N-am avut ocazia să-l cunosc în vremurile lui de sălbăticie, despre care am aflat de la ceilalţi prieteni, iar timpul pe care l-am petrecut împreună a fost prea scurt ca să mă pot lăuda că l-am cunoscut cu adevărat. N-am apucat să-i spun cât de mult îl apreciez pentru felul plin de căldură cu care mă întâmpina ori de câte ori ne vedeam, sau pentru bucuria pe care mi-a dăruit-o odată cu versurile sale. N-am apucat să fac filmul al cărui personaj ar fi fost, pe care îl plănuiam de ani de zile, mereu amânat din tot felul de motive, mereu crezând că mai avem timp, deşi, cum bine zicea Câmpeanu, timpul nu e al nostru. N-am apucat să vorbesc mai mult despre el, deşi cele câteva reportaje al căror subiect a fost la Radio România au fost primite cu entuziasm şi cu mirarea că şi printre mineri se nasc astfel de oameni.

Îmi aduc aminte şi acum cu ce aplomb mi l-a prezentat Mircea Bujorescu, spunându-mi că am în faţă un poet de-adevăratelea, şi mulţimea de poveşti din care aflam despre celălalt Vlad, din anii năvalnici în care îşi striga poezia. Omul cu barbă pe care l-am cu­noscut eu era întot­dea­una scump la vor­bă, de un bun-simţ exagerat - o prezenţă discretă ca o umbră şi tăcută ca un sfinx - şi întotdeauna aveam senzaţia că îl însoţeşte povara cine ştie căror mistere pe care nu le poate dezvălui.  În ultimul interviu pe care i l-am luat, cu prilejul unei duble lansări de carte - e vorba de cele două volume de publicistică ale sale -, Ion Pascal Vlad îmi spunea că iubeşte lumea asta aşa cum e, în lipsă de alta mai bună. Nu ştiu dacă lumea pentru care ne-a părăsit e cea pe care a visat-o, nici dacă l-am meritat în preajma noastră, dar îmi place să cred că, aşa cum zice titlul unui volum de-al său de poezie, a atins starea de zbor, lăsându-ne pe noi, din nefericire, în starea de reptilă. 

 

Marian Boboc: „Vlad a căutat poezia şi, de cele mai multe ori, a găsit-o”

Cum ziceam, nu mă pot mândri cu faptul că l-aş fi cunoscut cu adevărat pe cel de care ne aducem aminte astăzi, aşa că am apelat la ajutorul celor care i-au fost aproape de-a lungul timpului. Ca de la poet la poet, Marian Boboc a avut prilejul să-l cunoască pe vremea când Ion Pascal Vlad era unul dintre puţinii poeţi cu volum de prin Vale, însă asta nu-l făcea să se considere superior celorlalţi.

„L-am cunoscut înainte de 1989, la braseria de la Jiul, şi faţă de noi, ceilalţi, era un privilegiat pentru că avea deja publicat un volum de versuri. Era un poet foarte uman şi ne-am împrietenit şi pentru că lucram la aceeaşi mină, la Livezeni, unde Vlad era şi un foarte bun meseriaş. Când am repornit Cenaclul Boema, Vlad a fost unul dintre oamenii care chiar au pus foarte mult suflet în acest proiect. Era o prezenţă foarte discretă, într-adevăr, era un interiorizat şi îi plăcea mai mult să asculte decât să vorbească. Am avut plăcerea să lucrez cu el şi la publicaţia Ortacul, după ce se pensionase, şi a scris câteva reportaje care ar putea fi incluse, fără nicio pro­ble­mă, într-o antologie a genului. A fost un poet ce nu avea răspunsuri la toate întrebările, care se îndoia şi din această îndoială a lui s-a născut căutarea poeziei, pe care, de cele mai multe ori, a găsit-o. Un an fără Vlad este un an foarte trist, în care Petroşaniului i-a lipsit figura sa boemă şi bonomă. Poeţii, într-adevăr, rămân prin opera lor, şi atâta timp cât ne aducem aminte de el şi trăieşte în inimile noastre, Ion Pascal Vlad n-a murit”, spunea poetul Marian Boboc, unul dintre cei care i-au fost aproape.

 

Mircea Bujorescu: „Ne-am rostogolit prin zăpadă şi am ajuns să fim una”

Când vorbeşte despre Ion Pascal Vlad, ziaristul Mircea Bujorescu spune întotdeauna „fratele meu Vlad”, pentru că în ultimii ani (sau, cel puţin, de când îl ştiam eu pe Vlad) între ei exista o legătură aproape ombilicală. De cele mai multe ori îi vedeam împreună, fie în cafeneaua Montana, unde poetul venea în fiecare dimineaţă să îşi bea cafeaua, chiar dacă străbătea tot oraşul pentru acest tabiet, fie prin Petrila, unde Vlad visa la casa lui de pe malul Jiului, pe care n-a apucat să o termine.

Nu puteam sta de vorbă despre poet decât la cafeneaua lui preferată, unde ne-am dat întâlnire într-o după-amiază mohorâtă. La cum îl ştiu pe Buji, mă aşteptam la poveşti cu şi despre Vlad, poate şi la un ton uşor patetic, însă, aşa cum o să vedeţi în reportajul din această seară, dl. Bujorescu a vorbit extrem de rezervat, alegându-şi cu grijă cuvintele, de parcă îl vedeam pe Vlad lângă el dându-i coate ca să-l atenţioneze că e cazul să fie şi el sobru, măcar din când în când.

„Pe vremuri, ceva mai departe de cafeneaua asta era celebrul restaurant Minerul, unde mai stăteam din când în când la un şpriţ. Îmi amintesc de-o noapte de iarnă, cu zăpadă până la genunchi, în care ne-am îmbrăţişat şi ne-am rostogolit prin zăpadă până aici, ajungând, asemenea unui uriaş bulgăre, să fim una. Cred că de-atunci s-a creat această legătură atât de puternică între noi, doi oameni trecători. L-am înţeles, dar nu l-am ascultat, l-am iubit, dar n-am fost în stare să-l iubesc destul, l-am înţeles în toate ale lui cele lumeşti şi îmi vor rămâne mereu în suflet versurile sale”, zicea Mircea Bujorescu, poate cel mai apropiat prieten al lui Ion Pascal Vlad.

 

Sorin Oprea: „Îmi place să cred că pe Vlad l-am cunoscut dintotdeauna”

Prietenul meu Sorin Oprea îi seamănă în multe privinţe lui Vlad: aceeaşi figură bonomă, acelaşi zâmbet ascuns în barbă, câteodată aceleaşi tăceri. Sorin a fost cel care fotografia lansările cărţilor lui Ion Pascal Vlad, şi datorită lui o să-l vedeţi pe poet în reportajul din această seară, iar Vlad îşi făcuse obiceiul de a scrie cronici ample la expoziţiile prin care Sorin şi Nicolae reconstruiau timpul. Poate şi pentru că n-avea cine să mai scrie cronici sau poeme bune pentru moara lui Don Quijote, timpul e bine mersi de la ultima expoziţie, iar Sorin nu mai fotografiază poeţi. „Stăm aici faţă-n faţă cu ceaşca lui Vlad şi în mod sigur ne aşteaptă şi el la o cafea mult mai specială. Îi promitem că ne vom revedea ca să ne continuăm discuţiile. Un spirit ca Vlad ne lipseşte. Ne simţim mai singuri, mai neputincioşi, mai trişti, mai expuşi în faţa vieţii. Vlad a părăsit această lume în felul lui, dar a făcut-o fără să rămână dator. Cărţile pe care le-a scris, în care îl căutăm noi acum, nu sunt altceva decât vămile prin care a trecut şi tare mi-e teamă că lumea n-a înţeles mărinimia lui. Vlad a suferit de multe, dar cel mai acut de prea multă modestie, în ciuda faptului că era o flacără vie. Încerca să rămână anonim, dar pentru noi, cei care l-am cunoscut, Vlad este prezent” , spunea Sorin Oprea, faţă în faţă cu ceaşca aburindă de cafea pe care i-am oferit-o poetului.

 

În loc de epilog

Asta a fost tot. Ne-am băut cafelele şi suta de coniac, amintindu-ne ba de una, ba de alta, şi când am oprit camera şi lumânarea aşezată lângă ceaşca albastră a lui Vlad s-a stins. Am încercat s-o aprindem din nou. Nu s-a mai aprins. Vlad plecase, după ce a avut amabilitatea să ne mai suporte balivernele încă un ceas. Afară ziua mohorâtă pleca să se culce, de pe faţade ne zâmbeau forţat fel şi fel de figuri, iar noi ne încălzeam lângă amintirea celui care a fost poetul Ion Pascal Vlad. 

Ca şi când ştia dinainte toate astea, Vlad a scris aşa: „Până la urmă trecerea ta va fi un fâlfâit de aripă în mijlocul unei tornade”. Iar acesta e cel mai potrivit epilog.

 

• 
•