Interviu cu pianistul şi compozitorul Ticu Lucaciu

Locaţia: Barul „8x4”
Localitatea: Petroşani
Data: N-are importanţă.
Sau are?

- Ce ne puteţi spune despre dumnea­voastră?
- Nimic ce v-ar interesa. Şi poate încă puţin pe deasupra.
- Aţi cântat o viaţă întreagă…
- Dacă stau bine să mă gândesc, scăzând una-alta, doar un sfert din ea. Şi nici de asta nu sunt sigur.
- Cred că aţi fost atras până la lacrimi de pian.
- Te asigur, preferam ca pianul să fie atras de mine… Dar n-a fost să fie!
- Sora, marea Teodora Lucaciu, ce zicea?
- Da’ câte nu zicea ea…
- Despre cuplul care eraţi şi despre ceea ce făceaţi pe scenă.
- … Şi în diverse locaţii, bineînţeles, foarte aristocrate.
- Exact.
- Ea nu era nevoie să zică. Zicea presa. Cu prisosinţă. Şi bune. Şi rele. În general bunele erau despre ea şi relele despre mine.
- Exageraţi.
- Aş vrea eu.
- Ce compozitor v-a plăcut cel mai mult?
- Nu, serios, devii siropos… Urmează să mă întrebi despre culori, despre melodii… Hai să fim serioşi. De exemplu întreabă-mă ce băutură mi-a plăcut cel mai mult?
- Chiar. Care?
- Băi, aveau acolo, în Peru, o tărie magnifică. Nu ştiu cum să ţi-o descriu. Ceva între uzo-ul grecesc şi tequila mexicană. Ba, dacă stau bine şi mă gândesc, aducea puţin şi cu pălinca noastră. Cea din Bihor, nu cea din Maramureş. Din păcate, momentan, i-am uitat denumirea. Ce vrei, vârsta.
- Nu vârsta, lapsusul.
- Ştii ce? Nu mă lua pe mine cu lapsusul. Am întâlnit în Peru un şef de trib. Mă rog, nu-i spunea aşa, dar aşa părea, care avea, pe bune, nouăzeci de ani. Şi o memorie de elefant. I-am spus o singură dată cum mă cheamă şi a reţinut asta, pe când eu nici după două săptămâni nu eram sigur…
- Da, dar el nu ştia cânta…
- Ce vorbeşti?! Mi-a cântat din scoică, din pai, din cochilie de melc, din te miri ce… Pe lângă el eram a cincea roată la căruţă. Şi poate nici aia.
- Ăştia, peruanii, aveau versuri frumoase?
- Superbe. Sau cum spune tineretul de azi: super, bă! Şi nu făcute în dorul lelii. Era o melodie care semăna întrucâtva cu o doină de-a noastră. Şi se spune în ea: „Eu sunt cerul, tu pământul/ Fiul nostru este vântul/ Ce de ploi ţi-ar prinde bine/ Să te cureţe de mine!”.
- E mai mult umoristic.
- Nu le au cu umorul. Ei râd la lucruri pe care noi nici nu le luăm în seamă. Şi nu schiţează un zâmbet la un banc la care noi ne tăvălim de râs.
- Of, ce de timp a trecut peste noi!
- Hai, las-o mai moale. Peste mine, da… şi nu-l pot întoarce înapoi (scuze pleonasmul) şi, culmea, nici n-aş vrea să-l întorc. De fapt nici nu am ce să-i reproşez. Poate el, mie…
- Domnule Ticu Lucaciu, ne apropiem de sfârşit.
- Crezi că îmi spui o noutate?
- Nu. M-aţi înţeles greşit. Ne apropiem de sfârşitul interviului…
- Hei, nu fi trist! Toate au un sfârşit. Şi noi, dragul meu! Şi noi!

P.S. Pianistul a fost o bună bucată de timp în Peru, unde a acompaniat-o în nenumărate spectacole pe sora sa, celebra soprană Teodora Lucaciu.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.