Au înflorit cireşii
Cu flori de zăpadă,
Un alb care doare,
Un alb care moare,
Deşi nu se-aude şi n-o să se vadă.

Au înflorit şi norii
Pe-un cer de speranţă
Vin îngeri în gânduri
Vin doruri în visuri
Şi cu iubire te cheamă-n instanţă.

Dana Graţiela Hileagă. Poate că acest nume nu vă spune mare lucru. Şi nu vă condamn pentru asta. Şi nu v-ar condamna nici măcar poeta. Pentru că ea e mulţumită de statutul pe care îl are. A debutat ca redactor în bilunarul “Pulsul Văii Jiului” unde a susţinut, printre altele, rubrica “Femina”. Între ea, însă, şi poezie este o comuniune aproape nefirească. Se pare că amândouă sunt atât de bune prietene încât aproape nu pot fi despărţite. Evident, Dana nu conştientizează acest lucru. Ea încearcă să-şi trădeze prietena de suflet - poezia, cu proza, dar nu reuşeşte. Poezia face parte din sufletul ei, deşi ea nu vrea să recunoască acest lucru.

Caută-mă în fiecare umbră
Care moare pentru mine,
Caută-mă în uitarea sumbră
Care mă desparte iar de tine
Caută-mă-n orice-mprejurare
Care dă spre razele de soare!

Dana e deosebit de feminină dar scrie o poezie, îndeosebi, dură. Fiecare vers pare un ţipăt. Un ţipăt de respingere a adevărului absolut. Fiecare silabă pare un gest de revoltă. Asupra acelor stări care stau să vină şi să se întâmple în detrimentul viselor celor mulţi. Aş putea spune că Dana scrie cu alb. Un alb de vis. Un alb sincer. Care uneori doare.

Dorurile s-au copt de mult
Şi nu le-a cules nimeni
Şi nicio privire
Nu se va ospăta din ele
Şi niciun vis nu le va fi părtaş
Uitarea croncăne pe la colţuri
Destrămând cu aripa ei
Taina şi pânzele ei diafane
Mă reculeg pe o geană de vis
Mână-n mână cu veşnica chemare
A unui ecou ce soseşte
Mai târziu
Gâfâind obosit de prea multă
Tăcere.
Speranţele mărşăluiesc ritmic
Zările o aşteaptă cu
Stele aprinse
Pe care durerea vrea să le stingă
Dintr-un geamăt în altul.
Bulgărele de linişti o ia la
Vale. Rostogolindu-se periculos
Şi creşte cu sunete de-a valma
Infinitul îl pândeşte
La fiecare cotitură
Să-l închidă între paranteze
Punct şi de la capăt.

Poezia îşi deapănă jocul cu umbre şi fiecare cuvânt e sortit eternităţii, o eternitate dătătoare de clipe false care aduc prinos nestinselor însetări de ziua care va să vină. Şi-n timp ce cuvintele cerşesc porţia lor de desăvârşire, silabele băltesc la marginea frazelor, plecate prea devreme şi neajunse la timp. Colindă tu marea de cuvinte şi nu te îmbăta prea mult cu ele!

Ce înalt e zborul
Pe un cer bântuit de nelinişti
Şi câte umbre mor la margine de
Soare
Haide. Vino. Acum când în
Amintiri
Nu mai e loc şi mireasma florilor
Atârnă de un fir de păr
Haide, apa e până la brâu
De nu mai poţi călca-n stră­chini
Din cauza ei mireasma florilor
Mai senine ca un cer de mai
Mai? Foarte bine, aşa să fie.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.