În sala de apel a minei Uricani, mare tam-tam, mare. Scriitori, ingineri, activişti. Din fiecare câte o ţârã. Irimie Negoiţã recitã o poezie care se vrea hazlie. Deodatã are un lapsus. Nu-şi aminteşte decât primul vers. Pe care-l spune ferm şi rãspicat... “Unde mi-a plecat muierea?”. În salã niciun murmur. Toţi se întreabã unde i-a plecat ãstuia muierea. Poetul constatã, cu surprin­dere, cã nu-şi aminteşte nici acum versul urmãtor. Şi încearcã din nou cu pri­mul. Versul al doilea nicio mişcare. Dupã a treia încercare tot fãrã succes, înainteazã “în faţã” preşedintele de sin­dicat: “Tova­rãşul poet, continuaţi dum­neavoastrã, liniştit, poezia, cã aflãm noi pe unde bântuite doamna dumneavoastrã!”.

 

Prea mult verde

Ion Liciu, din când în când, mai “comitea” şi câte o poezie, pe care, de regulã, o publica imediat, “ca sã nu se piardã”, dupã cum motiva el. Bine­înţeles cã orice scriere a lui Liciu era purificatã cu foarte mu­l­tã atenţie pentru cã “de la el te poţi aştepta la orice”, dupã cum spunea Toader Rusu, redactorul şef-adjunct al Stea­gului Roşu. Şi astfel, într-o dupã-masã, în timp ce Liciu îşi monitoriza lichiorul cu apa potabilã de fiecare zi, o secretarã, toatã numai gâfâialã, se înfãţişeazã la masa lui, şoptindu-i precipitat: “Domnu’ Liciu, aţi pus prea mult verde!”. “În care tablou?”, întreabã Liciu, deşi nu mai pictase de mult. “În poezie! - îngaimã secretara. Aţi scris cã totu-i numai verde...”. “Normal, zice Liciu, doar e primãvarã!”. “Nu ştiu, zice secretara, sã veniţi sã vã schimbaţi verdele, cã e de rãu!”.

 

Poezie, la pãmânt!

Eram cu nişte scriitori de la Cluj şi Deva la Uricani, într-o salã de protocol, în care se mânca la fel de bine ca şi acuma şi se bea aşişderea... Doar ziariştii erau mai puţini. Regretatul poet Negoiţã Irimie descoperã, sprijinit de perete, un scaun suficient de şubred sã poatã fi folosit la o farsã fie ea şi de râs. În acest sens înlocuieşte cu el scaunul titular al poetului Valeriu Bârgãu, care fiind mai corpolent era cel mai indicat pentru scaunul în cauzã. Întâmplarea face la Bârgãu sã nu dea curs invitaţiei lui Negoiţã şi, în acelaşi timp, acesta din urmã sã fie chemat de Augustin Buzura, în faţa cãruia se afla scaunul incriminat, pe care, fãrã sã realizeze acest lucru, se aşeazã Negoiţã Irimie. În clipa urmãtoare, într-o ploaie de aşchii, poetul se regãseşte pe podea, scaunul, pregãtit de el pentru altcineva, fãcându-se praf. Augustin Bu­zura se ridicã, se uitã peste masã, vede dezastru şi cata­dicseşte sã spunã, mucalit: “Se pare cã poezia clujeanã e la pãmânt!”.

 

Despre poezie cu Laurenţiu Ulici

La un festival de poezie de la Deva, cu foarte mulţi poeţi dar şi mai mulţi cri­tici, în recitalul dat de concurenţi s-a ajuns pânã noaptea târziu, mie însumi venindu-mi rândul dupã ora unu, deci mult dupã miezul nopţii. Am citit (în cronicã a apãrut ul­te­rior cã am recitat) douã poezii, destul de lungi de altfel. Dupã ce am ajuns în salã, Laurenţiu Ulici mi-a cerut cartea din care lectu­rasem. “Vreau sã mã conving dacã într-adevãr scrii bine sau doar reciţi frumos”, a spus el, dar pãrerea lui n-am aflat-o niciodatã.

 

Pe terasã cu Ion Zubaşcu  

Eram, pe la miezul nopţii, îm­pre­unã cu câţiva împãtimiţi de culturã, pe terasa holetului “Deva”, când Ion Zubaşcu, într-un moment de efuziune, şi-a exprimat intenţia de a cânta o serenadã pentru femininele din hotel. “Excelentã idee!” - a izbucnit Marius Tupan, încercând sã facã rost de un microfon. “Marius, dragã, eu mi-am propus sã-i trezesc doar pe cei din hotel şi împrejurimile imediate, dar dacã vrei sã-i trezeşti şi pe cei din cartierul Gojdu, dã-mi microfonul!”.

 

Traducere cu Niculai Chiricã 

La Deva era (şi încã mai este) o cafenea, parţial “la varice”, parţial “pe şe­zute”, cãreia i-am uitat numele, dar unde puteai sã te întâlneşti cu cele mai multe dintre personalitãţile (sau perso­nu­litãţile) locale, fãrã sã stai la rând. Eram la o astfel de masã, în picioare, alãturi de comicul de excepţie Liviu Oros şi de un secretar de partid, aflat “pe teren”, când deodatã intrã sau (cum spunea el) pãşeşte peste prag poetul şi traducãtorul Neculai Chiricã, destul de mahmur la ora aceea de dimineaţã de­vreme. Secretarul iz­buc­neşte: “Îl cu­noaş­teţi? E poet. El l-a tradus pe Goethe!”. “Cu nevastã-sa?” - întreabã, muca­lit, Liviu Oros.

 

Melodii pe specific

La restaurantul “Bachus” tot din Deva, masã festivã cu muzicã de “Phoenix”, care tocmai ieşiserã din legalitate. Re­gretatul solist de muzicã popularã Drãgan Muntean cântã (sau fredoneazã), fãrã microfon şi fãrã orchestrã, la una din mesele aflate chiar sub statuia lui Bachus. “Zii mai tare! - zice secretara cu probleme de culturã, de-alea de-ale noastre!”. “De-ale voastre?” - întreabã solistul, şi începe sã cânte “Partid, mândria ţãrii”.

 

Despre oi cu Aurel Baranga

Cunoscutul dramaturg pre­zent la o şezãtoare literarã la Reteag este întrebat de un instructor de partid: “Maestre, când ai scris piesa te-ai inspirat din realitate? Ai avut cumva oi?”. “Nu, tovule! Numai mãgari!”. În clipa urmãtoare faţa activistului a prins cu­loa­rea care-i ener­veazã pe tauri. 

 

Poet sau actor?

O “ieşire” a scriitorilor hunedoreni la Cluj. Lume bunã, veselã. Se alege un local mai puţin pretenţios. Dar cu o bere la halbã extra. O minunãţie, nu altceva! Ospãtarii atenţi, nevoie mare. Cã nu ştiau cine suntem... toţi cu mare chef de conversaţie. Se râde, se bea, se... una-alta. Dupã o orã ni se alãturã şi Liviu Oros, aflat cu treburi prin oraşul someşan. Ca sã se cinsteascã poezia, el recita cu patos o producţie minulescianã. Se aplaudã chiar şi de cei care nu erau din grupul nostru. Deodatã o junã îl întreabã candid: “Dumnea­voas­trã sunteţi poet sau actor?”. “Mai rãu, domnişoarã! Sunt arhitect...”.

 

Râsu-plânsu 

Traian Filimon, un poet nevãzãtor din Deva, recita mai mult decât sublim “Fata de morar”. O bijuterie. Jumãtate din asistenţã fie plânge, fie are lacrimi în ochi. Cu un simţ aparte, poetul îi monitorizeazã discret (doar audio), dupã care mi se adreseazã: “Poftim! Ţi i-am pregãtit pentru epigrame!”. 

 

Dialog sau monolog

Mergeam cu un autobuz în care se aflau mai mulţi invitaţi, printre care şi Romulus Vul­pescu, pânã la Lonea, unde speram sã întocmim un cenaclu. Maestrul tocmai se strãduia sã schimbe un pachet de “Kent” aflat în custodia sa, pe un pachet de “Carpaţi” aflat în custodia poetei Maria Dincã. Trocul întâmpi­na unele greutãţi şi maestrul era puţin rãvãşit. În clipa aia o poetã localã întreabã: “Cuvântul şef se scrie cu literã mare sau micã?”. “Chestiunea mã de­pãşeşte, domnişoarã. Nu am fost încã niciodatã, pânã acum, şef. Nici cu literã mare, nici cu literã micã. Pentru preci­zãri apeleazã te rog la Ileana, nevastã-mea. Doar a “comis” “Arta conversa­ţiei!”. Dar te previn, e adepta monologului, nicidecum a dialogului!”.  

 

Da, domnişoarã 

Geo Dumitrescu, cel care a lansat o întreagã pleiadã de poeţi şi prozatori, se afla în juriul festivalului de poezie “Lotusul de aur” de la Oradea. O poetã profitã de o pauzã şi îl întreabã, ca sã intre şi ea în vorbã: “Maestre, în sufletul dumneavoastrã sunteţi poet, prozator sau dramaturg?”. Geo Dumitrescu s-a uitat atent la ea, i-a zâmbit şi a spus: “Da, domnişoarã!”

.

Oarecum neobişnuit

Aflat pe vechea terasã a restaurantului “Minerul”, Dan Spãtaru a fost întrebat de o chelneriţã: “Dumneavoastrã beţi bere în mod obişnuit?”. Solistul s-a uitat la ea şi a rãspuns: “Trebuie sã recunosc cã fac asta într-un mod total neobiş­nuit!”.