Spălarea culorilor 

Obicei popular de pe Valea Timocului 

de Dana Graţiela Hileagă

 

Orice s-ar spune, românii de pretutindeni, fie că sunt din Banatul Românesc, fie că sunt din Banatul Sârbesc, au cele mai originale tradiţii, una mai pitorească decât cealaltă. Una mai deosebită şi mai romantică decât cea anterioară. Astfel, atât românii cât şi oamenii locului din acea Vale a Timocului, au cel puţin câteva tradiţii şi obiceiuri comune, deşi ca naţie sunt deosebit de diferiţi. Una din aceste tradiţii comune, este şi „spălatul culorilor” care în traducere (să-i zicem, filozofică) ar echivala, pe undeva cu o spălare a păcatelor. Astfel, în a doua duminică a lunii iulie, toată suflarea aflată în acea vale, frumoasă ca un colţ de rai, se strânge, cu mic cu mare, la gârlă. De remarcat că aproape toate localităţile aparţinătoare de acele locuri au o gârlă a lor, mai mare sau mai mică, după priceperea fiecăruia. Atunci, în dimineaţa acelei zile, părţile feminine vin cu flori (în special de câmp), în braţe şi în gând. De remarcat că fiecare familie se rezumă la o singură culoare şi la un singur reprezentant. Aici florile se descântă şi se aruncă în apă. Fiind uşoare ele plutesc un timp destul de mare. Apoi se trece la alegerea unei perechi (fată plus băiat) printr-un fel de licitaţie publică. Astfel starostele pro­pune trei nume de fete şi trei nume de băieţi care sunt discutaţi de către obşte, punându-se în valoare toate calităţile, atât cele fizice cât şi cele morale. Apoi se trece la „cumpărarea” acestora, şefii fiecărei familii plătind o anumită sumă  (benevolă) pentru unul dintre cei şase combatanţi.  Cine obţine cea mai mare sumă (un băiat şi o fată) este alesul obştii. Cu banii obţinuţi se plăteşte familia care s-a obligat spre a găti cele necesare petrecerii, inclusiv băutura care este sută la sută autohtonă. Apoi vin lăutarii şi perechea aleasă intră în baltă aşa îmbrăcaţi, amestecându-se cu florile, în timp ce observatorii de pe mal, cântă o melodie veche, din care reiese că aşa cum se duc culorile din flori, aşa se spală şi păcatele (atât ale celor din apă cât şi a privitorilor). Urmează cântec, joc şi voie bună! 

 

Drumul rugului

de Ana Maria Heinz 

 

O tradiţie a românilor din Bulgaria, pro­babil inspirată din obiceiurile locale. Ea are loc în anotimpul coacerii fructelor de pădure, zmeură, mure, afine, măceşe, etc. Ziua se stabileşte în fiecare an în raport deplin cu starea fructelor amintite şi cu condiţiile meteorologice. În acest sens mai multe perechi (nu contează vârsta) se dispersează prin pădure, având la dispoziţie o anumită perioadă de timp, pentru culegerea doar a unei anumite ca­tegorii de fructe de pădure. După expirarea timpului, toate perechile se înfăţişează în faţa obştii, unde se cântăreşte cantitatea de fructe culeasă. Primele trei perechi (care au strâns cantitatea cea mai mare) sunt apoi „puşi în discuţie” fiind „acuzaţi” de diverse pricini, ei trebuind să disculpe cu argumente cât mai convingătoare. Perechea cea mai puţin controversată este aleasă drept „perechea rugului” până la anul şi se bucură de toată atenţia obştii. În tot timpul efectuării faptelor relatate, lăutarii cântă (în special melodii despre codru şi natură) iar  sătenii dansează de mama focului şi încă un amănunt: tot costul petrecerii este acoperit de trei, aşa-zis, „sponsori”: preotul satului, cel mai avut bărbat din localitate şi cea mai avută femeie. Şi un lucru mai puţin întâlnit, pe durata mesei finale, se recită, de către foarte mulţi, poeziei satirice de mai mare râsul. Petru tineri petrecerea ţine până târziu, încheindu-se cu un aşa-zis „foc de noapte” (echivalentul „focului de tabără”). Am reţinut şi câteva versuri spre exemplificare:

„Pădure dragă pădure, 

Dă-ne zmeură şi mure, 

Dă-ne viaţă, sănătate, 

Aur de paişpe karate, 

Dă-ne gândul, dă-ne fapta

Dă-ne visele de-a gata. 

Şi mai bine decât toate

Dă-ne şi stabilitate!”

 

Totuşi aceste versuri par introduse ceva mai nou în sus-numita tradiţie şi se vede clar că ele aparţin unui popor aflat sub dominaţie străină. Important e însă că nu şi-au pierdut portul şi evident, tradiţie, deşi acestea din urmă a primit o infuziune destul de serioasă din partea localnicilor foşti şi actuali. 

 

Cuvânt înapoi 

Câteva obiceiuri tratate de trei doamne: o prozatoare (Saveta Ititesc), o poetă (Dana Graţiela-Hileagă) şi o traducătoare (Ana Maria Heinz) ale românilor din ţară şi de peste hotare, cu şarmul lor, originalitatea şi fiorul artistic adecvat şi toate celelalte de trebuinţă pentru ca tot ce este de remarcat să fie adus la cunoştinţa celor interesaţi şi amatori de frumos. Obiceiurile şi datinile rămân cei mai importanţi piloni de susţinere ai culturii noastre. Fie ca aceste trei datini atât de frumos descrise, să constituie încă o mărturie privind folclorul, gândirea şi sensibilitatea inegalabilă a poporului român.

 

”Peana grâului”

de Saveta Ititesc

 

În satele din Ardeal, şi nu numai, coboară din veacuri obiceiuri şi datini ce se pierd departe în timp. Sunt datini autohtone, orânduite şi practicate cu mare bucurie de săteni.

Peana grâului e o datină legată de cultul recoltei, al vegetaţiei şi al fecundităţii şi păstrează-n ea, ca toată tradiţia românească, un amestec de creştinism şi păgânism. Satele comunei Blandiana, din judeţul Alba, sunt aşezate între dealuri, pe văi largi, sau presărate pe dealurile molcome, aproape de liniştea pădurii. Acolo, pe dealuri, sunt lanuri mănoase de grâu, care şi-n ziua de azi sunt secerate de săteni cu secera. Acolo grâul este îmblătit cu străvechiul motor.

Ca seceratul să meargă mai repede, gospodarii cheamă oamenii cu plată, cu mâini harnice, care ştiu să mânuiască bine secera. Fiecare sătean, căutând să gate seceratul înaintea vecinului, ca dovadă a hărniciei şi ca în anul următor rodul să fie şi mai bogat. Cel care termină primul de secerat face peana grâului.

În timp ce bărbaţii aşează snopii în stoc, o femeie mai bătrână face peana, care cere o anumită măiestrie.

Peana este cruciformă, alcătuită din fire întregi de grâu, strânse apoi ca într-un buchet. Când este gata, o dau unei fete sau femei mai tânără, s-o poarte în mână până acasă. Vestea c-au pornit cu

peana merge repede, fete şi mai ales băieţii îi ţin calea, cu găleţile pline cu apă, udând-o din cap până-n picioare.

Cea care duce peana strigă cu putere.

 

Frunză verde de muşcată

Peana mea trăbă udată

Şi cu apă din găleată

Se udă ca şi pe flori

De fete şi de feciori

U-iu-iu, iu, iu!

 

Cine nu udă peana

Uşte-i Dumnezeu mâna

Că peana trăbă udată

Şi mândruţa sărutată

U-iu-iu, iu, iu! 

 

Seceră, seceră rea,

Seceră-i guriţa mea

Dacă-i dau vinars să bea

U-iu-iu, iu, iu!

 

Asta-i peana, nu-i ospăţ

Pupe-ne gazda pe toţi,

Dacă gazda n-o răzbi,

Şi feciorii îs pe-aici.

U-iu-iu, iu, iu!

 

Iacă, peana am udat,

Gazda să fie bogat,

Cu grâu mare şi mănos

La anu’ şi mai frumos.

U-iu-iu, iu,iu!

 

Udă ca după o ploaie torenţială, peana şi purtătoarea ei ajung la casa gazdei, unde se aşază peana la loc de cinste. Este păstrată până în anul următor, când ritualul se repetă şi este înlocuită cu o peana nouă.