Scrisori către bunul Dumnezeu, aşa cum se intitula ultimul număr din 1996 al mensualului clujean Apostrof, de fapt un amplu dosar editat sub forma unui volum, cuprindea câteva documente noi: însemnări, disparate în timp, fragmente de jurnal, reflecţii aparţinând lui Ion D. Sîrbu, ceea ce constituia încă o contribuţie inedită importantă la completarea operei lui postume. Aşa cum se menţionează în Nota finală, inedite sunt fragmentele din Jurnalul clujean (1952-1953), scrisorile adresate lui Liviu Rusu şi soţiei acestuia, cele trimise lui Horia Stanca, fratele lui Radu, încă trei scrisori expediate lui Ion Vartic, literatul a cărui contribuţie la publicarea noului dosar Sîrbu este semnificativă. Într-o oarecare măsură, acesta a fost anunţat de alt dosar Sîrbu publicat de Apostrof înainte cu un oarecare timp şi care cuprindea nişte amintiri ale Elisabetei Pop (fost secretar literar la Teatrul de Stat din Oradea) orânduite sub titlul O poveste cu pricomigdale şi incendii, urmate de un întins pasaj din romanul Lupul şi catedrala şi de încă o pagină de scrisori adresate tot Vetuţei Pop şi familiei sale.
Titlul ultimului dosar Sîrbu, publicat sub formă de volum, aşa cum redacţia Apostrof  obişnuieşte să editeze numărul de la finele fiecărui an, este, de asemenea, nou, original, prelevat din înseşi proiectele lui Ion D. Sîrbu, după cum se consemnează chiar în materialul de prezentare a respectivului dosar. În intenţia autorului Scrisori către bunul Dumnezeu ar fi titlul adecvat pentru integrala corespondenţei, publicabilă numai postum. Iată cum se gândea Sîrbu la un posibil (şi, probabil, unic) volum de corespondenţă; dar, deocamdată, intenţia lui nu a fost respectată, deoarece în 1994 a apărut un prim tom de corespondenţă, foarte voluminos (544 de pagini), Traversarea cortinei; acest al doilea corpus din corespondenţa Sîrbu nu epuizează, nici el, desigur, abundentul material epistolar ce intră în fondul de manuscrise (la acea dată, n. m., I. L.), materiale şi însemnări de tot felul nepublicate în timpul vieţii. Adunarea, ordonarea şi coroborarea întregului revine unei viitoare munci de editare sistematică a operei integrale a lui Ion D. Sîrbu, ceea ce este pe cale să împlinească în curând Academia Română. În orice caz, avansând ideea publicării unui volum complet de corespondenţă, scriitorul dovedeşte o conştiinţă certă a valorii aparte a acesteia, ca şi (a câta oară?) conştiinţa unei postumităţi reparatorii, care, prin graţia divină, să mijlocească publicarea exhaustivă a literaturii lui de sertar. De altminteri, ca şi în celelalte volume de după 1989, şi în ultimul dosar Apostrof abundă auto-referinţele. Regăsim aici şi idei consemnate în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, idei reluate şi din alte scrisori sau chiar romane. Pentru Ion D. Sîrbu scrisorile reprezintă nedeclarat altă formă a jurnalului – un jurnal cu interlocutor precizat. Regăsim aici aceeaşi fervoare ideatică şi aceleaşi meandre spectaculoase ale expunerii. Iată un mic pasaj din jurnal reluat într-o epistolă:
„[…] Am primit fotografiile, sunt splendide, mersi, nu am ştiut de ce, la întoarcere, am fost salutat de diferiţi „limbi-reper”: aceştia nu te salută decât dacă ai devenit „cineva” peste noapte (s. m., I. L.). Am aflat apoi că la „Semnal TV”, duminică, s-a anunţat frumos premiera mea de la Oradea. (Scrisori către bunul Dumnezeu, pag. 69).
Aşa se exprima Sîrbu într-o scrisoare trimisă chiar amintitei Elisabeta Pop, la 29 octombrie 1983, rândurile subliniate în fragmentul citat fiind reperabile ca atare în însemnările jurnaliere. Sîrbu nu se opreşte însă aici (ce l-ar fi putut, totuşi, opri?) şi emite un fel de sentinţe de valorizare întrerupte de paranteze explicative:
„Despre Cioran am citit chiar la început (în Ab urbe condita de Radu Enescu, n. m., I. L.) (eu nu am citit decât două din cărţile acestuia) dar am despre el aceeaşi părere: că este o victimă nevinovată a perfecţiunii limbii franceze, care filozofează jucându-se”. (Scrisori către bunul Dumnezeu, pag. 74).
A se observa că Ion D. Sîrbu zice totuşi „părere”, deşi rigurozitatea judecăţii înseamnă mult mai mult! Spiritul predictiv al lui Sîrbu scânteiază de mai multe ori; iată una din previziuni:
„Neputând să scriu carte după carte, sunt nevoit să scriu o operă Postumă” (op. cit. pag. 77), glosează Gary asupra propriei biografii şi literaturi, în contextul respingerii, de către Editura „Cartea Românească”, a romanului Lupul şi catedrala. Inserăm altă teribilă predicţie a celui care s-a simţit „condamnat la singurătate silnică pe viaţă”:
„ – la şaptezeci de ani voi mai scrie 3 comedii macabre. Despre istorie, Dumnezeu şi iobăgie. Dacă nu mor!” (id., pag. 77, s. m., I. L.).
Apropo de „condamnat la singurătate pe viaţă”, el spune amar undeva: „Camera mea e celula mea”, iar a scrie epistole prietenilor, oamenilor de încredere, cunoscuţilor, reprezenta un leac împotriva chinului, al urâtului de singurătate. Pesimismul fără antidot din ultimii ani ai vieţii îi dădea târcoale: „Nu văd nici cea mai mică rază de speranţă nicăieri”, numai „soaţa mea Lizi” este „o ideală parteneră de recluziune”. (v. Scrisori către bunul Dumnezeu, pp. 84-85). Urmărind seismogramele sensibilităţii lui Sîrbu, putem afirma că atât jurnalul cât şi corespondenţa (mai ales), dar şi romanele nepublicate antum sunt mostra caracteristică de literatură a recluziunii, aşa cum simţea, desigur, şi autorul ei.
În ansamblu, şi materia publicată în acest dosar Apostrof are, naturalmente, o pronunţată tentă memorialistică, excelând în date, evocări, amintiri propriu-zise, legate  de anii studenţiei din care multe interferează cu prezentul, cu momentele consemnării lor târzii. Ca atare, în anii ´80 sunt aduşi în discuţie întunecaţii ani ´50, prin cazul „Ziariştii” de la revista Teatru, apoi perioada „exilului” la Craiova şi relaţiile cu lumea literară şi teatrală din anii ´70 şi ´80. În conformitate cu legile aleatorii ale jurnalului şi corespondenţei, unde subiectivitatea, dispoziţiile de moment şi jocul de împrejurări au un rol însemnat, prin conştiinţa cercetătoare a lectorului se perindă succinte secvenţe „istorice” şi critice referitoare la Lucian Blaga, Liviu Rusu, Cercul Literar de la Sibiu, Ion Negoiţescu, Ștefan Augustin Doinaş, Radu Stanca, Eta Boeriu, Corneliu Regman, Onisifor Ghibu, dar şi la detractori şi delatori precum Andrei Băleanu, Horia Bratu, H. Zalis, Vicu Mândra, Al. Mirodan. Toate textele dosarului, fără excepţie, conţin numeroase idei critice cu impact în istorie, cultură, politică, societate, unele având, aşa cum am văzut, în parte, funcţie premonitorie, fapt ce aminteşte de Adio, Europa!, dar mai ales de Lupul şi catedrala. Mai sunt incluse în dosar: o autobiografie detaliată (Scrisoare pentru o seară cu ploi clujene, 1985), apoi un program estetic şi etic (Să nu uit…), datat 1973,  ce este de o impunătoare claritate şi elevaţie a intelectului, apoi un eseu cu inflexiuni filosofice (Despre o dialectică a lucidităţii), axat pe definirea destinului intelectualului în istorie şi a oportunităţii destinului individualităţii în actualitate. Textul, publicat în februarie 1944 în revista de răspândire restrânsă Preocupări universitare, dezvăluie interesul pentru „sufletul epocii” şi pentru justificarea „necesităţii elitelor”, fiind totodată şi o tentativa de explicare a unor mentalităţi literare prin abordarea relaţiei spirit revoluţionar (iluminism)-romantism-boemă-decadentism-tragism. Glosând că: „Luciditatea este incontestabil un proces rezervat elitelor – dar numai în măsura în care reprezintă o revoluţie, o rupere de forme (id., pag. 169), Sîrbu are, probabil, tacit, în faţă modelul intelectualului camilpetrescian. Aparţinând primei tinereţi creatoare, articolul ne sugerează unele subtile preluări şi influenţe, precum dubletele conceptuale suflet-destin, decadentism-tragism; la mijlocul deceniului cinci al secolului XX, morfologia istoriei (Oswald Spengler), filosofia culturii (Lucian Blaga), personalismul (Emmanuel Mounier), existenţialismul (deşi acesta din urmă a fost repudiat de Ion D. Sîrbu) ajunseseră la sau tindeau spre apogeu, preocupând acut orice conştiinţă critică veritabilă. Eu cred mai degrabă că aceste „subtile preluări şi influenţe” se explică, la scriitorul nostru, printr-o amprentă a climatului intelectual al timpului. Dialectica lucidităţii este, în ordinea scrierii, întâia expunere teoretică închegată, cu idei estetico-filosofice bine articulate, extrasă din sertarele lui Sîrbu.
În ce priveşte cazul „Ziariştii”, discuţia despre dogmatism angajată atunci este caracteristică pentru ideologiile de stânga din anii´50. În treacăt este atinsă şi relaţia dintre moravuri şi mentalităţi. Ion D. Sîrbu vorbeşte despre susţinătorii „mincinoşi” şi „atoateştiutori” ai dogmatismului, ale căror nume le-am menţionat anterior, la acelea adăugându-se un anumit Simion Alterescu. Toţi aceia întruchipau acea „dezinvoltă agresiune a simplismului, a demascatorismului gratuit” ( id., pag. 175). Cât de curajoase şi, vai!, riscante prin aprecieri erau aceste riposte la ofensiva dogmaticilor! Acolo Ion D. Sîrbu îndrăzneşte să facă o disociere între 1949 şi 1957. Elementele pe care se bazează observaţiile lui critice  sunt studiul, cercetarea, experienţa proprie, lecturile, aşa cum l-au învăţat iluştrii lui profesori; onoarea academică a unei discuţii, spune Sîrbu, obligă la respectarea principiului de drept audiatur et altera pars (ibid.). Preopinentul nostru nu  uită să amintească nici acel principiu sofistic care pretinde că teoretic orice poate fi atacat. Ion D. Sîrbu surprinde şi fazele criticismului ideologizant care s-au exprimat prin acuzele succesive de „reacţionar” (1947), „cosmopolit” (1948), „formalist” (1949), „subiectivist” (1951), „schematic” (1953) şi, în sfârşit, „dogmatic” (1957).
Revenind la ideile estetice, să remarcăm că unele din acestea se află diseminate şi în Jurnalul clujean, cu referire îndeosebi la proiectele literare de tinereţe. Să nu uit… este al doilea text de o oarecare întindere şi cu caracter coerent, în fapt un mic manual de morală şi estetică pe care Ion D. Sîrbu şi-l adresează sieşi, deşi destinatarul specificat este N. Carandino. Manualul este redactat aproape de alt moment biografic hotărâtor – septembrie 1973, când Sîrbu a fost pensionat la doar 54 de ani. Pensionarea, într-un fel facilitată de Amza Pellea, pe atunci director al Teatrului Naţional din Craiova, invocându-se pretextul unei boli – depresiune melancolică! – a avut la bază, ca motiv real, o dispoziţie „de la centru” care spunea că nemembrii de partid nu mai puteau îndeplini, între altele, funcţia de secretari literari ai teatrelor.  De atunci Sîrbu „a închis geamul şi a aprins lampa”, retrăgându-se ascetic la masa de scris. Să nu uit… este un text-fortifiant, un întăritor pe  care Sîrbu şi-l administrează singur pentru a se limpezi şi a se mobiliza înaintea ultimului asalt asupra interiorităţii ce va deveni operă. În concluzie Să nu uit… este un text terapeutic, un angajament şi un confesional faţă de sine. Atât terapia cât şi recluziunea prin scris sunt practicate frecvent, justificate şi invocate de însinguratul Sîrbu. După predarea la editură a romanului Lupul şi catedrala, scriitorul nota:
„Mă apuc de altceva, numai scrisul ameţit şi buimac ne salvează de disperare şi sinucidere” (Scrisori către bunul Dumnezeu, pag. 126).
Există la Ion D. Sîrbu fericirea de a scrie, diferită de beţia scrisului: scrisul este o formă a eliberării şi a speranţei, o probă a sincerităţii, a consecvenţei morale, ca şi un prinos adus limbii şi semenilor în suferinţă. Despre Lupul şi catedrala avea certitudinea că „va intra în nişte furci caudine, cele mai aspre şi rele de la război încoace. Dar eu sunt fericit că l-am terminat, acum e datoria bunului Dumnezeu sa schimbe astfel lucrurile ca textul meu să poată apărea” (18 nov. 1986). Nu este prima, nici ultima oară când Ion D. Sîrbu îl socoteşte pe Dumnezeu supremul lui legatar. Menţionăm, dacă mai era nevoie, că şi titlul dosarului în discuţie, ales de Sîrbu pentru întreaga lui corespondenţă, este sinonim cu această idee.

(va urma)

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.