Ne dăltuim conştiinţele în ceruri

“În ceţurile lumii, nemişcate,
Ne dăltuim conştiinţele de-a val­ma
Ne este dată-aceeaşi bunătate
Pe care-o dai, din dragoste, cu palma...”

Vasile Cojocaru nu e un nume de rezonanţă. Nu a făcut vogă ni­căieri şi (fără îndoială) poate mulţi nici nu şi-l mai amintesc. A fost unul din acei trecători prin viaţă sensibili, aparent naivi, aparent originali, care n-au luat în serios legile lumeşti şi viaţa, mână în mână cu destinul, l-a trădat. Ciudat, acest om nu a cerut prea mult de la viaţă, după principiul: “Cere şi ţi se va da!”. Dar nici n-a primit. Întotdeauna a slalomat printre necazuri şi greutăţi dar n-a putut să le evite. Şi mai ciudat e faptul că toate acestea nu au reuşit să-l facă nefericit, ci dimpotrivă, uneori
l-au întărit. El declara întotdeauna că e fericit. Fericit că trăieşte, că soarele mai răsare şi pentru el, că florile îi împrumută şi lui miresmele, că o melodie frumoasă se opreşte pentru câteva clipe şi la el. Era dezarmant de împăcat cu situaţia lui şi nu-şi făcea niciodată vise, pentru ca să nu aibă ce pierde.

“Iar trece timpul prin oglindă
Ca raza soarelui s-o îmbete.
Pe cer doi nori ca două pete
Vor tot seninul ca să-l vândă

Cireşii, florile-şi-agită,
Între extaz şi agonie.
Şi e acum atât de vie
Felia de amor trăită

Ea, care-o fi, m-aşteaptă-acasă,
După pervazul mov  de maci
Vrei s-o iubeşti dar ce să-i faci?
Când este groaznic de frumoa­să.

Te stingi de sete la fântână,
Găleata-i până sus de dor.
Se nasc iluzii iar şi mor
Fără de rost, fără de vină.

Eu sunt acelaşi ca şi ieri
Iar mi s-au dat câteva zile
Pe dealuri îngerii-şi fac vile
De trei zile şi trei seri

Trăim la margine de soartă
Citim scenariul ce ni-i scris
Mai îngropăm şi noi un vis
Şi mai închidem câte-o poar­tă!”

Da. Cred că nu era zi să nu închidă câte-o poartă. Uşor, fără să scârţâie. Deşi îi venea să dea cu ea de perete. Avea, de multă vreme, o boală nemiloasă, pe care şi-o explica cu un umor aproape iraţional: “Se zice că toate, dar absolut toate trec prin stomac, şi filozofia şi poezia şi politica... Ei bine, stomacul meu n-a suportat atâţia vizitatori şi
i-a intrat în cap să se sinucidă“. Da, avea cancer. Doctorii îi dăduseră câteva luni. Nici ei nu ştiau exact câte. Vasile a primit vestea cu seninătate. Ca pe o lege nescrisă, pe care el trebuia să o respecte. Şi totuşi nimeni n-a ştiut nimic. Nu s-a plâns. Nu s-a destăinuit. N-a vărsat lacrimi. “Lacrimile sunt pentru cei care au ceva de pierdut”, mi-a spus odată, de parcă ar fi recitat o poezie. Mai avea putere să scrie poezii pe care nu i le citea ni­me­ni.

“Aburul uşor al sorţii
Oglindeşte-a mea pupilă
Muza mea, te rog ai milă
De mă vezi pe pragul morţii.

Nu mă-împinge în ispită
Dar nici nu mă da uitării
Fii un far în largul zării
Fii lumina mea trăită

Nu întoarce capul muză
Şi prefă-te a nu plânge
Prea mă dori la mine-n sânge
Când cuvântul tău m-acuză

Între rai şi purgatoriu
Drumul vieţii şerpuieşte
Sunt un om ce mai trăieşte
Fiind un optimist notoriu

Stelele se sting şi pier
Aş dori pe-această lume
Doar un lucru, unu’-anume:
Să fac cimitiru-n cer”.

Nu, Vasile Cojocaru nu s-a crezut poet. N-a visat măcar, niciodată, acest lucru, n-a cute­zat să viseze. Lui nu i s-au publicat niciodată poezii. Şi avea atâtea. Nimeni nu i le-a citit, ni­me­ni nu i le-a comentat. Nicio­da­tă. Un cuvânt care doare atât de rău..

“Eu nu scriu că ştiu a scrie
Nu citesc să fac lectură
Chiar de vre unul mă înjură
Nu-mi devine duşman mie

Eu nu scriu să fie scris
Ci ca să discut cu mine
Între rău şi între bine
N-am avut nimic promis

Eu nu scriu să citiţi voi
Poezia mea-i intimă.
Chiar de-i mică, de-i infimă,
E ca roua în noroi”

Şi-a venit finalul. Un final lipsit de strălucire. Un final inevitabil, aşa cum  numai moartea îl poate pregăti. A trecut prin spital ca printr-un purgatoriu. Şi, prea plin de prea mult alb, a fost externat, redat lumii de fiecare zi cu pecetea unui foarte curând final, mai mult sau mai puţin tragic. Nu avea prieteni, nu avea duşmani, nu mai avea nici zile. Finalul s-a scurs cu încetinitorul, fiecare clipă topindu-se cu grijă în candela eternităţii. Nu mai era timp pentru nimic. Timpul trecea atingându-l cu aripa lui de vis sau chicotind în spatele uşilor închise. Uneori tristeţea îl aştepta pe la colţuri să-i dea cu amin­tirile în cap. Dar el nu avea nici măcar amintiri, doar un drum, un ultim drum de străbătut până la întâlnirea cu cerul. Şi în tot acest timp un cor de îngeri îi intonau marşul de pe urmă. Visa o intrare în Paradis pe poarta din faţă. În ultimele clipe şi-a rupt poeziile. Atâtea câte erau. În mici bucăţele smulse eternităţii. Şi le-a presărat peste acel pre­zent care nu-l mai vroia. Au ră­mas doar câteva care să rea­mintească lumii despre trecerea lui prin viaţă. Atât doar. Şi nimic mai mult.

“Când o fi să-mi hotărăsc plecarea
Toate frunzele vor fi căzute
Stelele vor fi de mult trecute
Acceptând, în ceruri, resem­na­rea.

Când va fi să plec din astă lume
Cerul, mai senin decât o mare,
Îşi va duce norii lui plimbare
Şi-mi va da, acolo sus, alt nu­me.

Lumea va rămâne fără mine
Roua se va scurge iar pe pleoa­pe
Nicio amintire să nu scape
În prea neagra noapte dând spre mâine.

Când uitarea-şi face rost de plân­geri
Locul gol lăsat pe-aceste locuri
Peste vremuri va aprinde focu­ri
Sub acelaşi zbor tăcut de îngeri

Şi când cerul va închide poarta
Sub aceeaşi, dură, resemnare,
Va rămâne veşnica chemare
Ce ne defineşte. Însăşi soarta”

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.