Puşkin, Esenin şi Tereblecea

 

Pe Puşkin şi Esenin, fără îndoială, îi cunoaşteţi foarte bine (sau cel puţin, parţial). Rămâne să-l cunoaşteţi şi pe cel de-al treilea, care vă va vorbi despre primii doi şi opera lor. Acesta este Gheorghe Tereblecea, profesor titular de româno-rusă, la Şcoala Nr. 2 (din 1996) după un periplu de 10 ani la Şcoala Nr. 6 (ambele din Petroşani). Născut în comuna Todireni, judeţul Botoşani, la începutul anului 1953 (20 ianuarie), căsătorit cu Veronica (funcţionară la E.M. Petrila), tatăl unei fiice, Constanţa Raluca, actualmente angajată la firma “Infosys” din Praga, Gheorghe Tereblecea a urmat cursurile Facultăţii de Filologie “A.I. Cuza” din Iaşi, secţia româno-rusă, pe care a absolvit-o în 1976. Ulterior s-a mai perfecţionat la Universitatea “Maria Qurie Skodovska” din Lublin (1975) şi la Institutul de limbă şi literatură rusă “I. S. Puşkin” (1997), cu bursă româno-rusă. Aici i-a venit ideea traducerii unor opere ale poeţilor ruşi. Şi i-a ales pe Esenin şi Puşkin. Din Esenin au ajuns în varianta românească, printre altele, poeziile “Scrisoare mamei”, “Căsuţa din lemn” şi “Mesteacănul”. “Aici, spune traducătorul, am avut produsul finit şi al altor traducători, care s-au aplecat, la rândul lor, asupra operei esenţiale, dar nu m-am inspirat din ele, căutând să realizez varianta mea ca formă, conţinut sau prezentare cât mai originală, cât mai au­tentică, cât mai aproape de gândirea şi conceptul autorului. În schimb, la poemul “Ţiganii” al lui Puşkin traducerea a fost complet inedită, fără nicio inspiraţie, aici negăsind precursori”.

Traducătorul îi consideră pe cei doi poeţi amintiţi drept scriitori autentici, de forţă, clasici, canonici şi universali totodată, poeţi în adevăratul sens al cuvântului, conştienţi pe deplin că poezia nu are graniţe.  El mai remarcă, la cei doi poeţi, ruralismul, modestia, viaţa simplă de la ţară, peisajul tulburător, dragostea faţă de natură, impresionismul şi imagistica (în special la Esenin). La Puşkin, traducătorul întâlneşte: obiceiurile, tradiţiile, etnii bântuite, traiul în sărăcie dar în libertate, dar se întreabă, în acelaşi timp: “Oare până unde poate merge libertatea?”. “Am întâlnit în opera acestuia, un element definitoriu, împletirea liricului, epicului şi a dramaticului, asocieri cu efect poetic geniale. Descrierea poemului urmează toate momentele subiectului literar. O filozofie proprie despre viaţă şi, nu  în ultimul rând,  o caracteristică esenţială: poezia lui este deasupra moralei, în sensul că educă fără să moralizeze”, precizează traducătorul, demonstrând , dacă mai era cazul,  temeinica cunoaştere a fenomenului literar la cei doi poeţi ruşi. Fără îndoială că, înainte de toate, avem de-aface cu un împătimit de poezie (în general) şi un fin observator al operei unor poeţi desăvârşiţi (în special). Bineînţeles, sperăm ca truda acestui  traducător, profesor Gheorghe Tereblecea, să nu se oprească aici ci să continue, cu aceeaşi cutezanţă şi dăruire, cu aceeaşi cunoaştere şi patimă, şi cu aceeaşi strădanie. Ce-ar fi ca triunghiul celor trei să prindă formă într-o carte?

 

Iată câteva fragmente din traduce­rea poemului “Ţiganii”, al lui Puşkin!

 

Ţiganii

Ţiganii-n ceată zgomotoasă

Prin Basarabia hoinărind

Azi lângă râu ei pun de masă

Răzleţ, în şatre înnoptând.

Ce vesel e sălaşul şi ce liber

Şi somnul paşnic de sub cerul liber!

Sub roţi murdare de căruţe 

Şi coviltire atârnate,

Fac focuri, familia în jur

Găteşte cina. Împrejur 

Pasc caii; dincolo de şatră

Ursu-mblânzit stă-n libertate.

Totu-i dinamic şi e viu

În paşnicul imens pustiu.

Sunt pregătiţi pe când se scoală 

Să meargă un pic mai departe.

Iar cântecele de femei

Şi ţipătul de puradei

Au sunete de nicovală.

Dar iată-n tabăra hoinară

Tăcerea somnului coboară.

În stepa calmă se aude

Lătratul sunetelor surde 

Şi nechezat de armăsari.

Se sting pe rând aceste focuri

Lumini şi umbre-s pe alocuri

Iar tabăra e luminată 

De-o palidă, gălbuie pată.

Toţi dorm şi numai un bătrân 

Stă undeva, la locul lui,

Fumând în uşa cortului 

Şi se-ncălzeşte la jeratic.

Bătrânul şade singuratic.

În câmp, departe el se uită

Perdeaua nopţii pare mută 

Copila lui, fiica - mezina

Deprinsă liber să trăiască

A mers departe să se plimbe

Şi, iată, se-mplinise luna

De când stă el tot cătrănit

Cina pe foc i s-a sleit.

Dar iată că în urma ei

Prin pustă, un tânăr păşeşte

El are mersul cam grăbit,

Cu părul negru, răvăşit

De loc nu-i este cunoscut.

Copila zice: “Tată dragă

Avem un oaspete-ndrăgit

Eu l-am găsit departe-n pustă

Dincolo, mult peste gorgan

Şi l-am atras cu a mea fustă

Să fie ca şi noi, ţigan.

E urmărit de mult de lege

Voi fi prietenă cu el.

 

Zamfira

Va fi al meu, iubirea mea

Şi nimeni nu-l va-ndepărta.

Dar e târziu, o lună-ntreagă

Am străbătut câmpia dragă

Şi somn de mine nu s-a prins.

 

Se lumină. El se mişca

În jurul şatrei zgomotoase

S-oprise-n loc şi poruncea:

„Zamfiră, scoală! E iar soare!

Trezeşte-te, prietene! (E timpul.)

Sculaţi-vă, copiii, şi voi

C-a fost destul de-aseară-mi pare!”

Cu zgomot se trezeşte şatra

Astfel căruţele sunt gata

Şi s-a urnit din loc mulţimea

Prin pusta grea, arsă de soare,

Măgari cu coşuri şi samare

Mânaţi, în joacă, de copii

Bărbaţi şi fraţi, femei şi fete.

Bătrâni şi tineri merg în urmă

Strigăt de larmă şi refrene

De cântece, ca într-o turmă.

Mormăie ursul prins în lanţ.

Păşesc încet. În pestriţime

Picioare tinere, bătrâne

Mult zgomot şi lătrat de câine

Chemare, zgomot, scârţâit.

Totu-i sălbatic, totu-i straniu

Şi totu-i viu, neliniştit.

Aşa bizar e mersul vieţii

În câmpul greu, nemărginit.

 

Tânărul merge şi se uită

La câmpul mare, pustiit.

Şi-acea tristeţe şi pricina

Să le-nţeleagă el nu poate

Cu el e oacheşa Zamfira

Acum – locuitor al lumii

E liber, liber ca şi ei.

Când soarele varsă lumina

Pe arsul câmp, umplut de stei,

În inimă ce-i licăreşte?

Ce griji îl preocupă oare?

Pasărea cerului nu ştie

Ce-nseamnă munca şi nici ce-i

Grija de-aş face cuibul ei.

Cu zgomot cuibul nu şi-l face

De-atâtea mii de ani încoace.

În noaptea lungă zgribuleşte

N-are habar de ce trăieşte

Soarele roşu tot răsare.

Iar glasul domnului nu-l spune

Îşi umflă penele şi cântă

Când primăvara iar revine.

Vipia verii traversează

Şi vânt, furtună, vreme rea

Toamna târzie ce le-aduce.

Doar oamenii se plictisesc

Se supără şi se frământă

Când pasărea, în ţări străine,

Cu viersul ei, lumea încântă.

Ca pasărea, fără de griji

Zbura şi el, cel urmărit,

De cuibul său nu s-a-ngrijit

Şi de nimica nu-i păsa.

Drumu-i era deschis oriunde.

Sălaş de noapte-orişiunde.

Doar se trezea în zori de zi

Lăsat în voia domnului.

Viaţă tihnită el ducea.

Nu-l aşteptau prânzuri festine,

Nu urmărea să strălucească

Şi zgomot uneori făcea,

De groază doar se-asigura.

Ştia să bea şi să fumeze.

Puterea nu-l ameninţa.

Sufletul său ascultător

Cu ce emoţie fierbea!

În pieptul lui prea chinuit

Cuprins de dragoste, de dor.

 

Zamfira

Spune-mi, prietene, regreţi

Definitiv ce-ai părăsit?

 

Aleco

Ce-am părăsit?

 

Zamfira

Tu înţelegi!

Şi ţară şi oraşe-ntregi.

 

Aleco

Ce să regret? Tu n-ai văzut

Oraşe mari, fără de suflet?

Acolo-n oameni totu-i putred.

Ei nu respiră dimineaţa

Nu simt răcoarea şi nici ceaţa

Se ruşinează de iubire

Şi nici nu ştiu ce-nseamnă viaţa.

Ţeste plecate către idoli

Trăiesc doar pentru bani, sclavie.

Ce-am părăsit? Emoţii nu-s!

Ideile-s preconcepute.

Goană, mulţime fără rost

Gloria lor e o prostie.

 

Zamfira

Acolo sunt palate mari,

Covoarele sunt colorate,

Acolo-s jocuri, chefuri tari,

La ele vin fete bogate.

 

Bătrânul

Tu ne iubeşti, dar eşti născut

Printre poporul cel avut

Dar nu e milă-n libertate

Cel ce de ură e sedus

La noi, e doar fidelitate!

Din viaţa lor, am fost exclus.

De ţar am fost eu exilat

Ca să trăiesc în pribegie. 

L-am cunoscut, dar l-am uitat 

(Şi milă trebuie să-ţi fie).

Chemarea lui cea înţeleaptă

Fiind în vârstă, prea bătrân,

Dar sufletul îi era tânăr 

Şi harul dulce de cântat.

Un glas ca murmurul de apă

Era-ndrăgit de toţi îndată.

A locuit la Dunărea 

Şi n-a jignit pe nimenea

Îi captiva cu povestiri

Şi slab, timid ca un copil.

Cu el o ceată se ţinea

Vâna şi fiare, pescuia

Când pod de gheaţă se făcea

Apa pe toată Dunărea.

Şi viscolul când şuiera.

Ici, colo, copci tăia din gheaţă

Dar cu-acest mod sărac de viaţă

Nu s-a putut acomoda.

Le povestea că împăratul 

L-a surghiunit pentru o crimă

Şi-şi aştepta iertarea sa 

Ce niciodată n-o să vină.

Mergea pe malul Dunării

Vărsând mereu lacrimi amare.

Îşi amintea oraşul drag 

Şi a murit acolo-mi pare.

Oasele sale chinuite

De-acolo n-au fost strămutate.

Ci au rămas pe mai departe

Să zacă în pământ străin.