(N)-am văzut pentru dumneavoastră 

 

„Minciuni adevărate”

Producţie SUA, dar dă bine şi în România. Filmul nu explică un lucru important: minciunile adevărate pot fi (şi de cele mai multe ori chiar sunt) promisiunile electorale ale aleşilor, care rămân  însă minciuni neadevărate în fapt dar îngrozitor de adevărate pe hârtie. Bineînţeles că, pentru parlamentari aceasta ar fi o moţiune căzută din start. Deşi minciuna are picioare scurte ea face furori la electorat. Iată însă că nu am vorbit nimic despre filmul în speţă, drept pentru care vă lăsăm să vă convingeţi singuri. De menţionat că trebuie să aveţi întotdeauna în faţă o sticlă cu vin. Pentru că (sper că n-aţi uitat) în vin se află adevărul. Nu în film. 

 

„Scripcarul pe acoperiş” 

Acum, nu ştim  exact cine l-a urcat acolo şi de ce? (în orice caz atenţie la uşă şi la geamuri) şi, mai ales, atenţie la ţigle (că sunt extrem de sensibile, cum numai în import se pot face). Şi nu uitaţi să observaţi la ce dă pe gură (ce dă pe scripcă nu-i interesează nici măcar pe SRI-şti) că s-ar putea să vă cânte la unul, la altul şi asta nu e „Cântarea României”. Că la noi cântările dăunează. La ei se pare că nu. 

Culmea e că au voie şi pe acoperiş (cădea-le-ar olanele în cap, să le cadă!). În orice caz, pe tot parcursul filmului staţi liniştiţi şi încercaţi să nu tropăiţi. Se ridică praful şi nu mai vedeţi nimic. 

 

„Drumul către paradis”

Nu. Nu. Staţi liniştiţi! Nu e pliant, nu e nici un material publicitar. Filmul vine taman din Australia şi se pare că ei sunt mai aproape de paradis decât noi, cu toţi inginerii aferenţi. În orice caz nu vă grăbiţi să faceţi comparaţii între acest drum şi cel al socialismului, că vă dă în judecată. Şi, mai ales, faceţi ca-n România, prefaceţi-vă că nu vedeţi gropile sau denivelările. Şi încă un amănunt. Încercaţi să nu daţi în ele! 

 

„Fata de la magazin” 

Nu priviţi filmul cu indiferenţă. Aduceţi-vă bine aminte ce importante  erau odată, demult, tare demult, aceste fete de la magazin, cum vă serveau ele de dupe tejghea, cu te miri ce bunătăţuri (atâtea câte erau de altfel). Cum ai putea să uiţi aşa ceva? Şi-atunci şi nostalgia (bat-o vina): „Ce fete frumoase şi deştepte se găseau, mai demult, la magazine!” Bineînţeles că în film nu este vorba despre aşa ceva. Fata de acolo nu are decât noţiunea iubirii şi cu acest moft nu faci bani. „Nu-i aşa?

 

„Magie în New York” 

Eh, acum şi dumneavoastră, sper că nu mai credeţi în magii! Aţi crescut sper, puţin, măcar puţin. Sunteţi de aproape 20 de ani vârâţi până-n gât, în democraţie. Şi v-aţi lămurit şi cu ea şi cu magia. Şi cred că n-aţi uitat expresia dirigintei de clasă, cu care vă apostrofa când depăşeaţi limi­tele comunismului: „ce mă, v-a intrat democraţia-n cap?” Bineînţeles că nu vă intrase nimic în cap. Nici măcar lecţia dar... de-atunci democraţia v-a urmărit zi de zi. Desigur că nici ea, democraţia, nu ştia să facă magii. Se mulţumea să trăiască din amintiri. Că nu costau nimic. Magii mai făcea câte una, câte alta la câte una, la câte alta să nu-i moară soţul după una, după alta. În rest zero barat. Doar vreme. Bineînţeles la New York e cu totul altfel. Drept să vă spun, am un secret, n-am văzut filmul, dar dumneavoastră nu vă luaţi după mine! 

 

„Amor cu fiica şefului” 

Un film de cinci stele. Mari şi late. La fel ca şi „Zaraza ” (Nu melodia. Coniacul). La drept vorbind face bine o Zarază la casa omului. Indiferent câte stele are. Dar să lăsăm asta. Deşi n-o lăsăm cu dragă inimă. Bine filmul e, fără îndoială, mai vechi, deoarece acum nu mai sunt şefi ci manageri. Sună prost: Amor cu fiica managerului. Şi prea lung, Mai bine: cu fiica şeicului, dar şeicii (parcă aşa face la plural!) nu mai sunt la modă, (s-au dus, odată cu pantalonii evazaţi). Dar fiica? Cu ea e cu totul altceva. Ea e de viitor (Dacă bineînţeles taică-său mai rămâne în funcţie, că dacă a fost uns  de un partid care stă să cadă, atunci... valea!) Nu Valea Jiului care e altceva. Totuşi când s-a dat filmul acesta eu mă uitam la meci (că astea sunt mai uşor de îngurgitat) şi din film am văzut numai genericul. Care era foarte reuşit. Sper că şi filmul. 

 

„Casa de sticlă” 

Personal am impresia că ideea filmului, dacă nu cumva tot scenariul, a fost copiat după proiecte româneşti: cum ar fi „prima casă” sau (mai vechiul) A.N.L. (nu mai ştiu ce înseamnă neprescurtat). Sau poate mă înşel. De ce neapărat „prima casă”? Poate era mai bine „prima vilă”. Ceva asemănător cu „prima doamnă”. A americanilor. Nu săriţi aşa! Că vă paşte infarctul. Şi apoi ce să faci cu o singură casă? Când alţii au şapte. Şi de ce neapărat din sticlă.  Păi bine domnilor, nu se vehiculează, peste tot, transparenţa? Păi, atunci, s-o păstrăm! 

 

„Ultimele dorinţe” 

Tot producţie SUA. Sperăm ca filmul să nu fie făcut neapărat pentru noi. Că atunci e tragic, dacă am ajuns să ne spunem ultimele dorinţe. Înseamnă că stăm rău de tot. Şi nici măcar n-avem peştişorul de aur, garanţia realizării dorinţelor noastre. De care, bineînţeles, e plin podul. Ba mai dau şi peste margini. Şi de altfel ce să-şi mai doreşti? Când de fapt ai de toate, după cum consideră cei doi „B” din fruntea ţării. Totuşi, nu vă doriţi bani, că din ăştia nu „este”. Puteţi primi euro, dacă promiteţi că-i cheltuiţi în ţară (şi nu e pe la mama naibii). Dacă vreţi, însă, să vedeţi ultimele lor dorinţe vedeţi filmul. Vă asigur că (în afară de nervii consumaţi) nu veţi pierde nimic. Oricum, ce aţi fi putut face în cele nouăzeci de minute, altceva?

 

„Tras pe sfoară” 

Ce chestie! O expresie românească de la ţară, să fie titlul unui film american? Numai dacă ne-o fi tras pe sfoară traducătorul, traducând după ureche. Nu după Grigore Ureche care-i altceva. Nu de alta, dar la noi, trasul pe sfoară e o adevărată artă, denumit mai popular: ţeapă. Se dau şi ţepe, se dau şi tunuri, de nu se mai vede om cu persoană. Şi toată lumea s-a împăcat cu ideea (asta în caz că mai sunt oameni cu idei). Ideea e însă de a vedea în primul rând filmul. De aici derivă toate celelalte.