Întotdeauna mi-a plãcut sã observ, cu meticulozitate şi îngãduinţã, cu interes şi perseverenţã, lucruri, fapte şi întâmplãri la cei pe care, aproape întotdeauna, îi priveam cu respect şi admiraţie, astfel încât, oricând, aş putea sã realizez un portret al acestora numai din mici amãnunte, unele din ele chiar insesizabile sau fãrã importanţã majorã. Iatã, spre exemplu, am studiat (un fel mai pretenţios de a spune) pânã şi preferinţa lor pentru anume bancuri, spuse în mo­mentele lor de bine dispunere. Parcã îi vãd şi-acum rostindu-le, fiecare dupã priceperea lui, dupã expresivitatea descrierii, atât cât îi lãsa simţul umorului. Iatã bunãoarã, prozatorul Dumitru Dem Ionaşcu, cu o voce impozantã, cu un fel aparte de a te face sã-l asculţi, dar cu un catastrofal simţ al umorului, din care cauzã majoritatea bancurilor nu îi “ieşeau” şi pace. Folosea însã tot timpul, şi de câte ori avea ocazia, douã mai aparte, mai simpluţe, dar pe care ţi le spunea de câte douã-trei ori, nereali­zând niciodatã cã le repetã. Primul era despre Bulã junior care, întârziind la şcoalã şi întrebat despre cauza acestei întârzieri, spunea “am ajutat o babã sã treacã strada”, lucru care o încântã pe învãţãtoare. Dar întrebând şi pe ceilalţi elevi, care întârziaserã la rândul lor, şi aceştia dau acelaşi rãspuns. “Bine, bine, conchide învãţãtoarea, da’ nu e prea mult o clasã întreagã sã ajute o biatã babã sã traverseze?”. Şi atunci venea rãspunsul senin al acestora: “Sã vedeţi, tovarãşa învãţãtoare, baba nu vroia sã treacã strada...” şi al doilea banc era şi mai simplu: “Toţi aleşii romani erau strânşi în senat sã dezbatã problemele arzãtoare. Deodatã Cezar, impunãtor şi falnic, strigã “Veto!”. Se face linişte. Cezar strigã din nou: “Veto!” şi apoi adaugã: “mai adã nişte vin!”. Şi poeta Maria Dincã prefera bancurile istorice. Ea le rostea plat şi oarecum sec, din care cauzã unii râdeau cu oarecare întârziere. Unul din ele începea cu o anumitã întrebare: “Ştiţi cum s-au format geto-dacii?”. Deşi unii dintre noi mai auzisem bancul, facem pe “niznaii” tãgãduind acest lucru şi poeta continua: “Geta a intrat în cortul lui Decebal şi acesta, prinzând-o la înghesuialã, i-a spus: “Geto d-acii nu mai scapi!”. Al doilea era cu Ştefan cel Mare şi moldovenii lui, care fiind înştiinţaţi cã vin turcii s-au urcat, conform ordinului pri­mit, în copaci. Culmea ghinionului, turcii îşi fac tabãrã chiar acolo, sub ei, şi noaptea trece greu şi plinã de tensiune. Deodatã un oştean, ajuns la capãtul pu­terilor, şopteşte voievodului: “Mãria ta! Nu mai pot sã mã ţân. Putem sã coborâm?”. “Cum sã cobori, mã? Ce eşti nebun? - îi rãspunde acesta şi se lasã din nou liniştea. Dar apoi şoaptele continuã: “Mãria ta! Da’ mãcar calul... pot sã-l las jos?”. Compozitorul şi pianistul Ticu Lucaciu nu prea spunea bancuri. Nu cã nu i-ar fi plãcut. Dar avea totuşi unul, pe care îl relua de câte ori avea ocazia: Cicã pe aeroportul “Bãneasa” un tip între douã vârste, da’ bine legat, fãcea ture şi striga: “Vând bilete pentru Paris! Vând bilete pentru Paris!” şi 

atunci vine unul şi îl întreabã discret: “dus-întors?”. Persoana întrebatã bãga biletele în buzunar şi îl repezea: “Nu discut cu tâmpiţi!” (pentru cei cu un mai slab simţ al umorului precizez cã în 

acea epocã fiecare abia aştepta sã plece şi nici nu le-ar fi trecut prin cap sã vinã înapoi). Am fãcut aceastã precizare pentru cã şi pe el îl întrebau unii auditori ai bancului: “şi?” şi el le rãspundea sec: “Nu discut cu tâmpiţii!”. Mircea Pânişoarã, deşi era actor, nu ştia niciun banc cu colegii lui, dar agrea pe cele cu bordeluri: “Cicã într-un bordel de lux intrã un locotenent major şi oprindu-se în faţa celei mai frumoase “fete” de acolo o întreabã tandru: “Nu vã supãraţi domnişoarã, contra a douã sute de lei binevoiţi a  accepta compania mea?”. Domnişoara râde şi aprobã tacit. Atunci locotenentul deschide geamul şi strigã: “Companie la mine înainte marş!”. Medicul de excepţie Nicolae Daniel nu se prea înghesuia la bancuri, deşi îi plãcea sã le rosteascã. Deşi era “internist”, bancul lui preferat era cu un “stomatolog”. Acesta, pregãtindu-şi ieşirea din “scenã”, şi fãcându-şi în acest sens un cavou, conchidea cã pe cruce sã nu aparã cuvântul “stomatolog” ci doar fotografia unei guri deschise, cu dinţi sãnãtoşi şi în mijloc chipul lui. Şi astfel toatã lumea îi va ghici profesia. Zis şi fãcut, se întâmplã “minunea” şi dupã un timp trece pe acolo un epigramist, care face urmãtoare remarcã în versuri: “Eu ţi-am admirat ideea/ Cã erai stomatolog/ Unde mã-ta puneai poza,/ De erai... ginecolog?”. Cel mai tare dintre toţi era Ion Liciu, un adevãrat rege al bancurilor. Iatã douã “monstre” (cum le zicea el): “Cicã soţia lui Hruşciov, a lui Nixon şi Leana lu’ Ceauşescu, aflate la un dineu, îşi etaleazã darurile nepreţuite, primite de la soţii lor. Astfel, soţia preşedintelui sovietic prezenta un şirag de perle pe bentiţa cãrora scria: “De la  Nichita, pentru jumãtatea lui, dulce!”. Nevasta lui Nixon prezintã o salbã de monede vechi de aur, pe interiorul cãrora era gravat: “De la Nixon, pentru tine, nepreţuita mea!”. Şi, în fine, Leana scoate un colier, tot numai safire şi smaralde, în interiorul lui fiind gravat cu aur: “De la Gadafi pentru Hassan, fiul lui iubit!”. Şi un altul, tot politic, cã astea îi plãceau lui. Chiar spunea: “Dacã nu iau mãcar zece ani pe el, nu mã încurc sã vi-l spun!”. Cicã Ceauşescu, venind “de afarã”, cheamã la el pe directorul de la Uzina “23 August”. “Bã, îi spune ãsta, am aflat de ce ţara noastrã nu e demo­craticã. Clar? La noi oamenii nu au voie sã se exprime. Pentru asta îmi trebuie o grevã. Poa’ sã fie micã, micã de tot, da’ sã fie. Du-te şi mâine sã citesc în ziare despre ea!”. Şi directorul s-a conformat, a strâns în curtea uzinei tot efectivul, propunându-i greva. Se face o linişte periculoasã. Dar atât. Directorul le pro­pune atunci, pentru fiecare, câte o primã substanţialã, dar asistenţa rãmâne impasibilã. Atunci el marşeazã substan­ţial şi definitoriu: “Dacã nu faceţi grevã, fiecare al cincilea lucrãtor va fi spânzurat!”. Atunci, un tip mic şi uscãţiv face un pas în faţã. Directorul îl zãreşte. “Aşa tovarãşule! Excelent! Revoltã-te, spuneţi pãsul! Doar suntem într-o ţarã democraticã, ce naiba!”. “Sã nu mã înţelegeţi greşit, zice tipul cu glas tre­­mu­rat, eu vroiam doar sã întreb dacã funia o aducem noi sau o suportã sindicatul?”. Un alt personaj hâtru de felul lui era George Negraru, un mare om de culturã. La bancurile lui râdeai chiar fãrã sã vrei. Iatã unul dintre ele: Ion, pe patul de moarte îşi întreabã soţia (ca sã moarã cu cugetul împãcat) de câte ori

l-a înşelat în cãsnicie. “Pãi, zice asta, de trei ori. Atât de trei ori”. “Pot sã ştiu şi eu care sunt aceste ocazii?” - întreabã el şi nevastã-sa începe enumerarea. “Prima datã când te-a dat afarã din serviciu. Datoritã mie şi inspiraţiei mele te-au reprimit. A doua oarã când te-au prins delapidând banii întreprinderii. Te-ai întrebat cumva cum ai scãpat? Datoritã mie. Şi a treia oarã când ai fost pro­pus în conducerea Marii Adunãri Naţio­nale...”. “Aici de ce a trebuit sã intervii?”. “Pãi, bã Ioane, crezi cã a fost uşor sã conving douã mii de membri sã te aleagã în conducere?!”. Toţi aceşti oameni de excepţie s-au dus. Fãrã sã vrem se vor pierde în eternitate. Dar bancurile lor preferate vor fi rostite, în continuare, de alţii şi alţii, pentru cã râsul e veşnic nepieritor.