şi a ţinut tot atât cât a rezistat, pe tarabe, şi gazeta. Ea a început, tinereşte, ca un bisăptămânal dar odată cu căderea inevitabilă a iernii, Actualitatea a ajuns, vai, la o periodicitate variabilă. Perfecţionând modelul propus de Pantazi Ghica, americanii au construit, mult mai târziu, avioanele cu geometrie variabilă.

Poezia, ca o taxa pe valoarea adaugata
ION VENIAMIN ADRIAN (IVA; I.V.A.)
(1837, Mihăileşti 14 iunie 1875, Văratic)
Omul nostru din Mihăileşti îşi începu cariera didactică la Dorohoi şi nu o sfârşi, aşa cum ar fi fost firesc, într-o cancelarie ci în drum spre Mânâstirea Văratec. El s-a lăsat sedus, avant la lettre, de finalul unui film sovietic care lansa, înainte de koneţ filma, o întrebare tulburătoare: Ce drum e acela care nu duce la o biserică? În perioada fastă a vieţii sale Ion Veniamin Adrian a fost prezident al camerelor de comerţ din Botoşani şi Dorohoi. În această calitate, poetul a scris un volum de stihuri intitulat modest Din versurile lui IVA iar prozatorul - o carte ce se voia hazlie intitulată, la fel de modest, Din scrierile umoristice ale lui IVA. Italienii, care vorbesc o limbă tot de origine latină, au scos vorba prin târg că cele două cărţi ar fi, de fapt, de două scrieri economice în care era dezbătută problema Taxei pe Valoarea Adăugată (în varianta italiană TVA se zice IVA). Această regretabilă confuzie lingvistică a dus la o receptare anapoda a polivalentului Ion Veniamin Adrian. Din acest motiv, în momentele sale de maximă tristeţe poetul (şi implicit) umoristul se văita în felul următor: “Ah, tristu-i, urât tare!”. Văitătura autohtonă a fost identificată ca făcând parte, contrar tuturor aşteptărilor, din prima culegere.

Omul care a facut, de trei ori puscarie politica, pentru o întrebare retorica
SEPTIMIU ALBINI
(1861, Spring - 7 noiembrie 1919, Cuţ)
Absolvent al Universităţii din Viena, Septimiu Albini s-a întrebat retoric, de câte ori a avut ocazia, „în ce limbă să facem instrucţiunea copiilor noştri?” Ungurii n-au stat prea mult pe gânduri şi nici cu mâinile-n sân. Ei au reacţionat prompt. Autorul întrebării a fost, urgent, închis în trei rânduri: în 1889, 1890 şi 1891. Când a ieşit, ultima oară, din puşcărie omul devine, pe bună dreptate, secretar al Partidului Naţional Român. Și ca să le arate ungurilor că dincolo de gratii au trimis un român adevărat, Albini a tradus, în limba noastră, romanul lui Georg Ebers, Homo sum. După aceea lui Albini i s-a dus vestea că el ar fi, de fapt, “românul lui Georg Ebers”. În semn de recunoştinţă pentru patimile sale, românii din secolele care au urmat au dat numele Septimiu Albini, în semn de relativă recunoştinţă, mai multor străzi din România Mare. Când dau în gropi, românii din oraşele respective ridică, neputincioşi, ochii spre cer. Privirile lor, înainte de a ajunge la azurul cerului, dau cu ochii de o plăcuţă dreptunghiulară pe care scrie negru pe alb, Septimiu Albini. Patriot român. Ar înjura cu năduf. Dar le vine în minte o întrebare veche (“în ce limbă facem instrucţiunea copiilor noştri?”) şi renunţă instantaneu.
 

Prima gazeta româneasca a functionat cu capital literar nemtesc
ALÄ‚UTA ROMÂNEASCÄ‚
(Iaşi, 14 martie 1837- 1838)
Mihail Kogălniceanu, ca să atragă cât mai mulţi cititori, traduce din Magasin fur die Literatur des Auslandes tot felul de bucăţi pe care le semnează KLMN şi LN. Când, cum. Totul mergea strună pentru că nemţii, făcându-se că nu bagă de seamă, închid ochii. Până când KLMN şi/ sau LN traduc Filosofia vistului de O. Senkovski. De unde credeţi că li s-a tras necazul? De la nemţi? Ei, aş! De la Domnul pământean. Măria sa era la curent (scuzaţi vorba proastă, că încă nu se inventase) cu faptul că d. conte al Rusiei, Karl von Kotzbue, iubeşte vistul. Și atunci, fulgerător, domnul pământean face o subtilă legătură şi declară public că traducerea din Alăuta este un atentat la autoritatea consului rus. Degeaba au protestat literaţii, aflaţi cu musca pe căciulă, că la mijloc ar fi un neamţ. Afirmaţia era, parţial, adevărată. Kotzbue era neamţ dar  avea, vai, calitatea oficială de consul rus. Ceea ce schimba fundamental datele problemei. Orice militar ştie că funcţia bate gradul . Domnul pământean se foloseşte de această axiomă militară şi ordonă suspendarea imediată a Alăutei româneşti. Era prea târziu. Prima revistă românească (cu capital literar nemţesc) din Moldova a apărut la Iaşi. Și nu în altă parte.
 

Vasile Alecsandrescu, la fel ca si  Ion Creanga, a trecut Dincolo, cu ocazia Revelionului
Vasile Alecsandrescu
(19 octombrie 1862 - 31 decembrie 1920)
După terminarea Conservatorului de artă dramatică, Vasile Alecsandrescu joacă rolul unui Popescu, într- O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale. În 1900, actorul a fost scos la pensie mai repede chiar decât îi scoate, azi, Guvernul pe ortaci din subteran. Omul avea doar 38 de ani. Pensionar fiind, Vasile Alecsandrescu iese din scenă pe uşa din dos şi ajunge, astfel, casier la Teatrul Naţional din Bucureşti. Actorul- casier ajunge să fie, concomitent, autorul unor „Portrete de femei” şi coautorul venirii pe lume a viitorului regizor de teatru Sică Alecsandrescu.
O noapte furtunoasă anticipează ultima farsă (tragică) pe care a făcut-o Vasile, familiei sale cu prilejul Revelionului de la cumpăna anilor 1920- 1921. Când familia se pregătea de Sfântul Vasile, d. Alecsandrescu- tatăl a plecat să moară puţin. Cu această funestă ocaziune, Vasile Alecsandrescu a fost asemănat chiar cu marele povestitor Ion Creangă ( Humuleşti, 30 iunie 1839- 31 decembrie 1889, Bucureşti). Autorul „Portretelor de femei” şi autorul „Soacrei cu trei nurori” au părăsit această lume ingrată cu ocazia unor revelioane. Într-o lume în care speranţa de viaţă a femeilor (indiferent că e vorba de eroine literare sau de persoane reale) e mult superioară celei cu care sunt creditaţi bărbaţi, acestora din urmă nu le-a mai rămas decât o palidă consolare. Să se retragă, discret, din scenă într-o zi şi o noapte în care toată lumea râde, cântă şi danseză. Faptul că Vasile Alecsandrescu a ales ca timp al trecerii Dincolo o zi în care, anterior, şi Ion Creangă a găsit-o potrivită pentru ieşirea din scenă i-a fost de un mare folos. Criticii literari s-au încăpăţânat să susţină că V.A. este doar un colecţionar al faptului divers incapabil să realizeze o imagine în care elementul social şi psihologic să fie semnificativ. Cu toate aceste serioase rezerve  privitoare la femeile pe care le-a imortalizat Vasile Alecsandrescu, posteritatea a reţinut un amănunt esenţial: dacă vrei să fii cineva depinde cu cine te însoţeşti şi când pleci Dincolo.

În poezia româna,  Colonelul e frate cu Poetul. Si nu invers!
Ioan Iancu Alecsandri
(30 decembrie 1826- 15 mai 1884, Paris)
Ioan Carcalechi, o dată, şi Ilarie Chendi, în două rânduri, l-au numit pe Iancu Alecsandri, Fratele Poetului. Aşa i-a rămas porecla. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 îl numeşte „prieten cu Nicolae Bălcescu şi Costache Negri”. Cu aceştia şi-a petrecut o parte din tinereţe la Paris, pe rue Madame. Împreună au fost în stradă (fireşte, în altă stradă) la Revoluţie alături de poporul francez biruitor. A fost coleg de şcoală cu viitorul mare actor Matei Millo. Noi vom încerca să-l reabilităm pe conu Iancu spunând că a fost şi dumnealui, scriitor (a scris nuvela Dor de morţi, poezia Oda la Principatele Unite) şi traducător (Montesquieu- Considerări asupra cauzelor mărirei şi decăderii romanilor). Nu e uşor lucru. Vă vom spune şi de ce. La vremea potrivită, ţinând cont de bulversările pricinuite de o revoluţie, contemporanii ar fi putut spune despre Vasile Alecsandri că a fost fratele colonelului iar despre Bălcescu şi Negri că au fost prietenii colonelului Iancu Alecsandri. Nu mai punem la socoteală faptul că Iancu a fost, la un moment dat, aghiotantul lui Vodă şi agent diplomatical la Paris şi Londra. Dar, nu spunem o noutate, românul s-a născut poet. Și nu colonel. Pentru viitorime, lucrurile au rămas aşa cum s-au stabilit cu ocazia Revoluţiei de la 1848: Vasile e poetul iar Iancu- ditamai colonelul.
 

Un doctor în drept judeca, strâmb, Napasta
Grigore  I. Alecsandrescu
(21 noiembrie 1860- ?)
Doctor în drept la Bucureşti şi preşedinte al Tribunalelor de Covurlui şi Piatra, Grigore I. Alecsandrescu se crezu îndreptăţit a judeca şi drama Năpasta de I.L.Caragiale după lectura fugară a unor piese aflate în dosarul speţei. Fiindcă aduce vorba de ocnă, de omor şi pentru că respectivele personaje au de-a face cu oamenii legii autorul e pus la zid şi tratat cu violenţe de limbaj. Partea proasttă este că magistratul Grigore I. Alecsandrescu se confundă, din punct de vedere onomastic, cu poetul Grigore Alecsandrescu. Pentru ca lumea să-i poată deosebi, magistratul se îndeletnicea, în timpul liber, şi cu critica literară. Proastă inspiraţie. Omul cânta fals la un biet violon d*Ingres, instrument pe care, după cum lăsa se se înţeleagă, şi l-a procurat, cu bani gheaţă (peşin or cash, if you like it), de la Paris.  Cu toată această investiţie importantă, opiniile lui despre literatură îl fac de râs în faţa posterităţii. Ca să mai dreagă, cât de cât, busuiocul, magistratul se împrieteni cu Ion Creangă. Am aflat cu acest prilej, printr-o voce autorizată, că bojdeuca stătea sprijinită de 24 de furci ca pe umerii unor urieşi. Număr predestinat nemuririi, pentru că bojdeuca a rezistat eroic până în zilele noastre. Faptul că doctorul Alecsandrescu a apreciat corect moştenirea culturală (când e vorba de bunurile imobile), nu l-a salvat de la dezonoare când s-a pronunţat despre bunurile mobile. Acestea îi păreau la fel de nestatornice precum argintul viu. Mereu îi alunecau printre degete şi nu a putut niciodată să le fixeze, în conştiinţa publică, la fel de solid precum a făcut prietenul, cu bojdeuca sa, Creangă folosindu-se de furcile sale. Istoricii locului au consemnat faptul că, ţăranii din zonă, bazându-se pe trăinicia furcilor lui Creangă, le-au folosit şi la Răscoala din 1907, din primăvară până-n toamnă. După înfrângerea răscoalei, ţăranii rămaşi în viaţă le-au pus, din nou, la locul lor. În acea scurtă perioadă, se spune că bojdeuca, eliberată din strânsura celor 24 de chingi, avea tendinţa de a se înălţa la cer. În acest sens a avut parte de un nepreţuit ajutor din partea unei biserici din Marmureş.
 

Exista ceva pe care noi n-am pus mâna: femeile poetilor
AUREL ALEXANDRESCU- DORNA
(29 iunie 1870- 29 octombrie 1912, Bucureşti)
Ca scriitor şi publicist Aurel Alexandrescu- Dorna semna, curajos, cu următoarele pseudonime: Aurel Alexandrescul, Alexandrescul de la Dorna, A. din Dorna, Dorna sau Aldor, Anrod, Delador, Aurel Dares şi Aurel Dorel. Opul său despre Femeile poeţilor (Bucureşti, Tipografia Codreanu, 1897) şi Cartea fecioarelor (Bucureşti, Alcalay, 1911) le-a semnat chiar cu numele său din buletinul de identitate: Aurel Alexandrescu- Dorna. Sunteţi curioşi, ca orice cititor care se respectă, să aflaţi când şi mai ales ce a semnat Aurel Alexandrescu- Dorna cu celelalte pseudonime? Și ele. Mai ales ele.
 

Un doctor în stiintele naturii şi un popor vegetal
PUBLIU ARTEMI ALEXI
(8 aprilie 1847, Sângeorz Băi - 15 octombrie 1896, Rebrişoara)
Doctor în ştiinţele naturii la Graz (Cum care Graz? Oraşul în care se va naşte, peste fix 100 de ani de la venirea pe lume a lui Alexi, marele Arnold Schartzenegger supranumit Stejarul austriac), Publiu Artemiu Alexi şi-a găsit timp să întreţină în Familia lui Iosif Vulcan din Oradea o „conversaţie cu cetitoarele” pe varii teme. Contemporan cu Eminescu, Alexi colabora la aceeaşi gazetă ca şi viitorul mare poet şi, în consecinţă, aveau cam aceeaşi cititoare. E un motiv întemeiat, socotea d. doctor, să scrie şi el pe albumul amicelor sale versuri ocazionale. În colaborare cuMaxim Pop, dr.Alexi au scris despre Rezbelul orientale ilustrat pe care îl tipăresc la Graz, oraşul ştudenţiei lor. Alexi a scris, de nul singur, şi câteva Priviri istorice: suferinţele românilor. Fără a avea o pregătire de specialitate, poeta Ana Blandiana a scris, vădit influenţată de doctorul în ştiinţele naturii Publiu Artemiu Alexi, despre un popor vegetal, aflat sub influenţa malefică a lui Arpagic. Că toţi făceau parte din aceeaşi mare familie spirituală e un lucru neîndoios: poeta s-a născut, am spune chiar inevitabil, la Oradea.
 

Bey, Vodă, domn, Miron und Florika
TEOHAR ALEXI
(1843, Braşov - 22 octombrie 1907, Braşov)
Teohar Alexi a fost un fel de self made man autohton. El a condus Tipografia J. Weiss din Bucureşti până în anul 1868. După 14 ani, Teohar Alexi era, deja, proprietarul tipografiei Alexi (S.A.) din Braşov. Având tipografia la îndemână, Teohar Alexi a scris şi, mai ales, a tradus din greu. A tălmăcit, întâi de toate, din I. Negruzzi. Miron şi Florica a devenit, în versiune germană, Miron und Florika. A scris Bey, Vodă, Domn cu exact 100 de ani înaintea izbucnirii Marii Revoluţii Capitaliste din Decembrie 1989. S-ar putea spune că, într-un anume fel, a şi pregătit-o. După alţi 14 ani, Teohar Alexi a tras concluzia firească: Tot găina cântă (Braşov, Ciurcu, 1903). Răscoala din 1907, din primăvară până-n toamnă, l-a prins la Braşov. Dar nu i-a supravieţuit. Într-un fel, i-au venit de hac ţăranii şi nicidecum domnitorii autohtoni sau alogeni. Nici tinerii din popor cum ar fi Miron sau Florica (ori Florika) nu i-au fost de mare folos. În vremuri de cumpănă, soarta cărturarului (sau a tipografului) este tristă şi amară. Atunci se trezeşte singur- cuc.
 

DOUÄ‚  ISTORII  CU ARDELENI  SERIOȘI
GHEORGHE ALEXICI
(14 septembrie 1864, Arad- 7 februarie 1936)
Profesor de literatură română la Universitatea din Budapesta, Gheorghe Alexici a scris o istorie a literaturii române direct în limba germană. A publicat-o la Leipzig în anul 1906 pentru că în ţarile române nu erau condiţii propice culturii. Țăranul român din Moldova şi Țara Românească a lăsat deoparte chiar şi cultura porumbului pentru că el era ocupat, până peste cap, cu pregătirile răscoalei din 1907. Regăţenii, spirite balcanice şi cârcotaşe, l-au criticat aspru pe Gheorghe Alexici pentru ideea de a trage spuza pe turta sa, exagerând nepermis de mult,  importanţa scriitorilor din Ardeal. În Istoria literaturii române de la origini şi pănâ în prezent (e vorba de anul 1941), G. Călinescu face acelaşi lucru. Din perspectiva miticilor din Cişmigiu acest fapt de, fără îndoială, blamabil. Între cele două apariţii editoriale (1906, Leipzig, CF Amelangs Verlag - 1941, Editura Fundaţiilor Regale, Bucureşti) n-au trecut decât 35 de ani. O generaţie. În Ardeal, această generaţie de scriitori ardeleni s-a mobilizat exemplar şi a reuşit să scrie câteva opere capitale. Astfel că ceea ce, la Alexici, era doar o intuiţie de mare curaj, la Călinescu devenise, deja, o mare certitudine.  (va urma)

 

De ce noi şi nu alţii? De ce acum şi nu mâine?
Alex Ștefănescu, autorul monumentalei Istorii a literaturii române contemporane. 1941-2000  a scris, în două rânduri, despre Mihai Barbu. O dată l-a numit „eminentul profesor de limba română” („România Literară”, nr. 8 din 2 martie 2007, p. 32), iar a doua oară „nonconformistul, fermecătorul profesor de română de la Liceul de Informatică” (Adevărul Satiricon, sâmbătă, 3 martie 2007). În perioada (scurtă) cât a fost directorul acestui prestigios liceu, o parte din „colegii” săi au scris despre Mihai Barbu în zeci de reclamaţii şi plângeri adresate ministerului educaţiei, inspectoratului şcolar judeţean, sindicatelor şi Parlamentului. Această ediţie revăzută şi adăugită a Istoriei secrete a literaturii române e un răspuns peste timp, formulat în cheie poetică. „Ce rămâne, mielule?” „Acest cântec, domnule...”  

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.