Viaţa zidită din cuvinte 

Saveta Ititesc

 

Prozatoarea Saveta Ititesc face parte din categoria învingătorilor fără putinţă de tăgadă. Cuvintele ei, îndelung studiate, se zidesc, unul peste altul, la temelia viitoarei sale proze, ambiţia şi voinţa acesteia în a duce la capăt ce şi-a propus, constituie un liant de necontestat la facerea unei lumi proprii, aşa  cum, probabil, ar fi vrut-o autoarea. De regulă, orice carte scrisă de ea (chiar şi cele de poveşti) este plină de învăţăminte, de elemente originale, de (în primul rând) multă şi adevărată trăire, precum şi incontestabilă dragoste faţă de toţi semenii săi, încât am putea spune că autoarea nu are niciun duşman, ci numai prieteni în fiecare gând. Naraţiunea autoarei curge limpede ca o apă de munte, tratată incofundabil, încât ştii precis cui s-o atribui, chiar dacă din întâmplare n-ar fi semnată. Cuvintele ei vorbesc de la sine şi fiecare pasaj e parcă smuls din sufletul său care stă să dea pe dinafară la fiecare finalitate care face lumea mai bună, cel puţin cu o idee. Între cele două proze care urmează, autoarea e prezentă în fiecare cuvânt, fiind devotată trup şi suflet datinilor, obiceiurilor şi superstiţiilor alături de care a crescut. „Îmi aduc aminte de mama care la lumina palidă a lămpilor de petrol, torcea caiere mari de lână sau cânepă şi parcă aud şi acum sfârâitul fusului mânuit cu măiestrie…”  Spune (sau, mai precis, scrie) Saveta Ititesc, cea pentru care amintirile constituie o temelie a fiecărui gând, întors în timp. „Atunci, în nopţile lungi de iarnă, în lumina pâlpâitoare a unei buturugi ce ardea în sobă, spune viitoarea prozatoare, ascultam poveşti spuse de părinţi sau fraţii mai mari…” Aşa s-a născut, în timp, prozatoarea de azi (şi fără îndoială, de mâine). Şi mai spune autoarea fără puţină de  tăgadă: „e dureros să constatăm că tot ce-a fost frumos şi bun la sat s-a pierdut, tinerii pornind în viaţă pe alte cărări, cu alte îndeletniciri. Bătrânii au plecat din viaţă spre altă lume, luând cu ei ce n-au avut cui lăsa”. Luând în seamă toate astea ne bucurăm cu partea ascunsă a sufletului nostru că prozatoarea Saveta Ititesc există cu desăvârşire. 

 

În loc de fotografie

Priveşte-i gândul, zâmbetul şi scrisul

Şi urmăreşte-i, în priviri, viaţa,

Cuvinte ce-i desăvârşesc răspunsul 

Acoperind cu rouă, dimineaţa.

 

Saveta Ititesc

Datini, obiceiuri, superstiţii

 

Comuna Blandiana, judeţul Alba, o aşezare pito­rească de pe valea Mureşului. Comuna, aşezată între două dealuri ce sunt presărate cu holde şi viţă-de-vie.

Oamenii comunei sunt neaoşi ardeleni cu glas domol, cumpătat, ospitalieri şi buni ca pâinea caldă... Sunt credincioşi şi păstrători ai datinilor şi obiceiurilor coborâte din negura timpului.

Înainte de colectivizarea forţată, înainte de emigrarea multora spre marile oraşe, în comuna Blandiana erau mulţi tineri care împreună cu cei vârstnici duceau gospodăria înainte…

 În comună erau ciobani, căprari, pentru că mulţi săteni aveau capre, şi ciurdarii care mânau vacile sa­tului. Dimineaţa, la prima oră, se auzea sunet de corn, dacă sună o dată erau ciurdarii, dacă suna de două ori erau căprarii. Atunci, gospodarii ieşeau cu animalele la poartă încredenţându-le păzitorilor...

Cu nostalgie îmi aduc aminte de sunetul pătrunzător al cornului, oprit de la un bou sacrificat, de cântul lin al fluierului, de sunetul clopotelor de la gâtul animalelor, de behăitul oilor, de lătratul câinilor ce însoţeau turma şi de glasul păstorilor ce mânau animalele. Totul sună a viaţă, a muncă, a dragostea omului faţă de animale, faţă de locurile natale.

Îmi aduc aminte de mama, care la lumina palidă a lămpii cu petrol, torcea caiere mari de lână sau cânepă, parcă  aud şi acum sfârâitul fusului mânuit cu măiestrie de buna mea măicuţă. 

Atunci, în nopţile lungi de iarnă, la lumină pâlpâitoare a unei buturugi ce ardea în sobă, ascultam poveşti spuse de părinţii sau fraţii mai mari. Îmi aduc aminte cum buna mea măicuţă, cu glas duios şi blând, ne învăţa rugăciuni, ne învaţă să fim drepţi şi buni... Atunci oameni erau mai buni, mai iertători cu frică de Dumnezeu.

După colectivizare, în sat au rămas mai mult vârstnici. Cam de atunci au început să se piardă datinile şi obiceiurile vremii. Sătenii au început să se amestece cu orăşenii, care erau străini de obiceiurile locului. Şezători nu se mai ţineau, pentru că cei rămaşi în sat nu mai semănau cânepă, numărul oilor s-a rărit, aşa că iarna nu mai aveau ce toarce. E dureros să constatăm că tot ce-a fost frumos şi bun la sat s-a pierdut, tinerii au pornit în viaţă pe alte cărări, cu alte îndeletniciri. Bătrâni au plecat din viaţă spre altă lume, luând cu ei ceea ce n-au avut cui lăsa...

 

Armindenii

Armindenul e sărbătoarea primă­verii, ce-şi deschide sufletul spre renaşterea şi frumuseţea naturii trezită la viaţă, când ai dori să ai aripi să străbaţi pădurile abia înfrunzite, să simţi mirosul frunzelor în putrefacţie, mângâiate de razele dulci ale soarelui dătător de viaţă, să sădeşti în sufletul tău bucuria de-a trăi, de-a primi şi-a dărui fericire.

Armindenul se sărbătoreşte pe data de 1 mai. Acum, ca şi mai demult, în multe sate din Ardeal, se aduc din pădure ramuri de fag ce abia a înfrunzit, cu ele se înconjoară stâlpii porţilor, sub formă de cunună, ramuri mai mici se pun în casă la grindă. Se spune că aduc noroc şi belşug gospodarilor, în tot anul care urmează, norocul lui va înfrunzi ca şi pomii la început de mai. Inima îi va fi plină de bunătate, de plinătate şi iubire.

Poate în ziua de azi de 1 mai sunt şi porţi ne-înconjurate cu frunze de fag, din uitare şi nepăsare.

Obiceiurile şi datinile se pierd pe drumul vieţii, poate de  aceea norocul şi binele au fugit de la casa gospodarilor.