Da. Nu e niciun artificiu, fortuit sau nu, cel care avea să poarte numele de Viorel Iacob s-a născut în această sfântă noapte şi  toată viaţa lui, de până acum, a fost convins că, din această cauză, acolo sus, aproape de cer, un înger păzitor are grija sa, în toate cele, ajutându-i, îndrumându-l, sfătuindu-l şi (de ce nu?) salvându-l întotdeauna. Pentru că acolo unde lucrează el are nevoie de aşa ceva. Poate şi faptul acesta l-a făcut să se îndrepte spre profesia actuală, salvator la Staţia Centrală de Salvare Minieră Petroşani, cei care, după cum spun ei, trebuie să intre acolo unde alţii nici nu îndrăznesc să se apropie măcar. “De fapt şi noi suntem oameni ca oricare, cu calităţi, cu defecte cu minusuri şi cu plusuri dar, ţinând cont că acolo jos moartea te pândeşte la fiecare pas, trebuie să fim pregătiţi într-un mod special, pentru că aici poţi să greşeşti o singură dată. A doua oară n-o să mai ai ocazia asta. Bineînţeles, lucrăm contratimp şi stresul ne înghionteşte de câte ori are ocazia, stimulând adrenalina noastră cea de toate zilele“, ni se confesează salvatorul Viorel Iacob, pe care văzându-l cât de liniştit îşi bea cafeaua cu întăritor între două fumuri de ţigară, nici n-ai crede că poate să trăiască cele povestite cu atâta patos. De-a lungul carierei lui a participat la peste 155 de intervenţii de salvare în subteran. “Eu am văzut subteranul sub o altă formă decât îl văd minerii, ne spune Viorel Iacob, pentru că noi coborâm acolo în clipele lui de groază, când viaţa se bate cu moartea, când pentru mulţi din ortaci ziua următoare devine o utopie. Aş putea spune că eu aproape refuz amintirile de acolo de jos, dar ele revin, cu insistenţa lor obişnuită în visele mele prefăcute-n coşmaruri. Într-o asemenea situaţie, pot spune că la o explozie, surpare sau alt eveniment catastrofal noi luptăm şi contra legilor naturii. Bi­ne­înţeles ca să aspiri la acest post trebuie să treci nişte bareme cum ar fi vârsta ma­ximă de 45 de ani, cel puţin trei ani vechime ca miner, calificat şi apt din punct de  vedere me­dical şi fizic. Bineînţeles că nu întotdeauna reuşim să scoatem victimele în viaţă, uneori nici măcar întregi şi atunci familiile acestora ne fac răspunzători tot pe noi, cei care întotdeauna facem tot posibilul să smulgem morţii cât mai mulţi oameni implicaţi în acest proces lucrativ. Nici nu vă în­chipuiţi ce groaznic e să ajungi la abataj sau la locul exploziei şi să găseşti la tot pasul cadavre sau fragmente din acestea şi mintea să nu vrea să conceapă că acestea au fost cândva oameni ca tine şi că o fracţiune de secundă i-a pulverizat în neant”. Viorel Iacob trage cu sete o gură de aer, un fum de ţigară şi o înghiţitură de tărie. “Eram foarte tânăr când am început această muncă, cel mai tânăr din echipă şi nu puteam concepe că moartea e acolo jos ca la ea acasă şi că în general nu prea poţi face mare lucru să schimbi ceva. Aşa am pri­mit botezul, încercând să ajung la o victimă prinsă în surpare, săpând cu ajutorul (numai) al mâinilor pentru a ajunge la el. Ceilalţi au încercat să mă convingă că e prea târziu dar eu nu vroiam să accept asta în ruptul capului...”. Viorel Iacob parcă s-a mai liniştit puţin. Mă uit dacă mâinile îi tremură când povesteşte. Nu. “Dacă mi-ar tremura n-aş avea ce să caut acolo. Poate mă întrebi dacă mi-a fost vreodată frică. Nu. Şi n-o să fac pe grozavul. În meseria noastră nu e voie să ne fie frică. Ea nu există pentru noi“. Din nou se opreşte. Are parcă imaginile despre care vorbea în faţă dar pare să nu le mai dea importanţă. “E greu, con­chide el, până te obişnuieşti. După aceea totul pare o chestiune de rutină: identificarea locurilor unde se află victimele, transportarea acestora, indiferent sub ce formă, săparea de galerii până la ele, totul dar absolut totul devine obişnuinţă. Din punct de vedere fizic. Cu sufletul e altceva. El se linişteşte mult mai greu“. În cafenea s-a făcut linişte, noi, care îl ascultasem până acum, tăcem. E o linişte de gheaţă. Doar o melodie în surdină pecetluieşte acea stare de aşteptare. Viorel Iacob are ochii  larg deschişi. Spre niciunde. În ei văd o noapte albă, luminoasă şi pură, noaptea de Crăciun. Zăpada albă aşteaptă cu braţele deschise fiecare fulg care stă să cadă. Imaculaţi şi albi. “Ştii că după ce revii la suprafaţă din întunericul de jos, albul zăpezii te doare?” - murmură Viorel Iacob, ca pentru el. Şi văd copilul din el, cel care se năştea în noaptea de Crăciun, pentru ca atât pe pământ cât şi sub el să ajute viaţa să-şi reintre în drepturile ei.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.