Începând din acest număr al suplimentului nostru, vom publica fragmente din cartea Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu, apărută în anul 1999, la Editura „Ramuri” din Craiova şi semnată de Ioan Lascu. Cartea a văzut lumina tiparului în anul 1999, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la naşterea scriitorului originar din Petrila, care şi-a petrecut tocmai la Craiova ultimii 24 de ani ai vieţii, şi totodată a marcat un deceniu de la plecarea sa din această lume. A fost prima cercetare monografică dedicată operei lui Ion D. Sîrbu, urmată, într-un adevărat curent de emulaţie, de cel puţin încă şase alte cărţi care au avut ca obiect al cercetării opera şi viaţa lui Ion D. Sîrbu, semnate, între alţii, de Elvira Sorohan, Nicolae Oprea, Antonio Patraş, Daniel Cristea Enache, Toma Grigorie, Lelia Nicolescu ş.a. Cartea lui Ioan Lascu se ocupă în special, aşa cum se deduce şi din titlu, de opera postumă a lui Ion D. Sîrbu, dar stabileşte şi relaţiile necesare cu opera antumă a acestui atât de original scriitor, prin viaţă şi prin scris. (M. Boboc)

 

Biografie, operă, destin

Ion D. Sîrbu s-a născut în comuna minieră Petrila din bazinul carbonifer al Jiului de Est, judeţul Hunedoara; era puţin după solstiţiul de vară (28 iunie) şi puţin după înfăptuirea României Mari (1919). Pe numele său întreg Ion Dezideriu Sîrbu, acesta este fiul minerului Ioan Sîrbu şi al Ecaterinei, născută Glaser. Criticul Nicolae Oprea, într-un Dosar Ion D. Sîrbu (1996), afirma că „Neamul Sîrbilor provenea din părţile Bradului, din Crişcior sau Gura-Barza, şi se stabilise în depresiunea Petroşanilor pe la 1860. Bunicul dinspre tată al noului născut, Nicolae Sîrbu, un „miner analfabet”, era singurul din familie care vorbea româneşte […]. Aceleaşi deprinderi multilingvistice (ca şi ceilalţi membri ai familiei, n.m., I. L.) avea şi mama lui Dezideriu […] care se trăgea dintr-o familie mixtă – tatăl german, mama cehoaică – de colonişti din Boemia implantaţi de împărăteasa Maria Tereza în Banat”.

După cursurile liceale urmate la Petroşani, unde a avut câţiva profesori excepţionali, între care Enea Giurghescu, devenit personaj în una din piesele sale de teatru, Ion D. Sîrbu se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Cluj (1940), strămutată la Sibiu în urma Diktatului de la Viena (august 1940). Acolo îi are ca profesori pe Lucian Blaga. D. D. Roşca, Liviu Rusu, Onisifor Ghibu. Debutează, tot acum, în publicistică, în numărul 1/1940 al ziarului Țara ce apărea la Sibiu. Debutul în literatura se petrece prin publicarea nuvelei Duminică, în numărul 2 al revistei Curţile dorului, condusă de Lucian Blaga.

În 1943 debutează şi în eseistică în revista, mai puţin cunoscută astăzi, Preocupări universitare din Bucureşti, cu eseul intitulat Despre o dialectică a lucidităţii. În perioada studenţiei participă de asemenea, cu un aport de „coloratură”, la activităţile Cercului Literar de la Sibiu alături de alte viitoare mari personalităţi ale literaturii române: Ștefan Aug. Doinaş, Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Nicolae Balotă, Eta Boeriu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu ş.a. În 1945 îşi susţine licenţa cu o teză intitulată De la arhetipurile lui C. G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga. Puţin după aceea ocupă prin concurs postul de asistent la catedra de estetică şi critică literară (condusă de Liviu Rusu) a facultăţii clujene. La începutul anului 1947 îşi depune teza de doctorat în domeniul filosofiei culturii, cu tema Funcţia epistemologică a metaforei. În acelaşi an devine şi conferenţiar  de istorie a teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din Cluj. Odată cu instalarea la putere a regimului comunist, asemenea altor intelectuali de indeclinabilă valoare, Ion D. Sîrbu este expulzat din învăţământul superior, apoi degradat profesional. În 1950 este învăţător în comuna Baia de Arieş, iar în anii ce urmează se află în funcţie ca profesor de liceu la Cluj. În 1955 este numit redactor la Revista de pedagogie din Bucureşti, iar în 1956 devine cronicar dramatic la revista Teatrul. În urma unui nou val de înscenări judiciare şi de arestări, Ion D. Sîrbu este acuzat de „omisiune de denunţ” şi condamnat mai întâi la un an, apoi la trei şi, în fine, la şapte ani de temniţă grea şi confiscarea totală a averii. Se perindă prin pe­nitenciarele de la Jilava şi Gherla şi prin lagărele de muncă silnică Periprava, Grindu şi Salcia. Este pus în libertate în anul 1963; încearcă numaidecât, dar fără nici o şansă, să-şi recâştige locul şi menirea în viaţa socială. Nu se poate angaja decât vagonetar (muncitor necalificat), la mina Petrila, „mina strămoşilor mei”, cum îi plăcea lui să spună. Puţin după aceea are norocul să ajungă şef de producţie la Teatrul de Stat „Valea Jiului” din Petroşani. După un an este adus la Craiova, unde ocupă funcţia de secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova, cu sprijinul fostului director (pe atunci director adjunct) Alexandru Dincă, originar din Petroşani. Din această funcţie este pensionat medical în 1974 la vârsta de numai 55 de ani. După propriile mărturisiri, motivul real a fost acela că Ion D. Sîrbu nu avea „calitatea” de membru de partid, aşa cum cerea directiva politică de ultimă oră, ce îngrădea accesul persoanelor „apolitice” inclusiv la o asemenea funcţie. Ca secretar literar al Naţionalului craiovean Ion D. Sîrbu a iniţiat şi realizat un şir de 36 de conferinţe experimentale axate pe teme din istoria poeziei şi a dramei universale. 

Prima piesă de teatru, Căţelul, era o comedie în trei acte, citită prima dată la o întâlnire a Cercului Literar, la Cluj, în 1948. Recompusă din memorie în 1965, deoarece manuscrisul original fusese confiscat de securitate la arestare, de-a valma cu toate celelalte, piesa a fost inclusă în repertoriul Teatrului Dramatic „Al. Davila” din Piteşti. O regăsim şi în volumul Bieţii comedianţi cu titlu schimbat – Sâmbăta amăgirilor. În 1951 Ion D. Sîrbu începea lucrul la a doua lui piesă – Frunze care ard. Aceasta a cunoscut două versiuni, ambele fiind inspirate de „munca în cărbune”, a cărui exploatare era controlată în acel timp de ocupantul sovietic, prin societatea SOVROMCărbune. Intitulată iniţial Mâine începem – o trimitere la anii 1941-1944 – apoi chiar Sovromcărbune, ea va fi lansată la Colocviul de teatru de la Sinaia, în mai 1957, şi răsplătită cu premiul I pentru dramaturgie. Premiera a avut loc mai târziu, la Teatrul Naţional din Craiova. 1956 poate fi socotit anul afirmării lui Ion D. Sîrbu ca scriitor pentru că la Editura Tineretului i se publică volumul de proză scurtă Concert. Peste numai un an în revista Film îi apare un prim scenariu, Bivoliţele, după o povestire ce frizează umorul absurd, inclusă în anii ´80 în volumul Șoarecele B şi alte povestiri. Scenariul a fost distins cu un premiu acordat de cinematografie. Piesa într-un act La o piatră de hotar, scrisă cam în aceeaşi perioadă şi recompensată cu premiul „Vasile Alecsandri”, este jucată în premieră absolută în 1968, mai întâi la Craiova iar apoi la Braşov. În 1966 scrie scenariul cinematografic Pragul albastru, apoi lucrează la un decupaj cinematografic împreună cu regizorul Horea Popescu, dar, din motive obscure, filmul nu se mai realizează. Ion D. Sîrbu nu se lasă însă păgubaş, fiindcă în 1974 reia subiectul şi-l transpune pentru scenă. Între timp, în aprilie 1970, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ are loc premiera absolută a piesei Arca Bunei Speranţe, reprezentată ulterior pe numeroase scene din ţară. A fost tradusă în limbile cehă, germană, maghiară, poloneză, spaniolă şi franceză. Arca Bunei Speranţe a fost montată şi la Teatrul Powsechny din Lodz (Polonia). În opinia autorului aceasta este piesa lui cea mai valoroasă. 

În 1972 revista Teatrul publică piesa intitulată A doua faţă a medaliei. Anul 1973 aduce consacrarea lui Ion D. Sîrbu ca prozator graţie apariţiei a două volume: Povestiri petrilene la „Junimea” din Iaşi şi De ce plânge mama? la „Scrisul Românesc” din Craiova. În acelaşi an la televiziune este montat scenariul Întoarcerea tatălui risipitor. Teatrul Naţional din Timişoara îi prezintă în anul 1977 piesa Iarna lupului cenuşiu, una dintre puţinele cu subiect istoric, jucată nu după multă vreme şi la Braşov. La Teatrul de Stat „Valea Jiului” din Petroşani este pusă în scenă altă piesă – Rapsodie transilvană – şi tot în 1979, anul acestei premiere, la Craiova i se joacă în premieră Seară de taină, publicată în revista Teatru cu titlul Covor oltenesc. Pentru ca meniul dramatic să fie complet, tot cam atunci Teatrul de Păpuşi din Craiova îi reprezintă poemul dramatic Legenda naiului. Este perioada celei mai intense activităţi dramaturgice a lui Ion D. Sîrbu. Anul 1980 aduce, la Craiova, premiera absolută a spectacolului cu piesa Simion cel drept, iar în 1982, la Editura „Eminescu” este publicat volumul de teatru comentat Arca Bunei Speranţe. În aceeaşi perioadă i se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru dramaturgie. Peste alţi doi ani, în 1985, tot Editura craioveană „Scrisul Românesc” aduce în faţa publicului un volum de comedii-eseu, Bieţii comedianţi, considerat de critică drept cel mai bine realizat din întreaga creaţie de gen a autorului. În sfârşit, în 1988, la „Cartea Românească” din Bucureşti apare ultima carte antumă a lui Ion D. Sîrbu; este vorba de romanul „pentru copii şi bunici Dansul ursului, o parabolă despre existenţa carcerală.

În paralel, într-o recluziune pe cât de apăsătoare pe atât de salutară, Ion D. Sîrbu scria textele sale antitotalitare şi făcea exerciţii de luciditate pregătindu-se pentru moarte. Între 1983 şi 1989 scrie Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, subintitulat iniţial „roman politic”. În 1986, după cum notează autorul chiar în acest jurnal, termină de scris şi romanele Adio, Europa!, intitulat în prima versiune La Condition roumaine (aluzie la romanul lui André Malraux, La Condition humaine) şi Lupul şi catedrala, pe amândouă ezitând să le trimită unor edituri comuniste. Când o face, Lupul şi catedrala este refuzat de Editura „Cartea Românească”. Tot în jurnal, romancierul mărturiseşte că a scris aceste texte, inclusiv Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, cu gândul la o posibilă cădere a comunismului, pe care uneori o presimţea pe aproape, dar alteori nu îndrăznea să dea verdicte sau să avanseze termene. Din fericire soarta nu a fost potrivnică până la capăt, pentru că la puţin timp după moartea scriitorului, la nici doi ani de fapt, căci falimentase şi regimul şi cenzura impusă de el, în 1991 aşadar, Editura „Scrisul Românesc” publica, sub îngrijirea lui Marius Ghica, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, subintitulat Glose şi cuprinzând trei secţiuni, recte trei ierni: 1983-1984, 1984-1985 şi 1985-1986. Aici Sîrbu notează, prin 1986, că a terminat de scris trei volume de proză: cele două mai înainte pomenite şi Dansul ursului. „Dumnezeu cu mila”, încheie el, mulţumit parcă, lăsând salvarea lor pe seama Providenţei, care, nespus de îndurătoare, s-a grăbit să ne dea semne de favoare mult mai grabnic decât credeam.

După doi ani, în 1993, „Scrisul Românesc” a completat Jurnalul… prin publicarea necesară a celui de al doilea volum, îngrijit de data aceasta chiar de soţia scriitorului, Elisabeta Sîrbu. De îndată, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal are un efect mirobolant asupra criticii literare şi în rândurile publicului. Se intuieşte o considerabilă şi incitantă operă postumă. Un pic anterior faţă de apariţia acestui Roman politic (aşa se subintitula al doilea volum din Jurnalul...), în 1992, „Cartea Românească” editase volumul I al romanului Adio, Europa!, volum urmat după un an de cel de al doilea. Efectul a fost pe măsura aşteptărilor: se vorbea din ce în ce mai insistent de un prolific şi excepţional Ion D. Sîrbu, de marea lui literatură de sertar. Într-adevăr, tocmai el a fost scriitorul care a ilustrat din plin această idee: alţi scriitori cunoscuţi destul de puţini şi aceştia, arătaseră mai mult intenţii decât manuscrise interzise de cenzură. O singură excepţie majoră: Dicţionarul scriitorilor români, în patru volume, redactat sub coordonarea lui Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. În fine, în 1994, pentru ca registrul să fie complet, Editura de Vest din Timişoara a publicat un masiv volum de corespondenţă (544 de pagini) intitulat Traversarea cortinei. Apărut sub îngrijirea lui Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, acest respectabil tom epistolar include doar corespondenţa cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu şi Mariana Șora. Însă lucrurile nu se opresc aici: în 1995, sub îngrijirea Mariei Graciov, la Editura „Casa şcoalelor” este publicat al doilea roman postum – Lupul şi catedrala, care diversifică modalităţile primului, apărut în 1992-1993, fiind chiar simbolic şi iniţiatic. Destinul postum al lui Ion D. Sîrbu dădea semne de împlinire, buna conştiinţă şi buna credinţă triumfaseră, prin legaţia literară, asupra destinului rău. Uniunea Scriitorilor din România a găsit chiar cu cale să-i confere, în 1994, Premiul (special) pentru destine literare excepţionale (ex aequo cu Ion Negoiţescu, unul dintre vechii camarazi cerchişti). La acest reparator premiu post mortem a venit să se adauge altul, în 1997, acordat de Editura „Scrisul Românesc” pentru Opera omnia. Motivaţia suna astfel: „Lui Ion D. Sîrbu – maratonist al suferinţei, un european adevărat al romanului”. În sfârşit, în decembrie 1996 Editura clujeană „Apostrof” a publicat o revistă-carte conţinând în întregime scrieri ce aparţineau lui Ion D. Sîrbu sub titlul Scrisori către bunul Dumnezeu, cu un corpus de texte variat: scrisori, fragmente de jurnal, alte însemnări, chiar un eseu. Prin structură, acest volum revuistic probează mai cu seamă diversitatea şi complexitatea textelor apărute postum.  Dar, încă o dată, lucrurile nu s-au oprit aici: în 1996, la „Scrisul Românesc” este reeditat Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, volumele I, II, în îngrijirea lui Toma Velici şi a Elenei Ungureanu. O ultimă apariţie importantă din deceniul zece al ultimului secol a fost volumul („roman epistolar”) intitulat Iarna bolnavă de cancer, editat de Cornel Ungureanu la Editura „Curtea Veche” din Bucureşti, 1998. Este vorba aici de texte scrise în iarna 1988-1989, ultima din viaţa scriitorului. Ele completează ultimul volum din a doua ediţie a Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, unde, spre deosebire de prima ediţie, apare o secţiune nouă: Iarna 1988-1989. De asemenea, un bogat corpus de extrase critice încheie ediţia, alături de postfaţa semnată de Marin Sorescu, tipărită şi în prima ediţie şi sugestiv intitulată prin o sintagmă prelevată chiar din Jurnalul…: Mâncăm absurd pe pâine. În 1997 Editura „Cartea Românească” tipăreşte a doua ediţie a romanului Adio, Europa!. Aceste reeditări dovedesc atât valoarea cât şi succesul de public, toate apariţiile postume din opera lui Ion D. Sîrbu, deşi la noi termenul era mai puţin uzitat, constituind adevărate best-seller-uri. Consacrarea irezistibilă a lui Ion D. Sîrbu după dispariţia sa, în septembrie 1989, este, cred eu, cel mai bine sintetizată de Gheorghe Grigurcu:

„Importanţa scriitorului Ion D. Sîrbu constituie, neîndoielnic, o revelaţie a perioadei de după 1989. Doar tolerat până atunci, ţinut într-o carantină politică ce l-a împiedicat a se manifesta pe deplin şi a-şi publica cele mai de seamă scrieri, acesta ne impresionează, azi, prin fuziunea activităţii cu semnificaţia, a mărturiei cu substanţa” (Un atlet al mizeriei, în România literară nr. 12/1996). 

Ce-i mai lipsea lui Ion D. Sîrbu şi destinului său postum decât acordarea titlului de cetăţean de onoare al oraşului Petrila, al cărui „indigen” a fost şi pe care

l-a transferat din anonimat în durată, făcând nenumărate referinţe la el, ca la un autentic topos al existenţei lui. Pentru frumuseţea şi pentru inteligenţa ei, inserăm, ca o concluzie-sinteză asupra destinului lui Ion D. Sîrbu, expunerea de motive ce a justificat acordarea respectivului titlu la 15 februarie 1996 (un gest pe care Craiova l-a făcut mai târziu, în 1999):

 

Expunere de motive cu ocazia acordării titlului de Cetăţean de Onoare al oraşului Petrila scriitorului Ion D. Sîrbu:

„Un grup de iniţiativă din cadrul Consiliului Local al oraşului Petrila compus din domnii consilieri: Ion Barbu, dr. Eduard Tecar, jurist Gheorghe Popa, Ionel Moş, 

Constatând, cu târzie durere, încă de la naştere, condamnarea la suferinţă, cunoaştere şi faimă postumă,

Observând, cu sentimentul irecuperabilului, că pentru Concitadinul nostru anii de puşcărie au fost un iad dar şi un act al destinului şi un act de iniţiere,

Luând act că, potrivit scriitorului nostru, trei au fost situaţiile limită mai grave decât însăşi moartea: războiul, puşcăria şi mina, 

Văzând, asemenea lui, că războaiele au fost nişte masacre umane (şi teritoriale), puşcăria – o paralizie a libertăţii spaţiului şi timpului istoric, iar mina – o muncă în întuneric şi robie,

Bucurându-se că doctorul în filozofie Ion D. Sîrbu a putut transforma toate aceste mari suferinţe în la fel de mari sărbători ale spiritului văzute din perspectiva unei academii libere, a unei mănăstiri filosofice şi a unui parlament ideal unde îngerii şi dracii dezbat soarta viitorului mileniu,

Mulţumindu-i, postum, că a ales ca loc al naşterii sale oraşul nostru şi că scris o seamă de capodopere care vor face din Petrila nu doar un loc faimos prin bogăţia subsolului ci şi prin înălţimea oamenilor săi, 

Reţinând faptul că doar în colonia minieră Petrila, str. Regele Ferdinand nr. 6 (ulterior Malinovski, actualmente Zorilor) a fost cu adevărat fericit,

Apreciind, la şapte ani de la moartea sa, că un mare scriitor poate suporta şi a patra situaţie limită (mai gravă decât moartea), 

Propunem Consiliului Local să acorde primul titlu de Cetăţean de Onoare post-mortem, al oraşului Petrila, Scriitorului petrilean de vocaţie universală Ion D. Sîrbu. 
Petrila, 15 februarie 1996.”

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.