E iarnă. Lumea se îmbracă în veşminte albe. Un alb pur, dătător de linişte şi pace. Poezia fulguie pe la ferestre şi cuvintele ning peste sufletele noastre. Dorurile ard mocnind, jinduind depărtări nesperate. Cerul îndepărtat prinde arome de flori scăldate în raze aurii de soare. Soarele de început şi de pe urmă. Şi la acest dulce ceas de taină, poezia înmugureşte pe un dulce colţ de speranţă. Speranţa noastră cea de toate zilele.

Ana-Maria Doncilă
“Trec prin viaţă, trec prin lume,
Paşi-mi poartă doru-n cer,
Nu ştiu care crez anume
Îmi e soare în plin ger.

Trec pe uliţă cu gândul
Venind trist în urma noastră
Dorul îşi aşteptă rândul
Visu-nmugureşte-n glastră.
Jocul, prizonier în frunze,
Frunzele ce cad din mine,
Se cern ploi ce or să m-acuze
Că transform tot rău-n bine.

Nu judecaţi prea aspru aceste versuri, ele izvorăsc din inima şi mintea unei poete care de abia acum, cu paşi mărunţi dar hotărâţi, îşi face intrarea în lite­ratura noastră, cea de toate zilele. Elevă de liceu, frumoasă, cum numai tinereţea poate facilita acest deziderat, romantică şi veşnic visătoare, până la un naivism debordant, Ana-Maria pare o piatră de hotar între cei care vin şi cei care sunt. “Iubesc viaţa şi aş vrea ca şi ea să mă iubească tot atât de mult”, spune poeta şi sunt ferm convins că nu numai viaţa ci şi toată lumea sunt confidentele ei de taină.

Fulguie discret şi rar
Crengile se-mbracă-n nea.
Între dulce şi amar
Văd curgând viaţa mea.

Soarta chicoteşte-n pumni,
La răspântii-mi ţine calea,
Dac-aş crede în minuni
Aş aprinde toată zarea.

Dorul doar, ca floarea rară,
Stă în gara aşteptării,
Timpul, clipele-şi omoară
La marginea disperării.

Dau o viaţă pentru-o seară,
Dau un ban pentru un vis.
Dac-ar fi să mă nasc iară
Nu m-aş mai opri din scris.

O cred. Pentru ea, cuvintele sunt doar “cărămizi la temelia gândului” şi e convinsă că acestea pot forma mii de castele de vis, care au marele avantaj de a nu fi construite pe nisip. Pe Ana-Maria nu o bântuie, în niciun fel, iluziile sau părerile de rău. Are-n faţă o viaţă care trebuie trăită şi un viitor care abia aşteptă să vină.

Despre mine numai de bine.
Tocmai trece un ideal ratat.
Prima staţie e ziua de mâine
Cu peronul pe stânga, barat.

Trenul vieţii făr’ de oprire,
În staţia mea nu mai adastă.
Nu mai rămâne timp de iubire
Crud se deşiră viaţa noastră.

Girul încrederii nu se mai poartă
Prezentu-şi deschide grădina de rai.
Hai, mai deschide încă o poartă
Şi-adu-mi aşteptarea în tropot de cai!

Se-opreşte privirea în cerul sublim,
Speranţa îşi cere o pânză de gând.
Aş vrea să putem, chiar dacă nu ştim,
Să stăm fericirii, de-a pururi, la rând.

Cu îngeri zburând spre inima noastră
Cu muzici din sfere divine,
Să mă topesc în neliniştea voastră
Despre mine, totuşi, numai de bine.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.