Noaptea de Înviere

 

Adia un vânticel de primăvară înfiorând uşor crengile ornate sublim cu muguri de viaţă veşnică. Puzderie de stele pe cerul luminat de-o lună plină şi strălucitoare. Oamenii invadaseră curtea primitoare a bisericii şi aşteaptă, cu bunătatea-n inimi şi-n priviri. Biserica aşezată maiestuos în mijlocul lor îi aştepta să-i calce pragul. E pregătită pentru toate şi abia aşteaptă să-i vadă rotindu-se în jurul ei. Îi cunoaşte demult şi îi sunt nespus de dragi. Musafirii ei din zilele sfinte. George privea de sub un cireş care sta să înfloară şi îi cântărea pe fiecare, cu mintea lui de adolescent pornit pe cunoaştere. Două băbuţe, neaoşe, îmbrăcate momârlăneşte. Dar, ciudat, cu o graţie aparte, pitorească şi mai mult de atât, voroveau în şoaptă (aşa, cel puţin, credeau ele) despre una, despre alta (mai multe despre alta) anali­zând cele sfinte şi cele laice, deopotrivă, constatând şi dând şi soluţii în acelaşi timp. Păreau ireale şi adevărate concomitent, undeva la un capăt de lume, cam de unde încep trecutul şi viitorul împreună. „Vinişi, nană Mărie? Credeam că nu te mai văd până la Rusalii…”. Băbuţa ţinea în mână un colţ de batistă în care avea, bine legaţi, cei câţiva creiţari cu care probabil venise să târguie oarece. „Vinii, Saveto, că io

n-am lipsit niciodată de la Înviere. Şi când eram mică veneam, aşa, de măganul* meu, nu aşteptam să mă cheme nimeni. Astară vrusăi să trec şi pe la boltă* da’ o fo închis, bată-i priceperea să-i bată!”. Se opri o ţâră că-şi pierduse răsuflul şi continuă de parcă ar fi întrebat-o cineva: „Până şi al meu a tunat* de la munte să fie aici, de faţă, deşi el nu-i chiar aşa de bisericos…”. Cealaltă îşi făcu cruce şi întrebă curioasă: „Nu mai spune, nană, bată-te norocul să te bată, da’ oile? Ele o fo rămase singure, mânce-le dorul să le mânce?”. Răspunsul nu întârzie mult: „D’apoi de ce să rămână singure? O nu are ciobani la ele? Şi ăştia altă treabă 

n-au, că nu-s prea duşi la beserică!”. Apoi o jună zglobie le intră în colimator. „Uite-o şi pe Lina, mai are coraj să vină în lume, amărâta de ea. Şi are făulă* de o asemenea noapte...”. Cealaltă interveni, poate puţin prea brusc: “Nană, nană, în noaptea asta n-ai voie să umbli cu vorba, trebuie să fii bună şi îngăduitoare şi cu ultimul păcătos, ce naiba!“. Vântul începu să bată puţin mai tare, zburătăcind hârtiile de prin curte şi sutana preotului, care tocmai ieşea din biserică. Atunci o văzu. Singură, purtătoare, parcă, de o bucurie aparte şi înălţătoare, împăcată cu ea şi cu lumea din jur. Flacăra lumânării îi poleia faţa cu aur sfânt şi ea părea un înger. Un înger fără aripi. O cheamă Mariana. Aşa ştia el. Şi mai ştia ceva: Noaptea de Înviere era singura noapte în care era lăsată liberă în oraş. O noapte pe an. Atât. Începură să bată clopotele şi convoiul prinse să se învârtă în jurul lăcaşului, cântând: “Cu moarte pre moarte călcând“. Glasul preotului răzbătea până departe şi mirosul de tămâie le umplură, curând, nările. Fata era înaintea sa şi îşi apăra cu grijă lumânarea, ca să nu se stingă. De parcă de ea ar fi depins începutul şi sfârşitul lumii. El îi surprinse un zâmbet abia înmugurit. Era într-adevăr a mia parte din fericire. Totul părea un cadru de linişte şi  pace. Undeva, în urmă cu foarte mulţi ani Iisus înviase pentru ei. Şi-şi luase asupra sa toate păcatele lor. Ca să-i mântuiască. Înconjurul se terminase şi lumea păşea împăcată în sfântul lăcaş. În prag ea se întoarse şi-l înecă în privirea ei, de-şi pierdu răsuflarea. Înăuntru, totul părea ca dintr-o altă lume şi icoanele îi priveau cu smerenie. O căută din priviri dar n-o mai găsi. Avea s-o vadă, din nou, doar peste un an. La Paştile următor. Dar atunci îi va cere mâna.

 

Dicţionar 

De măganul meu = cu voia mea

O tunat = a coborât de undeva 

Boltă = magazin, alimentară

Făulă = profil, figură

 

Paşti, cu flori în suflet

 

Prin ploaia pură de păcate 

Ne ducem tot o cruce-n spate,

Pe o Golgotă de durere,

Viaţa, singura avere

Ce o păstrăm până la moarte.

 

Şi cerul rece de departe, 

Prins între lacrime şi stele,

De cele sfinte ne desparte

Şi vise pentru noi împarte...

Ca să murim, în gând, cu ele! 

 

Şi unii-s jos, alţii prea sus, 

Trăirea - o insulă pustie, 

Prea multe, sigur, nu-s de spus 

Şi multe, sigur, n-or să fie.

 

Această zi, prin noi, divină

Când s-a-nălţat, la cer, Iisus, 

E ca o mare de lumină

De flori şi fericire plină, 

Ce mântuire ne-a adus.

 

De Paşti vom deveni, noi, iară,

Aceleaşi suflete curate. 

E, iar, o nouă primăvară. 

Pentru a câta oară, oare,

Păcatele ne-or fi iertate? 

 

Clipa Învierii 

Lumina dintre stele se pogoară, 

Strălucitoare, mândră diademă, 

Petale de cireş, prin aer zboară

Mirosul de tămâie e o temă. 

 

Ce, auriţi, ne duce-n paradise.

La ceasul sfânt se-nalţă înspre ceruri.

O vremea-a înnoptărilor în vise,

A vechilor, prea sfinte, adevăruri.

 

Dangăt de clopot peste zări aprinse, 

Un cor de îngeri fredonează cântul, 

Cu flori luminile din cer sunt ninse

Şi naşte în priviri, prea sfânt, cuvântul! 

 

Creştinii îşi duc paşii înspre mâine, 

Preotul îi veghează din altare, 

E-atâta pace şi atâta bine

Şi-i o credinţă prea frumos de mare! 

 

În noaptea asta stelele s-au  dus,

Să-i pregătească pentru mântuire

Pe cei pe care i-a iubit Iisus

Şi le-a adus speranţă şi iubire. 

 

Iisus s-a înălţat în astă noapte 

Cu pacea lumii oglindită-n gând 

Şi s-a jertfit pentru acestea toate

Cu moartea lui pe moartea lui călcând! 

 

Veniţi

să luaţi lumină

Viaţa, ca o adiere, 

E de trăire multă plină. 

Veniţi, cu toţii,  la înviere! 

Veniţi ca să luaţi lumină! 

 

Iisus, de sus, ne dă putere, 

În anii care stau să vină... 

Veniţi, cu toţi, la înviere! 

Veniţi ca să luaţi lumină!

 

Viaţa-mi, singura avere, 

Cu curgerea-i spre cer, divină...

Veniţi, cu toţi, la înviere! 

Veniţi ca să luaţi lumină! 

 

Între durere şi plăcere, 

Vieţii nu-i găsim pricină

Veniţi, cu toţi, la înviere! 

Veniţi ca să luaţi lumină! 

 

Trăirea nu e o părere

În pulberea de vise, fină 

Veniţi cu toţi la înviere! 

Iisus, de sus, ne dă lumină!