Troienele erau mai înalte decât ea. Şi ningea în continuare. Zăpada albă şi rece. „Şi udă”, continuă fetiţa, tremurând abia imperceptibil. Ninsoarea, ca o perdea străvezie, se întindea până departe şi cărările alergau aiurea. Fetiţa se zgribuli uşor în hăinuţa-i subţire ca şi viaţa ei de până atunci. Zăpada intrată în ghetele-i stâlcite începea să se topească. Fulgii prinşi între gene deveniseră lichizi şi i se scurgeau pe obraji. Sau poate erau lacrimi. Cine mai ştia, în beţia aia de alb. Fulgii veneau din cer şi dansau întipăriţi în privirea ei. Cea care da spre viaţă. Şi de care uza foarte rar. Începu să bată şi vântul. Cu putere. Cu furie, chiar. Fetiţa se simţi parcă luată pe sus. Şi dusă departe. Poate în lumea poveştilor. Dar lumea aia nu exista. O ştia din propria-i gândire. Deşi era atât de mică. Era o fulgă. Abia ninsă. Dar iarna o iubea. Iarna o înfiase. Seara o ducea în palatele ei de cleştar. Şi o încălzea la sânul ei. Şi îi obţinea bujori în obrăjori. Şi îi arăta cărarea spre mâine. O cărare abruptă. Ca o Golgotă ce se cerea străbătută. Şi ea păşea cu paşi mărunţi spre încă o zi, în care era tot mică, tot săracă, tot singură… Într-un univers atât de mare. Pe zborul ultimei stele căzânde adormi. Şi negrul luă locul albului. Şi răsuflarea plutea în lumină. Se trezi la crăpatul zorilor, într-o baracă a nimănui, cu pereţii sparţi, lăsând vântul să se plimbe în voie prin ea. Gerul se înteţise şi te muşca de faţă. Zăpada scârţâia sub tălpi şi cerul ca un sloi de gheaţă atârna peste lume. Ei însă
nu-i era frig. Iarna o ţinuse toată noaptea în braţe şi-o încălzise cu suflarea ei. Nici nu-şi imaginase, până atunci, ce caldă poate fi zăpada şi ce plăcut poate fi albul ei. Şi deodată le zări într-un colţ înecat în lumină. Erau superbe şi aveau o culoare aproape ireală. O mână de cireşe, mai proaspete ca roua abia înmugurită. Le visase toată noaptea. Ca pe o comoară nedescoperită. Le simţise aroma dar nu-şi mai amintea gustul lor. Cum nu-şi mai amintea de unde vine sau unde pleacă. Apoi iarna îi aduse o rază de soare în fe­reastra fără geam. Şi îi zâmbi de dincolo de lume. Fetiţa îi întoarse zâmbetul încântată. Iarna avea cireşe la urechi. Cireşe adevărate!!
O proză scurtă a poetei Raluca Miriam Domani. O proză a unei fetiţe care povesteşte un crâmpei din viaţa altei fetiţe. O fetiţă a nimănui, înfiată de iarnă şi salvată în împărăţia ei. Totul pare îngrozitor de patetic şi aţi putea trece pe lângă proză fără să o vedeţi. Dar proza are o bază reală. Fetiţa aceea chiar a existat. A fost un fel de „Fetiţa cu chibrituri” (varianta fără chibrituri), n-avea pe nimeni.
N-avea unde sta. Şi adormea pe unde apuca, în cele mai diverse locaţii. Aşteptând probabil o rază de soare, care nu venea. De nicăieri. Şi nici nu a venit niciodată. Într-o noapte a fost atât de frig încât oamenii au găsit-o îngheţată. O mică zeitate trecută-n altă lume. Raluca avea, la acea dată, vârsta fetiţei şi a fost prima dată când a plâns cu adevărat. N-a uitat niciodată de ea şi i-a dedicat o proză. O proză scurtă. La care şi-a permis să-i schimbe sfârşitul. În care fetiţa trăieşte în continuare, alături de iarna pe care Raluca o ura. Şi astfel prozatoarea a reuşit să-i salveze viaţa fetiţei. În schimb nimeni nu s-a obosit să-i salveze viaţa autoarei. Nici măcar în poezie.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.