Când am văzut că tata era atacat de oameni care nu ne cunosc personal şi pe care nu-i cunoşteam nici noi. La început îmi părea straniu, apoi mi-am dat seama că asta face parte din jocul politic. Nu înseamnă că m-am obişnuit cu această stare de lucruri, pur şi simplu, am înţeles încă din copilărie că, la noi, politica este un sport sângeros, absurd uneori, unde regula este demolarea, nu construcţia. A fost o perioadă în care am urât un asemenea tip de politică, aş fi vrut ca ea să nu marcheze destinul nostru. Apoi am înţeles că nu se poate fără politică, cel puţin în democraţie, iar datoria noastră este să schimbăm actuala stare de lucruri, să schimbăm stilul politicii. Mă încăpăţânez şi acum să cred că se poate face acest lucru.

Presiunea asupra familiei noastre a fost semnul schimbării altitudinii unde ajungea tata, în urcarea pe scara puterii. Personal nu am reacţionat la semnele celor din exterior aşa încât cred că oamenii din jurul meu s-au obişnuit cu mine aşa şi mă tratau firesc. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu tratată privilegiat pentru merite care nu-mi aparţin. Cred că majoritatea copiilor de politicieni se simt agresaţi de atenţia specială a celor din jur. Mi-s dragi cei care pot să vadă în mine doar o tânără care are dreptul la opţiune, la diferenţă şi la o viaţă personală discretă. Poate de aceea încerc să-mi construiesc un destin politic fără a mai recurge la mersul în plutonul politic al unui partid. Este trist că dacă eşti fiu de demnitar eşti exclus, discriminat, ţi se contestă dreptul de a face politică, nimeni nu încearcă să se uite la posibilele tale calităţi. Dar ceea ce este mai grav, se contestă dreptul la evoluţie şi primeşti o etichetă definitivă, mai ales dacă ai avut ghinionul să păşeşti în politică făcând vreo stângăcie.

Cred că am o voinţă de fier şi instinct de luptătoare, iar dacă prima întâlnire cu politica nu a fost însoţită de buchete de flori sau muzică de paradă, este un argument pentru a crede că politica nu este o întâmplare pentru mine, fiind mai degrabă un destin. Legătura specială pe care o am cu tatăl meu m-a făcut să fiu empatică alături de el, mai ales în momente grele. ªtiu că orice bărbat îşi doreşte să aibă un băiat, nu cred că tata a făcut excepţie când m-am născut. Instinctiv, cred, am vrut să fiu alături de tata în lupta lui politică, nu am ales raţional. Am mai avut un argument: situaţia din ţările europene cu un avans de cultură şi civilizaţie faţă de România, unde femeile au un rol important în politică. La noi, societate patriarhală, politica pare încă un teritoriu interzis pentru femei, un paradis din care suntem excluse. Ca orice fruct oprit, politica exercită astfel o atracţie specială pentru femei.

Revolta este o stare de spirit normală pentru un politician tânăr. Nu aş căuta o anumită întâmplare, căci întâmplările se şterg pe măsură ce vin alte fapte şi întâmplări. Mă gândesc, în primul rând, la cei care sunt excluşi, la cei discriminaţi care nu mai au nicio şansă. Copiii de romi se nasc într-un mediu care nu valorizează şcoala, plin de violenţă şi mizerie, fiind aproape condamnaţi la un destin de delincvenţi şi de excluşi. Câteva zeci de mii de copii au fost lăsaţi de părinţii lor plecaţi la muncă în Europa cu bunicii, cu rudele, la orfelinat sau... singuri acasă. Avem deja multe cazuri ale unor copii care s-au sinucis de disperare şi dor de părinţi. Aceste lucruri mă revoltă şi mă fac să cred că o societate condusă de femei, dar nu de tip matriarhat, poate ar fi mai dreaptă şi mai bine organizată. Femeile au un instinct al protejării celor slabi, nu cred că pot accepta uşor suferinţa celorlalţi şi discriminarea, ca situaţii obiective.

Nu cred că voi schimba singură lumea, cred însă că fiecare avem datoria să facem ceva şi pentru ceilalţi, cred că nu putem fi doar sclavii egoismului nostru. În România trebuie îndreptate multe stări de lucruri dar cel mai important este să ne gândim la viitor nu cu sufletul, ci cu mintea. Nu visătorii construiesc viitorul, cred eu, ci experţii, specialiştii. Asta lipseşte la noi, o preocupare serioasă pentru gândirea viitorului. Nu ajunge să faci programe politice pentru campanie, este nevoie să te gândeşti la mijloacele realiste prin care poţi schimba ceva. Din nefericire, la noi proiectele politice se opresc la finalul ciclului electoral, iar pentru unii, chiar la sfârşitul campaniei electorale.

De la tata am învăţat că niciun război nu este pierdut dinainte, indiferent câţi ţi se opun, indiferent cât de neagră pare situaţia de la început. Am învăţat că foarte mulţi sunt cei care au curaj să atace doar în haită, dar că cele mai multe bătălii le dai singur, nu te poate ajuta nimeni. Cea mai mare bătălie, primul război pe care trebuie să-l câştigi este cel cu frica. După ce ţi-ai învins frica, începi să scapi de conformism, de calea uşoară şi de mersul cu turma. Am învăţat de la tatăl meu că în multe situaţii când ai dus războiul singur, sărbătoarea victoriei trebuie să o împarţi cu alţii, căci victoria are o mie de părinţi iar înfrângerea niciunul.

Politica nu se învaţă nici acasă şi nici la Universitate. Familia te poate face om adevărat, îţi poate forma caracterul iar şcoala te poate plămădi ca specialist sau om de cultură. Politica se învaţă în echipe, printre oameni, chiar în şedinţe interminabile sau acţiuni de partid. Acolo înveţi că podul de flori este o figură de stil şi că solidaritatea este de multe ori o formă de a ascunde competiţia.

Nu am o carieră lungă care să îmi permită să trag linie. Ce pot să spun, glumind amar, e că eşecul meu a fost „succesurile”.

Politica la Bruxelles este una de laborator, una septică. Nu seamănă cu nimic din ceea ce se întâmplă în ţările Uniunii. Este aproape un experiment politic, o construcţie care câteodată pare utopică. Are propriul limbaj, nefericit uneori, şi încă ideea de Europa nu a prins destul pentru că nu există o strategie de comunicare adaptată culturilor naţionale diverse. Este un loc în care se pune accent pe substanţă, nu pe competiţie sterilă. Este o bună şcoală pentru tineri politicieni, mai ales că pe băncile Parlamentului cei tineri se întâlnesc cu mulţi venerabili cu mare experienţă.

Cred că diplomaţia este pentru senectute. Când eşti tânăr şi ai instinct, pasiuni şi credinţe puternice, nu eşti potrivit pentru diplomaţie. Îmi place acţiunea şi, dacă se poate, aş vrea să văd rezultatele cât de repede, nu peste două generaţii. Încerc să învăţ cât mai multe, mă tentează relaţiile internaţionale, mai ales din prisma economică, dar diplomaţia nu mă inspiră.

Cel mai frumos compliment apare atunci când cineva reuşeşte să treacă dincolo de aparenţe, chiar dincolo de armurile pe care voluntar sau involuntar le interpunem între noi şi ceilalţi. Sunt fericită când cineva reuşeşte să-mi vadă sufletul sau, cum scria Marin Sorescu, să se uite la mine cu sufletul. În general, cel mai frumos compliment ni-l facem unii altora când ne recunoaştem ca egali, când recunoaştem că avem nevoie unii de alţii.

Dora Bakoyannis, pentru că este o campioană a curajului. Fiică a lui Constantin Mitsotakis, premier între 1990 şi 1993, a cunoscut exilul iar când s-a întors în Grecia, soţul ei a fost asasinat. A fost ministru de externe şi apărare, iar apoi a reuşit să câştige primăria Atenei, cu un număr record de voturi, a organizat Jocurile Olimpice şi a fost desemnată cel mai bun primar din lume. O femeie cu o tărie de caracter care dă tuturor femeilor din politică speranţa că se poate face politică la orice nivel, dacă nu abandonezi şi dacă ai încredere în steaua ta.

Unii spun că politica este arta compromisului, dar ştiu sigur că nu voi face următorul lucru: indiferent de miză sau de cât de mare va fi războiul, nu voi ataca familia adversarilor politici, nu voi face niciodată să sufere oameni nevinovaţi. Cred că este un fel de minima moralia pentru politica noastră fără reguli.