Lumea ţine partea unora şi aproape că nu-i ia în seamă pe ceilalţi. Lumea e un ordinator de destine şi o cale care nu duce nicăieri. Ionel Androne a făcut parte din lumea asta. Sau cel puţin aşa a crezut. Până când a trădat-o. E un fel de a spune. Dar lumea nu te iartă. Când nu eşti de partea ei. Ionel Androne era (cel puţin, parţial) momârlan. Unul scăpătat. Sau mai emancipat. Deşi atmosfera în care îşi făcea veacul nu-l încuraja în niciun fel. Trăia în mijlocul lor, se întâlnea, vrând-nevrând, cu ei şi (deşi nu erau întotdeauna pe lungimea lui de undă) îi iubea. Atât cât putea să iubească un suflet atât de neliniştit ca al lui. Mergea la nunţi şi nedei (mai puţin la înmormântări) şi încerca (cu partea emancipată a sufletului său) nu numai să îi înţeleagă, dar chiar să le dea dreptate (atunci când o aveau). Astfel, tot “înregistrând” secvenţe, devenite de-acuma fami­liare, a reuşit să strângă (ca pe nişte nestemate) minunate secvenţe folclorice, pe care, probabil, vroia să le împărtăşească lumii.

Se agită colţul ierbii
Ce-o calcă-n copite cerbii,
Cerbii, căprioarele,
Berbecii, mioarele...
Şi ciobanii după ele
Ajutaţi de boate grele
Doar măgarul cu samarul
Nu pleca, mânce-l amarul,
Şi se supăra pe sat.
Şi mergeau cu toţi la munte
Pe cărărui neştiute
Şi ciobanii alergând
Cu băciţele în gând.
Mai apoi, din depărtare,
Venea o rază de soare
(Ce să lumineze oare?)
Cum dădea colţul de floare
Şi cum mugurii-ncolţeau
(Că altă treabă n-aveau!)
Apoi soarele s-a dus
Peste zare a apus
Şi lumina n-a ajuns
Să lumine până sus
Şi cum vremea se înmoaie
A-nceput de sus să ploaie
Şi să tune foarte tare
Cu fulgere arzătoare.
Şi-n liniştea ce-o curma
O-nceput lupii-a urla,
Oile s-or speriat,
În golini s-or aruncat,
De-or stat după-masa toată
Să le-adune la-olaltă.
Între timp lupii-or plecat,
De cât câinii i-o lătrat
Ploaia chiar s-o domolit
Oile s-or potolit,
Măgarii s-or aşezat
Şi cu caii-or stat la sfat
Şi-un cioban cu fluiera
S-o apucat de cântat
Şi-i zicea aşa duios
De pica frunza  pe jos,
Şi-i zicea atât de bine
De uitai că noaptea vine.
Şi zicea cu-atâta foc,
De s-or prins câinii la joc.
Şi-au aprins atunci un foc
Ce ardea cu flăcări vi
Aşteptând ca să învii.

Viaţa îşi urmează cursul. Putea ajunge un culegător de folclor remarcabil. Putea fi (de ce nu) un poet (cu folclorul de-a dreapta inimii), putea să fie un punct de referinţă în cultura populară, putea... dar câte nu putea! Dacă viaţa l-ar fi luat pe lângă ea.  Dar... întotdeauna există un “dar“ care opreşte curgerea firească a lucrurilor. Ionel Androne s-a stins într-o zi obişnuită, la o dată care putea fi oricare alta, dintr-un motiv care n-a fost definitivat niciodată, la o vârstă la care abia a fost definitivat începutul... (ca într-o baladă culeasă de el).

Şi la moartea lui
Ura orişicui
Şi a nimănui
Şi-a pus pofta-n cui
Neputând să zboare,
Din floare în floare
Şi nici să rămână
În lumea străină
De tristeţe plină
Cu dor de lumină.
Doru-ascuns în gând,
Îngerii zburând,
Fetele plângând,
Nu-l uitaţi curând,
Pentru el se vând
Clipe picurând
Care mor pe rând.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.