Rătăcitori prin lumea noastră

Maria Bejenaru

 

Maria e tânără (la cei nici două­zeci de ani are toată viaţa înainte), cumpătată (viaţa nu i-a fost întotdeauna o prietenă apropiată), fru­moa­să (fiecare fată, la această vârstă, e aşa), barmană (la barul „Mari Café”) şi poetă (deşi ea nu realizează încă acest lucru). Ver­su­rile Mariei sunt disperat de simple, aparent puerile chiar dar luate în ansamblu şi citite cu atenţie şi multă apropiere de text constaţi că ele for­mează poezii. Poezii încântătoare, în care viaţa se împleteşte cu moar­tea (aş putea spune) pe o rază de lumină, care izvorăşte din sufletul ei, cel care uneori e o adevărată lume interioară, în care poeta se relaxea­ză până la urmă, după toate tarele vieţii care i-a dăruit totuşi (în graţia ei divină) harul de-a povesti lumii, în versuri, trăirea care (citez din ea) „este aşa cum este!” şi nimic mai mult. Niciodată, în versurile sale, via­ţa nu apare fardată, pregătită pentru sărbători, cu naturală, deosebit de unică, singura avere pe care o avem.

 

Rătăcitori prin lumea noastră

Oprelişti mor la geamuri

Punem tristeţile în glastră

Şi florile-napoi în ramuri

 

Aşa ne declară poeta şi ne trec fiorii, pentru că ea ne îndeamnă să punem în vază tristeţile (înţelegând prin acest cuvânt tot ceea ce ne-ar putea opri din drum), iar florilor care au fost acolo să le redăm libertatea, punându-le înapoi, la locul lor firesc. Acestea sunt câteva cuvinte care, ca nişte pietre de hotar, aş vrea să desă­vârşească drumul (nu îndeajuns de uşor) al poetei spre desă­vâr­şire. 

Bine ai venit în poezie, Maria!

Rătăcitori prin lumea noastră

 

Din lacrimi s-a-ntrupat durerea

Din vise s-a născut trăirea

Viaţa-i pentru noi averea

Ce ne-a eliberat iubirea

 

Rătăcitori prin lumea noastră

Opreliştile mor la geamuri

Punem tristeţile în glastră

Şi florile-napoi în ramuri

 

Creăm un loc în care viaţa

Se mai abate câteodată

Când cerul îşi arată faţa

Când albul n-are nicio pată

 

Din ochi ni se pogoară vise

Din vise viaţa se desprinde

Mint gesturile nedecise

Când viitorul nu se vinde

 

Şi plânge-o muzică haioasă

Şi râde clipa despărţirii

Din amintiri o clipă scoasă

Se travesteşte-n legea firii

 

Şi trec de mână cu trecutul

Şi caut veşnica ieşire

Frumosu-i una cu urâtul

Doar gestul tău e-o suvenire

 

Şi-un zbor de îngeri mă-mpresoară

Dansează razele de soare

Topite-n lacrimi prima oară

Iluziile stau să moară

 

Dar iarăşi cerul e în floare

Iar ceru-ndepărtat ne cheamă

Pentru a câta oară oare

Trecutul meu e pus în ramă

 

Concep cuvinte dezmembrate

Silabele le-mpachetez

Un orologiu-n vine bate

Ce l-aş opri - da’ nu cutez

Dimineaţa viitorului

 

Viaţa

Pe la patru dimineaţa

Când se risipeşte ceaţa

Când mi te grăbeşti pe-aici

Să nu-ntârzii la servici

În caz că-l mai ai şi nici

Nu lucrezi la oameni mici

(Nu e vorba de pitici)

Ci de oamenii mărunţi

Cu chelie sau cărunţi

Care (ce să-ţi povestesc)

Se visează că trăiesc

Viaţa

Ce se rupe ca şi aţa

Pe la patru dimineaţa

Când se deschide piaţa

Şi ziua şi-arată faţa

Când (mai rece decât gheaţa)

Viitorul trece-agale

Prin voia domniei sale

Seară de toamnă

 

La margine de lăstăriş

Se-ntoarce seara pe furiş

O stea în ultimu-i suiş

Se pregăteşte de finiş

 

Pădurea freamătă a dor

A clipe sacre de amor

Când amintirile ne dor

Şi clipele în gânduri mor

 

Şi bate printre vise-un gând

Ce până-atunci a stat la rând

Descopăr viaţa dar n-o vând

N-o vinde nimeni prea curând

 

Părerile de rău se duc

„A ruginit frunza de nuc”

Şi cucu-n ultimul lui „luc”

Rămâne iarăşi singur cuc

 

O ceaţă blândă şi un cer

Zile cu ploaie şi mister

Raze ce până-aicea pier

Şi clipe ce iubire cer

 

În dansul frunzelor ce cad

Un cor de îngeri desuet

Urme de paşi ce-n iarbă pier

Şi doruri ce le-adun discret

 

O stea în ultimu-i suiş

Se pregăteşte de finiş

La margine de lăstăriş

Se-ntoarce seara pe furiş

Poveste în doi

 

A fost odată - zău a fost

Un biet băiat şi-o biată fată

Ce pe-un fundal de zi de post

Se-ndrăgostiră înc-odată

 

Şi-amândoi erau pereche

În lumea asta-atât de veche

Şi-atâtea vise ce pierdeau

Îi amăgea că mai trăiau

 

Dar lumea nu-i aşa cum pare

Ea nu e nici n-a fost poveste

Fără vreun semn de întrebare

Ea este chiar aşa cum este

 

Cei doi s-au despărţit curând

La întâlnirea lor cu viaţa

Murea încă o zi în gând

Durerea-şi arătase faţa

 

Şi au plecat pe drumuri false

Luând iubirile la rost

Uitarea le ţinea „de şase”

A fost odată- zău c-a fost

Toamnă, eşti

mai frumoasă ca mine

 

Eşti mai frumoasă ca mine

Toamnă cu brumă în vine 

De griji ai crengile pline

Să mor pentru tine îmi vine

 

Să-mi fac din ceaţă iatacuri

Din frunze căzânde mici fleacuri

Din gesturi nevrute atacuri

Din zâmbete firave leacuri

 

Toamnă cu clipe senine

Şi bucurii mai puţine

Mă treci peste dor prin lumine

Eşti mai frumoasă ca mine

Legenda timpului

 

A fost odată un castel

Şi ce n-avea acesta-n el

Câte miraje şi poveşti

Câte iluzii la fereşti

 

Şi o prinţesă cu talent

Care visa un peţitor

Ce-n cadru rece elocvent

Ar fi venit în car cu dor

 

Şi-ar fi desprins-o de pământ

Ca s-o înalţe pân’ la cer

Şi-apoi pe-o aripă de vânt

Când clipele se nasc şi pier

 

Şi soarele se-mbată-n gând

Pe-un cal prea alb ar fi plecat

Şi-n urmă ar fi lăsat plângând

Numai iluzii şi păcat

 

Dar vremea fetei a trecut

Cei peţitori n-au mai venit

Şi-a plâns atunci şi i-a părut

Că toată viaţa s-a sfârşit

 

Dar mai apoi un tropot viu

Un călăreţ mi l-a adus

Venind de-acuma prea târziu

Era doar timpul ce-a apus