Nu am de gând să vă îngreunez mintea cu cifre, date şi tot felul de statistici. A făcut asta, pe o pagină întreagă, colegul meu Corneliu Bran, în ediţia de ieri a ziarului, şi cred că a fost cât se poate de convingător. Ceea ce mi-am propus eu este altceva. Anume ca, într-un spaţiu tipografic mult mai mic, să vă prezint o radiografie a Aninoasei pe care am făcut-o parcurgând strada principală. Este, altfel spus, radiografia unei localităţi care, de la comuna înfloritoare cum era cu câteva zeci de ani în urmă, a ajuns acum un oraş muribund.

 

Imediat cum,

de la Iscroni, faci la stânga pe drumul plin de gropi care duce până-n capătul de sus al Aninoasei, de pe un stâlp îţi zâmbeşte şmechereşte Vasile Cosmin Nicula. Proclamat senator de Valea Jiului, actualmente spaima primarilor. V-am tras-o şi acum, pare să spună, de pe poza electorală uitată pe stâlp din 2012, deveanul care a dovedit că nu-l doare nici în organul anatomic intim de problemele celor pe care cică i-ar fi reprezentat. Exact aşa. Le-a tras-o la fix, aşadar, şi aninosenilor care, bag mâna în foc, acum, după ce omul a ajuns şi mai şi, n-or să-l mai vadă, în vecii vecilor, pe viu, aburind cu promisiuni electorale mincinoase şi promiţând locuri de muncă şi râuri de lapte şi miere care ar urma să inunde Valea Jiului de la un capăt la altul.

 

Dacă îţi faci griji 

pentru suspensia maşinii ai nevoie, totuşi, mai bine de un sfert de oră, pentru ca, străbătând drumul care duce până la fosta mină, să-ţi dai seama că oraşul ăsta e cu mult diferit faţă de celelalte din vale. Nu că în celelalte situaţia ar fi numai în roz, dar aici, chiar de prinzi soare afară, totul îţi apare mohorât. În partea de sus, în centrul Aninoasei, cum i-a rămas numele, ai impresia că timpul s-a oprit. Sau că se scurge foarte, foarte încet. Mişcare mai deloc. Doar câte un autoturism din când în când şi microbuzul care pleacă la Petroşani. 

 

Fac ochii roată şi

focalizez doi bărbaţi opriţi la o bere, câteva femei care stau de vorbă cu vânzătoarea de la chioşcul de pâine şi caprele care pasc pe deal. Un copil se apropie şi-mi cere cincizeci de bani, ca să-şi cumpere un corn. Îi dau un leu, iar după câteva clipe îl văd cum muşcă cu poftă dintr-o pâinică. Una dintre femeile de la chioşc pleacă, iar cei doi câini necăjiţi care, până atunci, stăteau întinşi la soare, se pun şi ei în mişcare.

 

Nici la primărie

nu e vânzoleală, cum m-aş fi aşteptat. Vreo trei doamne funcţionare au ieşit să-şi bea afară cafeaua, la care e musai să asortezi o ţigară. Doar uşa de la Asistenţă Socială e larg deschisă. Asta, probabil, din cauză că ar fi serviciul cel mai solicitat din primărie. Domnul primar nu este. Nu am putut da de el nici la telefon, aşa că l-am sunat pe vice. Acesta era la Iscroni, undeva la pavilioanele colonizate de ţigani, şi coordona operaţiunea de ridicare a gunoaielor. Fiindcă a venit vorba despre gunoaie, o spun la modul cel mai responsabil că, pe tot drumul, nu am văzut containere care să dea afară sau hârtii sau alte mizerii aruncate pe jos. Aşadar, deşi bugetul oraşului e pe sponci, edilii Aninoasei ţin la dictonul săraci, dar curaţi.

 

Mina e ruină,

cum ruine sunt şi multe dintre clădirile de mai jos de ea. În cea în care, pe vremuri, funcţionau câteva secţii ale Cooperativei Meşteşugăreşti Straja (sau Unirea?) este pe trei sferturi dărâmată şi plină de bălării. Am zâmbit puţin după ce am observat c-au dispărut proptele, la propriu, care, cu ani în urmă, susţineau, ca să nu se facă una cu pământul, cele două-trei blocuri dintre cele noi, ca să se înţeleagă mai bine. Dar oameni pe colţul gurii cărora să înflorească un zâmbească nu am văzut. Pe bune. Deşi am cercetat atent atât chipurile bărbaţilor care populau terasele barurilor înşirate aproape unul lângă altul pe marginea drumului, cât şi pe ale femeilor care bârfeau pe băncile de lângă blocuri. 

 

Şi nu m-am mirat

deloc. În definitiv, ce motiv ar avea ei să zâmbească când ştiu că toate semnele care li se arată de sus, nu de la Dumnezeu din ceruri, ci de la conduce­rea pământeană a ţării, pot fi interpretate cât se poate de clar în sensul că ei au fost uitaţi de toţi şi de toate. Condamnaţi să moară lent, dar sigur într-un oraş în care viaţa era de mii de ori mai frumoasă pe când statutul său era acela de comună. Sentimentul pe care-l simt aceşti oameni este că ei se trăiesc într-o altă lume. O lume pe care eu însumi am avut impresia c-o las în urmă imediat după ce, la intersecţia din Iscroni, am făcut la dreapta pe DN 66A.