Tristul destin al lui nea Ilie
Continuăm serialul nostru, Poveşti din Colonia Brăteanu, centrat pe destinele unor semeni de ai noştri, care îşi duc viaţa la Centrul de îngrijire şi asistenţă din Lonea, prezentându-vă în acest număr alte două reportaje. Vă reamintim, primul reportaj, intitulat „Născuţi înainte de criza din ’30. Singurul cuplu din Centru”, a radiografiat destinul familiei Buta, singura care trăieşte în această instituţie socială.  
XXX
Mina înghite suflete. Le înghite şi apoi le devorează. Sunt atâţia oameni care şi-au pierdut viaţa acolo, sub dărămături, sfărâmaţi, arşi, mutilaţi, înmormântaţi de pământul strămoşesc. Nea Ilie a avut „noroc”. Norocul acela pe care îl citeşti deasupra gurii minei. Un noroc mai puţin bun, din păcate. Pe nea Ilie mina l-a mâncat pe interior, i-a mâncat nervii, i-a mâncat viaţa la felul întâi, şi trupul la felul doi. Nea Ilie nu e un om atât de bătrân încât să fie nevoie să fie internat într-un centru specializat, cum este acela din Colonia Brăteanu din Lonea. Are doar 62 de ani.

A avut familie nea Ilie, a avut o nevastă şi doi copii. Nu au murit, dar i-a pierdut aproape pentru totdeauna. Nea Ilie nu poate vorbi. A avut un accident vascular şi toată partea dreaptă a corpului i-a fost paralizată. Când am întrat în camera lui nea Ilie, l-am văzut în patul acela, am avut impresia că mă uit la un copil îmbătrânit devreme. Nea Ilie este mic de statură,  nu pare să aibă mai mult de un 1,65 – 1,67 m.
Faţa i s-a luminat în momentul în care am intrat la el în cameră. Singurul lucru pe care nea Ilie îl poate spune este o onomatopee care sună cam aşa: aiaiaiii. Uneori, când parcă vrea să aprobe, mai simţi şi un „da” pe lângă aiaiaiul acela. Se uita la mine cu ochii aceia sinceri şi, de ce nu, chiar veseli şi parcă îmi zicea „Ooo,  dar ce bine că vă văd. Mai intră şi la mine lumea să mă viziteze. Pe mine mă cheamă Ilie, pe dumneavoastră cum vă cheamă?”. Åži, de fapt, poate doar să gesticuleze şi să scoată din gură un aiiiaiaiiaii...
Pe nea Ilie nevasta l-a părăsit. I-a luat copilaşii şi a plecat cu altul. Åži la ceva timp după, nea Ilie a început să se autodistrugă. Nimeni nu poate şti exact ce s-a întâmplat de fapt în sufletul lui nea Ilie. A fost găsit în apartamentul lui din cartierul 8 Martie, din Petrila, de cei de la Serviciul de asistenţă socială ce aparţine de Primăria Petrila. Dacă nu interveneau la timp, nea Ilie murea. A stat prin spitale 4 luni. În afară de ceea ce era scris în buletin nimeni nu ştia nimic de el. Nu putea afla nimic de la el, decât nişte sunete care puteau anunţa un sfârşit sau care, pur şi simplu, erau o definiţie pură a stării lui sufleteşti. La Centrul din Colonia Brăteanu a fost adus în luna octombrie, în anul 2007. L-au adus ca pe un bătrân care a devenit un copil, aproape un bebeluş. Neputincios, nu putea să umble, nu putea să vorbească, nu putea să mănânce. Au aflat de la el amănunte cu ajutorul întrebărilor scrise pe hârtii, de genul „ce te doare? câte degete vezi?” şi aşa mai departe.
Timpul a trecut şi copiii lui nea Ilie au crescut. Åži aşa lucrează viaţa asta, că lucrurile se aranjează de cele mai multe ori nu cum vrei tu, ci cum vrea ea. Copiii, un băiat şi o fată, s-au întors la Petrila, în speranţa că îşi vor găsi tatăl. Dar supriza nu a fost plăcută. Trecuse atâta timp de când nea Ilie se îmbolnăvise, stătuse prin spitale, încât vecinii au crezut că murise. Dar povestea nu are un final trist. Măcar atât să aibă şi omul acesta. După ceva timp de „interogatoriu”, personalul din Centru a aflat că nea Ilie a avut o familie şi că nea Ilie are doi copii. Åži, treptat-treptat, datele se adunau, şi în mintea tăcută a lui nea Ilie mijea ideea că o întâlnire cu copiii pe care îi credea pierduţi ar putea să se înfăptuiască. Åži după un timp destul de lung de aşteptări, ziua aceea atât de frumoasă a venit. La revederea cu familia nea Ilie a plâns. A plâns pentru că şi-a revăzut copii, a plâns pentru că cel puţin o bucată din viaţa lui a revenit pe făgaşul normal. Dar suferinţa lui nea Ilie a fost mare, şi nu a putut uita că nevasta l-a părăsit şi i-a luat copii. Nea Ilie este şi el om şi, deşi după o bucată de vreme, fosta lui nevastă l-a căutat la Centru, el nici nu a vrut să audă de ea. Poate atunci, nea Ilie a zis pentru prima oară după accidentul vascular „nu”. Chiar dacă copiii i-au promis că o să-l scoată din Centru, nea Ilie a rămas pe patul care îi este tovarăş de suferinţă. A rămas acolo cu copiii lui în minte. A rămas cu lacrimile care îi curg de fiecare dată când ia parte la o zi de naştere a cuiva de la Centru, sau la o vizită, la o reuniune. Nea Ilie a rămas imobilizat în pat, dar în suflet are ceva ce nicio boală de pe lumea asta nu poate să i-o ia. Åži anume speranţa...

Fascinanta poveste a lui Bela, gigantul nonagenar, născut în 1917
În cele mai multe cazuri, bătrâneţea înseamnă singurătate şi neputinţă. Înseamnă timp pierdut în aşteptarea unui final dramatic, ultimul act din piesa vieţii. Åži pentru a remedia într-un fel această „depresie” intervine familia şi modelează timpul rămas, în aşa fel încât oamenii să trăiască fericiţi. Dar ce se întâmplă când eşti singur pe lume? Nu v-aţi putut imagina că poate există cineva care e singur pe lume? Ei bine, domnul Bela este singur pe lume. Nu mai are pe nimeni. Poate nu a avut pe nimeni niciodată. Domnul Bela s-a născut în comuna Atid din judeţul Harghita, în anul 1917.
S-a născut într-un război mondial şi a „murit” în celălalt. De tânăr a venit cu familia în Valea Jiului, să îşi facă şi el un rost în viaţă. S-a stabilit în Vulcan, unde s-a angajat la mină. Când a venit cel de-al doilea război mondial, s-a înrolat în armată ca şi infanterist. Acum, domnul Bela are 93 de ani şi mintea lui a dispărut complet. Este aproape gol pe dinăuntru. Ce mai vezi din el este un corp lung şi deşirat, un trup care atinge cu lejeritate 1,93 m. Este lung, şi este tot timpul îmbrăcat în halat şi are o căciulă în cap. Domnul Bela are doar buletinul. Nimic altceva! După ce a luptat în război, unde a ajuns şi până în munţii Tatra, domnul Bela s-a întors nu acasă, în Harghita, ci acasă în Vulcan. Unde nu a mai găsit pe nimeni. Toate rudele lui muriseră în război. Åži cum un necaz nu vine singur, toate hârtiile lui care dovedeau că a muncit în mină au ars într-un incendiu. Aşa se face că acum, domnul Bela, veteran de război, om care a luptat pentru patria noastră nu are pensie nici măcar un amărât de leu. NIMIC! A încercat să se angajeze la mină în Vale, dar nu a mai reuşit. Åži atunci, s-a dus în munte o bucată de vreme, unde a muncit ca şi cioban. După ce s-a săturat şi de munca de cioban, a muncit o perioadă de timp prin curţile oamenilor, făcea orice pentru un ban sau pentru o bucată de pâine. Åži, la un moment dat, a rămas fără casă, au venit comuniştii şi au distrus-o pentru a construi blocuri de locuinţe. În momentul acela, domnul Bela s-a hotărât şi a plecat numai el ştie unde. Nimeni nu ştie ce a făcut, pe unde a umblat, ce oameni a cunoscut, dacă a iubit, dacă a suferit sau nu. O bucată din viaţa lui este undeva ascunsă în adâncul minţii lui, o minte care s-a hotărât să se închidă o dată pentru totdeauna. Domnul Bela nu mai vorbeşte deloc. Nu mai spune nici măcar un cuvânt. A fost adus în Centru în anul 1997 de către Serviciul de asistenţă socială. În afară de un buletin, nu avea absolut nimic la el. Nici măcar un act. A venit acolo, tăcut ca un scaun într-o biserică, şi viaţa lui era haşurată de anumite poveşti spuse de oamenii din Vulcan care l-au cunoscut cât de cât. Acum, domnul Bela este un gigant tăcut, care, în momentele în care mintea lui îi aduce aminte că este şi el om, începe şi cântă nişte gângureli nedescifrabile. În toţi aceşti 13 ani, de când este în centru, abia dacă a spus de câteva ori „mulţumesc frumos”. Nu l-a căutat nimeni în toţi aceşti ani, mai primeşte un cadou când Centru este vizitat de grupuri de copii. În rest, este absolut singur, doar el cu mintea lui singuratică. Aş putea spune că domnul Bela este o fantomă, dar din toate punctele de vedere el este o fiinţă umană, care încă respiră şi care, deşi nu poate spune „mulţumesc frumos”, îţi poate arăta cum e să comunici cu ochii, cum e să arăţi oamenilor că ceea ce a rămas din tine nu trebuie aruncat la gunoi, ci învelit într-o pătură călduroasă, şi tratat aşa cum i se cuvine unui veteran de război în vârstă de 93 de ani.
 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.