În anul 1984 am cunoscut un om, cu totul şi cu totul deosebit. Un om de excepţie, cum nu credem că mai există, cel puţin la noi. Începusem să am probleme cu ochii, vederea se împăienjenise şi totul începea să ia culori cât mai sumbre. La cabinetul oftalmologic l-am întâlnit prima dată, deci în premieră (cum ar spune un prieten de-al meu), pe medicul primar oftalmolog Nicolae Marian. Calm, calculat, foarte realist şi (ceea ce era foarte important) deosebit de uman. Concluzia lui a venit cu duritatea unui trăsnet. “Ai cataractă. Pot să-ţi dau ceva care să încetinească evoluţia. Atât. Nu e cine ştie ce, te previn. Singura rezolvare e totuşi operaţia. Nu e uşoară, dar având în vedere vârsta (aveam 39 de ani) totul se va rezolva mai uşor“. M-a privit cu compasiune dar am simţit în ochii lui o sinceră îngrijorare. Am ieşit din cabinet prăbuşit şi de pe atunci resemnat. Afară era frumos, soare, păsările se zbenguiau pe fundalul cerului senin, vegetaţia dansa în ritmul vântului, dar pentru mine toate astea rămăseseră undeva departe, în timp ce eu începusem să mă prăbuşesc. Zilele, săptămânile, lunile au trecut şi situaţia îşi pierduse deja controlul. Cu ochiul drept nu mai vedeam deloc (pupila devenise albă) iar cu stângul percepeam doar fărâme de imagini, privit dintr-un anumit unghi. Şi culmea, încă lucram. Conştiinţă, domnule, ce mai! Sau frică? Atunci a intrat în scenă regretatul meu şef, Marin Bălan, care m-a pus să aleg între operaţie sau demisie. Am ales-o (cu evidenta strângere de inimă) pe prima. Doctorul solicitase mutarea unor telefoane dintr-un cabinet în altul şi Bălan i-a spus: “Dom‘le ţi le mut unde vrei numai fă-l bine pe omu’  ăsta al meu, rogu-te!“. Şi aşa am ajuns acolo. Încă de  la început doctorul Marian mi-a propus să îmi dea trimitere către cei mai la modă medici oftalmologi existenţi atunci, lucru uşor pentru el, deoarece îi cunoştea, personal, pe toţi. Şi atunci am rostit (cu totul întâmplător dar absolut motivat) cuvintele ma­gice: “Nu e nevoie, domnule doctor, am încredere în dumneavoastră!”. A zâmbit, s-a uitat lung la mine şi a decretat: “Ei, dacă ai spus asta şi să mă rogi nu-ţi mai dau trimitere nicăieri. Mi-a mers la inimă încre­derea dumitale”. În săptămâna care a urmat, m-a pregătit pentru ope­raţie, atât fizic cât şi moral şi ţin minte că în ziua hotărâtă a amânat operaţia, pentru că în ajun avusese o mică agapă şi nu vroia să rişte în niciun fel. Şi a venit şi ziua hotărâtoare. Toată lumea priveşte cu detaşare (o detaşare complet nea­venită, vă asigur) privind operaţiile la ochi. Vă asigur că nu e deloc aşa. Mai ales anestezia. Acele injecţii în jurul ochiului şi unele chiar în globul ocular, tot ceea ce urmează după aia... Vă asigur că moral şi chiar fizic e destul de distructiv, chiar şi pentru cei mai tari. (Precizez că toate astea se întâmplau în anul 1986, deci acum 23 de ani. Actualmente, când s-a renunţat la bisturiu şi s-a trecut la laser, totul e altfel. Dar atunci...) Înainte de a-mi da jos bandajul, doctorul Marian m-a pregătit: “Să nu te aştepţi să vezi ceva. Asta se întâmplă doar în filme. Mi-aş dori să zăreşti doar o pată de lumină undeva. Atât!”. Şi am zărit pata de lumină, respectiv becul din cabinet  şi după vreo patru zile chiar şi restul imaginilor şi eram fericit până la lacrimi că vedeam cu ochiul care devenise opac şi tocmai atunci doctorul m-a anunţat că greşise operaţia. Mă întreb câţi doctori din ziua de azi au această sinceritate dusă la maximum? N-a motivat în niciun fel eşecul dar am aflat ulterior de la asistenta şefă  că vina nu-i aparţinea medicului ci lipsei aparaturii necesare depistării unui caz mai deosebit: după cum se ştie, cataracta se remediază prin extragerea cristalinului care, între timp, devenise opac. În unele cazuri, foarte rare de altfel, cristalinul este sudat de corpul vitros, cum a fost cazul meu, nedepistat, din lipsa unei aparaturi adecvate în acest sens. În momentul extracţiei cristalinului, corpul vitros a blocat pupila în iris, făcând-o ovală, îngustând câmpul vizual. Partea proastă în acest caz este că la ochi te poţi atinge de orice în afară de pupilă. Aşa că s-a încercat dislocarea pupilei prin alte mijloace, după cum îmi promisese doctorul Marian, reuşind acest lucru după încă două intervenţii chirurgicale. N-am să uit niciodată partea finală când, testându-mă, doctorul a observat că vedeam chiar ultimul rând (pe atunci). A fost parcă mai bucuros ca mine. Era aproape extaziat. “Te-am făcut mai bine decât pe mine. Eu nu văd ultimul rând“. Mi-a spus el fericit. Doctorul Nicolae Marian, care semăna izbitor cu actorul Dem Rădulescu, a fost cel fără de care tot ce am creat în anii următori nu s-ar fi produs. Şi îi mulţumesc. (Deşi nu găsesc niciodată cuvintele potrivite pentru asta) pentru minunea de a-mi reda vederea. Deşi, după cum spunea el, minunea e de sus, de foarte de sus, oamenii  neputând face minuni reuşind doar să încerce acest lucru. Cunoştea foarte bine cel puţin trei limbi străine şi avea tact desăvârşit. Şi mult umor, pe care îl folosea şi în timpul operaţiei, lucru care îţi oferea o mare siguranţă. La a doua sau a treia intervenţie, asistau la operaţie doi medici vietnamezi (soţ şi soţie) cărora le-a spus că eu fac poezii şi dacă mă roagă până termină anestezia o să “comit” şi acolo una. După circa cinci minute de gândire am spus o epigramă (era cea mai scurtă poezie pe care puteam să o fac): “Doctore, să mă dezbrac?/ Evident, ce întrebare!/ Şi acuma, ce vă doare?/ Ochiul drept, dar foarte tare!“. Doctorul le-a tradus-o, ei au râs copios decretând că e prima dată când cineva face poezii pe masa de operaţie. Altădată a vrut să îmi demonstreze ce farse face imaginaţia asupra celor operaţi şi l-a întrebat pe un bătrânel ce culoare are stingătorul de pe peretele din faţa lui. “Roşu”, a răspuns acesta. M-am cutremurat. Pe perete nu se afla niciun stingător. O întâmplare care mi-a atras atenţia în mod deosebit. Un biet bătrânel îmbrăcat cam ponosit, cu o străicuţă pe umărul stâng, întreabă de “domnu‘ doftor” . Acesta tocmai vroia să plece acasă: “De unde eşti mata?”. “Tocmai de la Pietrele Albe! şopteşte moşul, da nu-i nimic vin altă dată!”. Şi doctorul Marian se întoarce din drum, îmbracă halatul, îl invită în cabinet, îl consultă, îi oferă medicamentele (în locul reţetei) la care pacientul vrea să-i ofere nişte caş şi ceva afine. Doctorul acceptă doar afinele pe care, culmea, vrea să le plătească.  Recunoaşteţi! Pare o secvenţă S.F. dar ea a avut totuşi loc. A urmat apoi intervenţia la ochiul stâng. Între timp murise mama şi avusesem două tentative de sinucidere. Ei bine, acest om, cu totul şi cu totul deosebit, m-a ţinut internat o lună, numai ca să fiu sub observaţie şi “ca să nu-i stric opera“ (citat din el). Aş fi vrut să ştiu unde mai este acest om care îşi me­rită cu prisosinţă titulatura şi să-l asi­gur că nu am uitat nimic din ceea ce a făcut pentru mine şi că are întotdeauna recunoştinţa mea profundă!