Aflat în vârful Scoverzii, Milu stătea aşezat pe una dintre pietrele răspândite pe o rază de zece, doisprezece metri, pietre care, cândva, alcătuiau Omul de Piatră de acolo şi căuta în mintea sa motivul care îi îndemnase pe aşa-numiţii grăniceri să detoneze explozibil între întocmirile străvechilor preoţi zamolxieni, ktistaii. Dar de ce să tot caute? Băieţii au fost trimişi să arunce în aer orice semăna cu o piatră de hotar şi… „Doamne, cum ne facem rău singuri, cu mâna noastră, ne distrugem istoria!”…
Dezbrăcat, stătea peste hainele şi păturica aşezate pe o piatră uriaşă, de forma unui şezlong, pe care o „ochise” încă de prima dată când urcase acolo. Oile se răspândiseră pe pantele spre Parâng, spre Valea Jieţului, şi fraţii se jucau la un izvor cu vână groasă, stropindu-se unul pe celălalt. Ziua era cu soare puternic şi cer aproape senin, adică nişte scame de nori se ridicau de dincolo de Șureanu, dinspre Muntele Negru, dar acele timide încercări nu prea aveau putere să aducă ploaie. Îşi arăta goliciunea soarelui şi îşi bronza pielea cu sănătatea şi puterea muntelui, întorcându-se de pe o parte pe alta, admirând depărtările, culmile acoperite cu păşuni mai ales, cu stânile de lângă păduri ale sebeşanilor sau lotrenilor şi turmele rătăcite ici-colo. Din locul în care se afla, admira panorama dinspre miazăzi, de la Cotul Ursului şi Șesurile mari spre Coriciu, Coasta lui Rus şi Mândra, trecând adesea peste stâna din Praviţ, peste cotroanele şi grajdurile prietenilor novăceni, mai bine zis a prietenei sale din Novaci, Silvana, pe care o întâlnise la sărbătoarea măsuratului.
Ridicată pe un uriaş pinten de păşune înfipt cu partea ascuţită către Obârşia Lotrului, stâna oierilor de acolo sclipea în prăştila nouă a acoperişului şi ochii lui buni, de vultur tânăr, puteau să-i vadă pe cei de-acolo mişunând întru trebile lor. „Curios fapt, la noi, la momârlanii jieni, fetele şi femeile nu prea vin la stână, au mult de lucru în grădini, la conace şi colibe… oare cine face munca asemănătoare la cei din sud, probabil tocmesc oameni, că nu e posibil să le lase în paragină… ori să aibă numai păşuni, fără un strat, două straturi, fără o holdă?” se tot întrebă flăcăul, lunecând cu privirea în frumuseţea aceea care îi inunda mintea şi trupul, îl pătrundea, înfiorându-l, peste tot. Călăreţul i-a sărit în ochi pe când admira Biserica de Brazi din Cotul Ursului, cândva loc de nedeie pentru toţi ciobanii şi locuitorii din zonele învecinate, cu câteva petice de ienupăr şi jneapăn crescute de jur-împrejur. Întâi a crezut că omul umbla după cai, erau într-o herghelie care se aciuase la umbră, sub brazii şi molizii uriaşi dinspre clinurile Lolăii, dincoace de Cot; dar omul se strecura călare, la adăpostul adânciturii pârâului cu izvor lângă Biserică, urmându-i albia spre păşunile Praviţului şi spre codrii în care intra, căutând Valea Lotrului.
Îl vedea bine, de sus; cei de pe Șesuri, din Costiş sau din Praviţ, n-aveau cum să-l vadă, fiind ascuns de tăietura adâncă şi de mănunchiurile de arbori pitici de pe maluri, „e deştept munteanu’, cunoaşte foarte bine locurile şi obiceiurile oamenilor de-aici, ar fi bun de călăuză, oare ce-o fi vrând să facă?”. A continuat să-l urmărească atent şi, văzând că intră în pădure căutând poteca izvorului de lângă stână, şi-a dat seama imediat, mai ales că la stâna prietenilor săi mişunau la ora aceea numai femei şi copii. A calculat rapid şi apoi a sunat puternic din corn după Stelu, a chemat pe unul dintre fraţi, pe Doru, şi i-a spus să lase joaca, trebuia să-i lase singuri până spre seară, trebuia să le dea de ştire celor care îi ajutaseră cu oile,   ferindu-le de „gadinile statului” că îi paşte un pericol aparte… nici el nu ştia prea bine care şi ce, dar gândul îi tot fugea la fata cu ochi de cer senin, blondă ca şi el, prietena lui, Silvana cea îndrăgostită de cărţi… dar şi la sibianul de care vorbise unul dintre verii ei, când le-a dat oile în grijă. Echipat, a sărit pe cal în deşelate, a chemat câinele, coborând în Covata Seacă prin pădure, pe cărările oierilor vechi, având credinţa c-o va găsi lesne pe cea care urca pieptiş la stână, dinspre Lotru; ceva, cineva parcă îi şoptea că omul acela nu era purtat de gând bun, şi-apoi prevederea nu a fost dintotdeauna mama înţelepciunii? Și, la urcare spre izvorul novăcenilor, nici măcar   n-a fost nevoie să caute cărarea: a găsit-o dulăul într-o clipă, mirosind urmele.

* * *
A sărit de pe cal când a auzit vânzoleala de lângă ţuţur şi, cu bâta-n mână, s-a apropiat repede, în tăcere, ferindu-se de vreascuri, urmat de animalul care îşi ştia bine datoria. Ciobanul  cel mătăhălos înşfăcase fata cu o mână, pe care i-o apăsa peste faţă, să nu ţipe. Cu cealaltă o căuta pe sub fustă şi era gata să-şi desfacă platca din faţă a cioarecilor. Cu tot susurul puternic al apei acel om al munţilor l-a simţit pe Milu, s-a întors brusc, a aruncat fata între pietrele mari, apoi a sărit urseşte  căutând bâta. Flăcăul şi-a rotit-o pe a sa, privindu-l ameninţător în ochi:
-  Las-o şi pleacă!
Mătăhălosul şi-a îndesat clopul pe cap şi a rânjit sălbatic, rotind bâta cu o mână, la rându-i:
-  Bâta o las odată cu viaţa!
Fata zăcea între pietre, leşinată, cu fustele-n cap, cu faţa plină de sânge, sângele atacatorului, pe care-l muşcase de mână.
-  Tu ai spus-o! Pentru ce-ai făcut, să ştii că viaţa chiar ţi-e în cumpănă.
Erau faţă în faţă, rotindu-şi bâtele grele, ucigătoare. Flăcăul momârlan zâmbea dezarmant şi, văzând că dulăul său a ajuns în spatele mătăhălosului, a şuierat cuvintele printre dinţi:
-  Rupe-l, Albule!
Surprins, ciobanul de pe Mesteacănul s-a întors brusc spre câinele care a mârâit ameninţător. Atunci bâta momârlanului a coborât fulgerător, lovind umărul descoperit al vrăjmaşului. S-a auzit o trosnitură înfundată, ca ruptura lemnului putred, şi cel lovit a scăpat bâta din mână, gemând greu şi lăsându-se la pământ. Milu i-a luat bâta şi a liniştit dulăul care-şi băgase colţii într-un picior al atacatorului:
-  Lasă-l, Albule, vino la mine, să ducem fata la stână…
Cu acelaşi zâmbet dezarmant, i-a vorbit celui din faţa sa, proptindu-i bâta în adâncitura gâtului:
-  Ai noroc că n-am lovit capul, pleacă!
S-a întors, a ridicat fata pe umăr acoperindu-i pulpele, a luat cele două bâte şi, urmat de câine, a urcat spre stână.
I-au ieşit în faţă câţiva copii, care au început să ţipe ca din gură de şarpe, copii care se jucau
pe-acolo. De la stână s-au prăvălit spre vale câţiva câini. Speriat, Albu i s-a lipit de picior. Milu le-a vorbit liniştit copiilor, aşezând-o pe Silvana la umbra unui brad răzleţ:
-  Om bun, măi frumoşilor, opriţi câinii!
Copiii au înţeles, au sărit în faţa animalelor cu braţele desfăcute, i-au oprit. Milu a vorbit puternic, să se înţeleagă:
-  N-are nimic, e sănătoasă, numai că a leşinat. A fost atacată la izvor de un nebun care voia s-o nenorocească. Eu mă întorc să-l caut, mai am o vorbă cu el!
Și s-a întors în fugă la izvor. Cel lovit şi muşcat încerca să lege piciorul cu un ştergar, sângele îi umpluse cizma. Milu s-a apropiat de el, omul a tras cuţitul, dar momârlanul a spus hotărât:
-  Lasă arma şi stai cuminte, dacă vrei să trăieşti!
I-a legat strâns piciorul, scoţându-i din tureatca fără sânge fluierul.
-  Bâta şi fluierul rămân la mine, sunt semnele tale şi-ale familiei tale pe ele, să ştiu şi eu cu cine am avut de-a face… mai bine zis să ştie Silvana cine a atacat-o; poţi să mergi până la cal?
Apoi pufni sâcâit, zâmbind la fel, dezarmant:
- Ia te uită ce griji îmi fac eu! Mergi cu Doamne-ajută şi să nu mai faci niciodată-n viaţă ce-ai făcut, ai înţeles?
În timp ce cobora spre cal a auzit din spate o voce hârşâită, din gât uscat:
-  Ne-om  mai întâlni în viaţa asta, momârlane!
Milu şi-a împins clopul pe-o sprânceană cu fluierul mărgineanului, aprobând:
-  Oricând, în viaţa asta, în cealaltă, când şi cum o vrea Dumnezeu; pleacă, n-auzi câinii de la stână, vrei să te rupă?
L-a mângâiat apoi pe Stelu, i-a frecat spinarea transpirată cu şomoioage de iarbă şi au făcut în grabă drumul îndărăt, că se apropia mulsoarea de seară. Au ieşit din răcoarea codrului încă în zăpuşeală, Milu a mulţumit cum ştia el animalelor, apoi a refăcut în minte toată întâmplarea, începând să tremure de unul singur.
În timpul mulsorii i-a povestit totul baciului Petru. Au auzit şi ceilalţi, îşi făceau cruce. Cel vârstnic a rostit cu înţelepciune, să audă mai ales ai lui:
-  Întotdeauna Cel de Sus îl ajută pe omul cu gând bun. De asemenea, în faţa unor asemenea fiare, gadine pe două picioare, este bine să ne păzim, să deschidem largi ochii şi mintea, s-aude, dragii mei?

* * *
În dimineaţa următoare, după ce-au mâncat, baciul le-a turnat câte o cană mare de trânc îndulcit cu miere. Tocmai când îşi urau unul altuia cele de cuviinţă, câinii au dat semn şi Milu a ieşit să-i liniştească, era semn de om.
S-a întors repede în stână, cu ochii mari, dar baciul ştia deja.
-  Tată, vin novăcenii!
Au ieşit cu toţii afară, să-i întâmpine, Milu cu bâta şi fluierul în mână.
Cei doi veri au descălecat, dorindu-le gazdelor noroc, sănătate, vreme bună şi Doamne-ajută.
Apoi cel încruntat, negriciosul, a înfipt privirile în Milu:
-  Zii!
Flăcăul s-a apropiat de el, i-a înmânat bâta şi fluierul.
-  Ä‚sta a fost, o matahală.
- Și?
Milu a zâmbit cum numai el ştia, dezarmant.
-  Eu i-am rupt umărul cu bâta şi Albu i-a rupt pulpa piciorului cu dinţii. Silvana n-o păţit nimic, dar mărgineanul sau ce-o fi, că nu-l cunosc,
iar de-al nostru sau haţegan nu-i, zic bine, vreun an nu e om întreg.
Fragment din romanul
CONSTELAȚIA CIOBANULUI
 în pregătire la editura CONFLUENȚE
 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.