Fără îndoială, Ion D. Sîrbu este cam singurul scriitor român contemporan care a dat substanţă atât de vehiculatei sintagme literatura de sertar. La Sîrbu, cenzura oficială a funcţionat drastic, nu i s-a iertat nimic. Această cenzură mergea mână în mână cu supravegherea din partea Securităţii, autorul fiind sub lupa „organelor” toată perioada de după detenţie, ultimul raport al unui securist fiind întocmit a doua zi de la înmormântare (v. vol. „Strict Secret. Lupeni 1977. Filajul continuă! Nume de cod: Sîrbulescu…” de Marian Boboc şi Mihai Barbu, Ed. Autograf MJM, 2007). Iar autorul, o conştiinţă adevărată, nu şi-a impus nici auto cenzură, nici n-a renunţat la proiectele literare incomode, aşa cum au procedat atâţia contemporani de-ai săi. Singur a ales apele: cărţile care aveau şanse cât de cât să treacă de vigilenţa cerberilor ideologici erau propuse la tipar; celelalte erau ordonate în sertar. După cum vom vedea, n-a făcut-o haotic, la întâmplare, ci programatic, structurându-şi opera în manuscris, opera postumă, cea care o întrece net în valoare pe cea antumă. Romanele, jurnalul, corespondenţa au apărut postum şi s-au bucurat de o critică aplicată, de una de întâmpinare relativ entuziastă, dar şi mai târziu de cărţi dedicate fenomenului Sîrbu. Tocmai scrierile postume care-l legitimează pe I. D. Sîrbu ca mare scriitor au stat la originea colocviilor dedicate autorului în Valea Jiului în anii ’90, ca şi ciclul de conferinţe din anii de pe urmă de la Craiova şi iarăşi Valea Jiului.
Paradoxal, I. D. Sîrbu a fost un scriitor liber tocmai pentru că era cenzurat. Conştient că nu poate să-şi publice cărţile în forma lor firească, el scria cu toată sinceritatea pentru... când va fi să fie. O mărturiseşte într-o scrisoare din 1977 (cu 12 ani înainte de revoluţie, aşadar) către Ioana Voiculescu din Timişoara: „Cu cât cenzura devine mai absurdă, cu atât creşte libertatea mea faţă de manuscris. La ora asta e inutil orice efort de auto cenzură. Sper, totuşi, în zei. După ce mi-au fost refuzate două romane grele, acum, am în studiu un roman pentru copii: Dansul ursului... Un scriitor serios trebuie să lase şi câteva opere pentru Post Humus”. Și adaugă: „Aşa mi-a spus mie o vrăjitoare: veţi fi un mare nume la 10 ani după moarte”. Aceasta este desigur o ironie marcă inconfundabilă, pe care şi-o recunoaşte în Jurnal. .. : „ironia, arma cu care mă apăr când scriu, genul literar în care sper să rămân în viaţă şi după ce voi muri”.
Urmărirea informativă a fost pentru scriitor o sursă permanentă de stres, de panică uneori, modul său deschis de a fi „gura bogată” din unele momente, sporind vigilenţa ofiţerilor de securitate, dar şi agresivitatea acestora. Din volumul citat mai sus rezultă clar acest lucru, I. D. Sîrbu având perioade în care căuta protecţia prietenilor săi cât de cât influenţi de la Bucureşti şi a conducerii Uniunii Scriitorilor. Motive de nemulţumire, angoase îi pricinuiau şi cenzura, dar în relativa linişte pe care şi-o câştiga el scria, cu conştiinţa propriei valori, cu conştiinţa nerecompensării în vreun fel în timpul vieţii. Cităm dintr-o altă scrisoare, din aceeaşi perioadă ca şi cea de mai sus, adresată doamnei Rita Marinovici Chiricuţa din Cluj: „Am scris mult (şi multe) în ultimii zece ani. În felul acesta mă alătur unor mari înaintaşi ai mei (Blaga, Stanca, Cotruş, Eta) care abia după moarte au reuşit să fie admişi printre nemuritori. Sertarele mele gem de texte orfane, amânate, refuzate, exilate... Continui să lucrez într-o singurătate de eremit condamnat la galere. Altfel aş înnebuni în acest târg levantin unde port cu onoare semnul de lepros pe viaţă. Bătrâneţea îmi permite acum să înţeleg că, deşi nu am fost nici fericit şi nici realizat, am trăit... şi am avut - mai ales - dreptate! Mă întorc spre umbra lui Blaga şi îl caut, spunându-mi: Un cărturar român trebuie să fie viteaz în tinereţe, erou la maturitate şi, neapărat, martir la bătrâneţe”.
Dosarul de urmărire informativă a scriitorului (cu nume de cod URSU, ȘERBÄ‚NESCU, SURU, SÎRBULESCU), analizat şi citat în cartea lui M. Boboc şi M. Barbu, devine important document de istorie literară. Aflăm de ideile scriitorului nu doar din miscroeseurile sale din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, dar şi din notele informative ale turnătorilor scriitorului, unii poeţi, alţii actori, alţii foşti deţinuţi politici ca şi el. Iată o autocaracterizare din 1976 adusă la cunoştinţă Securităţii de un informator: „Eu trăiesc aici, nu ca alţii pe la Europa liberă şi dacă nu-mi convine ceva o zic. Am acest drept. Că dacă e vorba de închisoare, asta şi vreau, să mă bage la închisoare că spun adevărul. Știu că mă suspectează, dar sunt inofensiv, gura e de mine. Doar că atunci când scriu…”. Aici intervine informatorul: „Aia e rău, că scrii!”. Dar scriitorul pune punctul pe i: „Tot ce am scris eu n-o să ajungă să le citească nimeni, decât după moartea mea”, amendând apoi una din racilele cele mai frecvente ale românilor în comunism, dedublarea: „Eu nu înţeleg de ce trebuie să turbeze sute de oameni pentru că eu, I. D. Sîrbu, vreau să nu mă las călcat în picioare şi spun adevărul, când de fapt şi ei sunt şi gândesc la fel ca mine”.
Dintr-o convorbire telefonică înregistrată (că avea microfoane în casă, iar telefonul îi era ascultat), Sîrbu repetă mereu că scrie pentru postumitate. Referindu-se la un volum de proză la care lucra în 1977, spune: „La toamnă îl dau gata să fie publicat după moartea mea. Eu tot ce scriu de acum încolo, scriu cu gândul la Blaga, la Stanca… Blaga a avut marele noroc că a murit la timp. Este un paradox tragic şi ridicol, dar acesta este marele lui noroc, pentru că şi noi am murit odată cu el. Ceea ce mai avem este o existenţă post-mortem”.
Aşadar, Ion D. Sîrbu a trăit cu credinţa că - mai devreme sau mai târziu - cărţile sale vor apărea. I. D. Sîrbu vede totul din perspectivă istorică, o dovedeşte cu asupră de măsură Jurnalul…, dar - născut într-un timp nepotrivit, nevoit să trăiască în locuri nepotrivite - încearcă să întoarcă totul în favoarea sa: „Scopul meu a fost o catedră de filosofie: pentru asta am învăţat mai multe limbi, am citit, am trăit într-un anume fel, supunându-mi mintea şi fiinţa unor rigori morale severe sau unor libertăţi cu totul speciale. Rezultatul acestor mijloace nu e catedra (pe care nu am obţinut-o niciodată), ci un fel al meu de a fi fericit în nefericire, liber în sclavie, gânditor în negândire”. Este o autoscrutare cu bisturiul a destinului său nemilos. Predicţia sa că opera îi va apărea postum s-a adeverit. Dar şi aici destinul l-a mai lovit o dată. Doar trei luni i-au lipsit să vadă sfârşitul unei epoci care pentru el a fost un coşmar, doar trei luni i-au lipsit să vadă că măcar libertatea cuvântului a devenit realitate. Organismul său de „petrilean, de miner şi fotbalist” care cu câteva luni în urmă „reuşise să ducă la capăt toate cele 30 de şedinţe de cobalt” - după cum mărturiseşte într-o scrisoare către regizorul Lucian Giurchescu - acest organism nu mai rezistă câteva luni până-n decembrie 1989. S-a stins poate amintindu-şi una din însemnările sale: „Visez eleat la o lozincă a secolului XXI care să sune astfel: fă tot posibilul să te ajungi pe tine însuţi din urmă!”.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.